De ce am ales să deschidem rubrica de scriitori excentrici cu Jean Ray? Deoarece este singurul scriitor care, precum în arta plastică Utrillo picta după ilustrate, a scris nuvele de geniu după coperți…
Jean Ray este fără îndoială unul dintre marii maeștri ai literaturii fantastice, la nivelul unui Hoffmann, Poe și Lovecraft dar în același timp, din păcate, nemeritat de puțin cunoscut în prezent, nu numai în lume, dar chiar și în Flandra natală sau în Valonia ‒ cele două țări cărora în lume li se spune simplificator „Belgia”.
Există și motive, să le zicem „obiective”, pentru care Ray are o posteritate dificilă. Primul ar fi cocteilul infernal format din agenți literari, avocați și moștenitori ai drepturilor de autor care, din lăcomie sau nepricepere, au blocat multe decenii accesul la opera gandezului.
La această situația nu a ajutat – paradoxal ‒ extraordinara sa prolificitate care, pentru unii, ar putea friza grafomania, dar ce grafoman de geniu! Unii specialiști îl creditează cu o bibliografie supra-abundentă de 9300 de povestiri și nuvele și alte diverse 5000 de texte, poezii, cronici artistice, articole de critică de artă și literatură, reportaje, recenzii teatrale, versuri de cântece, librete, scenarii scrise în franceză, neerlandeză precum și în engleză și germană. Adăugați la acestea și faptul că biografii mărturisesc că au mari dificultăți în a-l recunoaște pe/ca autor ‒ scriitorul a folosit pe scară largă pseudonimele, se menționează cifra de aproape o sută.
Analizarea, oricât de sumar am face-o, unei opere atât de considerabile ‒ având în vedere bogăția și diversitatea temelor pe care le exploatează dar și de ușurința cu care le amalgamează Jean Ray ‒ este o provocare la care nu vom răspunde, acum și aici, în această scurtă prezentare.
Producția gigantică a lui Ray poate fi împărțită în trei părți. Sub propriul nume a scris mai multe povestiri adunate într-o serie de volume devenite clasice și două romane, Malpertuis și La Cité de l’Indicible Peur (Orașul fricii de nedescris), ambele ieșite în 1943.
Folosindu-se de pseudonimul John Flanders, sau oricare dintre celelalte multe pseudonime ale sale, Ray a scris (adesea doar în neerlandeză) între 1930 și 1945 o serie de romane de aventuri juvenile, multe încorporând elemente science fiction sau fantastice, precum și aproximativ 300 de povestiri, acestea din urmă pentru o multitudine de reviste franceze, belgiene și flamande, inclusiv în celebra Vlaamse Filmkens.
O a treia parte a operei lui Ray o considerăm și noi, totuși, mai interesantă pentru tema noastră și despre aceasta vrem să vorbim.
Harry Dickson, le Sherlock Holmes Americain
… La prânz, între două schimburi la muncă mă bucuram de o oră de odihnă, pe care o petreceam citind. Broșuri populare. Printre ele, Harry Dickson. O aventură m-a frapat în mod deosebit. O lungă perioadă de timp i-am uitat titlul amintindu-mi doar acțiunea. Era cu niște monștrii hidoși și gelatinoși provenind de pe o planetă îndepărtată și care fondaseră pe Pământ o religie cu tentă de canibalism. Mai târziu, i-am găsit titlul: Templul de Fier. O capodoperă a terorii, atât naivă, cât și grandioasă, căreia doar imaginația nebună a lui Jean Ray putea să-i dea formă. Nici astăzi nu pot citi acest Templu de Fier fără un fior delicios de groază… și nostalgie (Dintr-o prefața scrisă de Henri Vernes).
Un mare succes al literaturii populare a fost în Europa continentală o pastișă neautorizată, „Harry Dickson, americanul Sherlock Holmes” și care, mulțumită geniului lui Jean Ray, a făcut ca faima lui Harry Dickson în Franța și Belgia să rivalizeze cu cea a lui Sherlock Holmes și Arsène Lupin.
Seria originală a revistei care mai târziu a devenit Harry Dickson, a apărut în Germania din 1907 până în iunie 1911, 230 de numere, scoasă de Verlagshaus für Volkliteratur und Kunst. Primele 10 numere sub titlul de Detectiv Sherlock Holmes und seine weltberühmten Abenteuer (Cele mai faimoase cazuri ale lui Sherlock Holmes), iar apoi, după mânia legitimă a avocaților lui Sir Arthur Conan Doyle, titlul a fost schimbat în Aus den Geheimakten des Welt-Detektivs (Dosarele secrete ale regelui detectivilor) chiar dacă personajul principal, la interior, a rămas Sherlock Holmes. Atât că doctorul Watson a devenit un tânăr pe nume Harry Taxson.
În 1927, editorul olandez/flamand Roman-Boek-en-Kunsthandel a lansat o traducere neerlandeză a seriei originale germane, de data aceasta intitulată Harry Dickson de Amerikaansche Sherlock Holmes (Harry Dickson, americanul Sherlock Holmes). Este posibil ca numele să fi fost inspirat de cel al lui Harry Taxson (tânărul asistent din ediția germană fiind aici numit Tom Wills) sau de personajul Allan Dickson, regele detectivilor australieni, creația scriitorului Arnould Galopin.
Editorul flamand Hip(polyte) Janssens începe publicarea seriei olandeze și în limba franceză, pentru a fi distribuită în Belgia și Franța. Ediția în limba franceză, intitulată Harry Dickson, le Sherlock Holmes Americain, a început în ianuarie 1929 și a durat 178 de numere, până în aprilie 1938.
Pe 8 martie 1926, Raymond De Kremer, numele legal al lui Jean Ray, fusese arestat, acuzat de fraudă și condamnat la șase ani și șase luni de închisoare; a fost eliberat în cele din urmă la 1 februarie 1929. Janssens îl angajează ca traducător și redactor al seriei.
Ray s-a plictisit repede să traducă, să corecteze și să adapteze poveștile originale mediocre scrise în germană, traduse în neerlandeză și apoi în franceză și i-a cerut editorului libertatea să folosească în loc propriile povestiri. Acesta a fost de acord cu singura condiție de a păstra legătura cu ilustrațiile de copertă ale fascicolelor originale. Și ce ilustrații! Realizate de pictorul pomeranian Alfred Roloff (1879-1951) sau de emuli ai săi, ele reprezintă scene exotice, fantastice sau crude, în care joacă cu exagerare, emfază și stridență personaje îmbrăcate în costume de acum de modă veche.
Deoarece au fost scrise de un maestru al fantasticului, aventurile au devenit repede astfel orientate, părăsind canonul holmesian. Cele mai bune, mai memorabile aventuri ale lui Harry Dickson nu au fost cele în care marele detectiv s-a luptat cu vreun spion sau șantajist de speță holmesiană, ci cele în care Ray nu ezită să introducă monștri din Europa de Nord, extratereștrii, zei din Walhalla sau ucigași hinduși. Poate mai puțină logică și „deducție”, dar cititorii au câștigat în divertisment pur și fantastic.
Cît despre scrisul „după coperți” se poate spune că această „constrângere”, ilustrațiile lui Roloff, au contribuit la succesul seriei, i-au dat un aer inconfundabil și ciudat deoarece coperțile înfățișează în general acțiuni, personaje, decoruri, tehnică din anii 1910 iar poveștile (cele noi) au loc în anii 1932-1940, așa că Ray a trebuit să se bazeze pe imaginația sa fertilă pentru a crea o atmosferă sumbră, mucegăită și învechită specifică micilor localități în care timpul și moda au stat pe loc.
Pentru Jean Ray prima traducere (nr. 20) datează din 15 iunie 1930 (data publicării). În ceea ce privește prima creație (nr. 63), ea datează din 1 aprilie 1932. Periodicitatea bi lunară a publicației impune același ritm de scriere. Jean Ray a povestit, când s-a descoperit în 1959 că el este autorul lui Harry Dickson: „Nu citeam (conținutul), îmi era de ajuns ilustrația de pe copertă și titlul. Mă puneam la mașina de scris și practic ea scria singură, eu nu făceam nimic, am practicat scrisul automat. Procesul se declanșa brusc la ora unsprezece noaptea și la ora trei dimineața Harry Dickson al meu era gata.”
Acest ritm de lucru infernal va dura șapte ani, muncă esențială căci era singura sa sursă de venit; să nu uităm că Jean Ray, ieșit din închisoare, a fost respins de mulți, atât de cei din domeniul literar și editorial, cât și din familie.
Astfel s-a născut unul dintre cele mai fascinante seriale, al cărui succes nu a fost niciodată egalat, de, genial amestec, literatură populară, detectivistă, fantastică și de aventuri.
Din cele 178 de povestiri publicate, 105 aventuri ale lui Harry Dickson sunt scrise de Jean Ray
- Numerele de la 1 la 19 au fost traduse de o persoană necunoscută.
- Numerele 20-44 și 47-49 au fost traduse/corectate de Jean Ray.
- Numerele 37, 45, 46, 50 la 62 au fost traduse/adaptate de Jean Ray.
- Numărul 63 a fost tradus (capitolele I-V) și scris (restul) de Jean Ray.
- Numărul 64 a fost tradus (Capitolul I) și scris (restul) de Jean Ray.
- Numerele 65 la 69, 73, 75 la 77, 81 la 106, 111 la 178 au fost create în întregime de Jean Ray.
- Numerele 70 la 72, 74, 78 la 80, 107 la 110 sunt reeditări ale „Dosarelor secrete ale regelui detectivilor” publicate în 1907.
Harry Dickson este mai presus de toate Jean Ray, un povestitor genial din Gand ale cărui texte fantastice rămân de neuitat. Ne-a dăruit povești în care fantasticul domină narațiunea polițistă, oferindu-ne astfel cel mai extravagant și incitant stil detectivist din istoria literaturii populare. Pentru Jean Ray Harry Dickson este adesea doar o scuză pentru a scrie una dintre acele povești grele de atmosferă și angoasă al căror secret doar el îl știe. Aventurile lui Harry Dickson sunt: La Ruelle Ténébreuse, Le Grand Nocturne, Le Psautier de Mayence*, Malpertuis, La Cité de l’Indicible Peur…
Cu siguranță, Harry Dickson conduce ancheta. Dar personajul mascat, misterios, amuzant uneori, dar mereu tragic și neașteptat, care te conduce prin prodigiosul labirint dicksonian, este Jean Ray și toți cititorii săi știu că nu există un ghid mai detestabil și, în același timp, mai minunat decât el. Pagină după pagină el te duce în pădurea lui Tom Degețel ca să te abandoneze acolo, după o ultimă explozie de râs, la picioarele Căpcăunului.
Jean Ray dezvoltă apoi un fel de science fiction invers, orientat către trecut, prezintă cititorului un fapt original: patrimoniul științific și tehnic al popoarelor antice este departe de a fi pe deplin cunoscut. În plus, detectivul se confruntă cu adepți ai „pseudo-științelor” – magie, alchimie, ocultism, cabalistică ‒, precum și cu o „știință criminală”, aceasta din urmă servind celor mai josnice pasiuni ale indivizilor care au ales să folosească resursele cunoașterii în slujba răului.
Jean-Baptiste Baronian spune în prefața la integrala Harry Dickson scoasă la NéO:
„Aventurile lui Harry Dickson, scrise de Jean Ray din 1932 până în 1940, sunt jocuri fictive jucate cu o dexteritate uimitoare… este universul falsului transformat în sublim, al înșelăciunii exprimate în termeni grandioși. Este o lume în care oamenii se ascund, se metamorfozează, își schimbă aspectul și caracterul, în care casele sunt capcane, unde zidurile dezvăluie crăpături care se deschid brusc pe nenumărate coridoare, unde versurile sunt echivoce, ambigue, mascate – și unde Harry Dickson însușim alături de elevul său inseparabil Tom Wills (și, uneori, și de superintendentul de la Scotland Yard, Goodfield) reușesc întotdeauna să-și transforme pionul și să învingă, chiar și atunci când, logic, ar trebui să eșueze lamentabil. Dar logica rațională nu are nimic de-a face cu logica romanului de mister, cu atât mai puțin cu cea a romanului cu erou de tipul care, după știm, nu poate nici să piardă, nici să moară.”
Jean Ray, scurtă biografie
Născut la 8 iulie 1887 și decedat la 17 septembrie 1964 în Ghent/Gand.
Raymond De Kremer, cunoscut sub numele de Jean Ray, a fost un scriitor bilingv din Gand. După studii neterminate la École Normale de l’État, a devenit funcționar la primăria locală pentru a se dedica în întregime în cele din urmă jurnalismului și literaturii din 1919.
În 1926, la un an după publicarea primei sale colecții de povestiri, a fost închis și condamnat pentru abuz de încredere. Trăind din scris a semnat povestiri, nuvele și articole cu nenumărate pseudonime. Din 1933 a apărut primul său Harry Dickson.
Este unul dintre principalii reprezentanți ai literaturii fantastice belgiene, ceea ce Jean-Baptiste Baronian va denumi „școala belgiană a ciudatului”.
A făcut parte dintr-un grup de scriitori, „Les auteurs associés”, care, sub ocupație germană, și-au unit forțele pentru a putea publica. Astfel a apărut cel mai faimos roman al său, „Malpertuis” (1943), dar și: „Le Grand Nocturne” (1942), „Les Cercles de l’épouvante” (1943), „La Cité de l’indicible peur” (1943) și „Les Derniers Contes de Canterbury” (1944).
A scris și scenariul seriei „Edmund Bell”, pusă în imagini de marele pictor expresionist Frits van den Berghe.
Opera sa a fascinat mulți cineaști și a fost adaptată pentru ecran de Ham Kümel („Malpertuis”, 1971) și Jean-Pierre Mocky („La Grande frousse”, 1964).
Notă
*Psaltirea din Mainz – Din cîte știu singura traducere din Jean Ray în românește, de Ion Hobana, în antologia Odiseea Marțiană: Maeștrii anticipației clasice, Editura Minerva, colecția Biblioteca pentru toți nr 863, 1975.
Nu reușesc să găsesc referința cine, unde, când, cum a tradus Adevărul asupra unchiului Timotheus, La Vérité sur l’oncle Timotheus, 1947, ce se găsește în limba română pe internet…
___________________
Surse de documentare
- Jacques van Herp, Harry Dickson, 2 vol., coll. „Ides… et autres”, Editions „Recto-Verso” (Bruxelles), 1981-1983.
- Precum și prefețe și cuvinte înainte la:
-
- Harry Dickson – L’intégrale, Editions NéO (Paris), 1984-1986.
- Les aventures de Harry Dickson, Corps 9 Edition (Troesnes), 1983-1990.
- Detectiv Sherlock Holmes und seine weltberühmten Abenteuer (Sherlock Holmes the Detective and his World Famous Adventures)
- Philippe Mellot (1997) Les maîtres du fantastique et de la science-fiction – 1907-1959, Mantes-la-Jolie : Michèle Trinckvel, 112 p.