De ce iubesc cărțile digitale? De tsundoku și de bibliobibul

Maică-mea era cea care cumpăra cărți în casă. În drumul de întoarcere de la serviciu, trecea pe la librărie și, dacă avea noroc, găsea o carte sau două pe care le aducea acasă spre bucuria mea. Uneori chestia asta mă îmbolnăvea, ca atunci cînd a adus cele două cărți cu Tarzan (singurele apărute în română pe vremea comunismului, 1973! – de altfel și singurele bine traduse și editate apărute pînă la această oră în română) și imediat mi-a fost rău, greață, am făcut febră așa că nu m-am mai dus la școală în după-amiaza aceea… Frecat cu carmol, bine înfofolit în pat, cu două sticle de lapte pline cu citronadă la îndemînă, am citit dintr-un foc primul volum…

Apoi nu a mai prea avut ce să cumpere mama, tirajele erau mici de tot și nu era suficient de piloasă pentru ca doamnele de la librărie să o aibă în vedere.

Trecuse timpul, eram „la casa mea” și treceam de două ori, în fiecare zi, de luni pînă duminică, pe la cele două librării din orașul acela mizer de provincie, doar-doar voi avea noroc să mă lipesc și eu de vreo carte nou apărută. Uneori, destul de rar, reușeam, dar de cele mai multe ori nu. Pe o măsuță în librăria „mare”, se afla, străpunsă la un colț și legată cu sfoară de piciorul măsuței, o revistă-catalog cu aparițiile trimestriale de cărți, pe edituri. O știam pe de rost și o consultam zilnic. Ei bine, vedeai acolo titlul cărții, asta la prînz și cînd treceam din nou cîteva ore mai tîrziu titlul era tăiat cu pixul, adică „apăruse” deja la raft. Bineînțeles că nu se scotea nimic, cărțile erau ținute sub tejghea sau „în spate” și oferite numai cunoștințelor și „relațiilor”. Existau și vipurile orașului, neveste de ștabi, care treceau din cînd în cînd și li se dădeau pachete cu cărți, din timp pregătite, anonimizate, doar cu prețul total scris pe ambalaj, într-un colț, bănuiesc cu același pix cu care erau „anunțate” aparițiile.

Le uram pe jigodiile alea de vînzătoare și sentimentul era reciproc, le stricam dispoziția la cît de des intram în librărie, cu întrebări insistente sau cu scandalul ce-l făceam cînd vedeam vînzări preferențiale…

Bineînțeles că eram înscris la cele două biblioteci din tîrg, municipala și cea de la Casa de Cultură (a sindicatelor). Bibliotecarele, doamnele, intelectuale, nu?, dar la fel de jigodii. La municipală, de pildă, exista o tainiță, misteriosul „fond”, mii de volume ținute deoparte, de neatins de privirile cititorilor obișnuiți.

Anticariate existau doar cîte unul în capitalele de județ, și nu în toate. Apoi Bucureștiul, oho! Aici aveai multe anticariate, bibliotecile străine și talciocul, piața săptămînală de vechituri, unde pe lîngă cărțile în română se găseau cărți și reviste în engleză, franceză, germană etc.

Se împlinesc curînd 20 de ani de cînd citesc numai digital și  nici măcar odată nu am privit înapoi decît, poate, cu amuzament și ca mine cititorii avizați (CA) au renunțat complet sau parțial la cititul cuvîntului scris de pe hîrtie și treptat modul de lectură digital a devenit norma pentru tot mai mulți.

Am împrumutat o mulțime de cărți de hîrtie de-a lungul anilor, prietenilor, și extrem de puține mi s-au înapoiat – de aceea ajunsesem să le dăruiesc direct, scăpam de-o grijă…  Acum această plăcere este și gratis, o carte din domeniul public poate să fie dăruită de mii de ori, nu pleacă din biblioteca ta iar prietenul o are și el de dăruit etc. Dacă însă nu-i din domeniul public o poți doar împrumuta.

De asemenea și bibliotecile publice au început să împrumute cititorilor cărți digitale.

Cărțile digitale nu sînt scumpe iar viitorul se pare că este un abonament lunar, ieftin, care îți oferă acces liber la o bibliotecă cu un fond de carte de cîteva milioane de cărți. Kindle Unlimited, de ce nu?

Un ebook reader poluează cam cît poluează producerea a 45 de cărți. Să zicem că îl folosești doi ani, suficient ca să salvezi de la tăiere mai mulți copaci, ba și mai mulți, dacă citești periodicele, ziare și reviste, tot digital.

Și încă una, poți citi orice, oriunde, fără teamă că vei fi judecat după… copertă.

Tsundoku: Termen japonez pentru practica de a aduna compulsiv cărți și a le ține în teancuri, în vederea, eventual, a citirii lor ulterioare.

Bibliobibuli: Genul de oameni care citesc prea mult, din  greacă „biblio”, însemnând cărți și latină „bibulus” din „bibere”, a bea, deci cineva beat de cărți.

Termenul a fost inventat în 1957 de H. L. Mencken care a spus: „Sînt oameni care citesc prea mult: bibliobibulii. Cunosc pe unii care sînt în mod constant beți de cărți, așa cum alții sînt beți de whisky sau religie.”