Basiliscul lui Roko este o formă dumnezeiască, dar malefică, de Inteligență Artificială, el este atât de periculos că, dacă îl vezi, sau chiar numai dacă te gândești suficient de intens la existența lui, îți vei petrece restul eternității țipând în camera sa de tortură. Moartea nu e o scăpare pentru că, dacă mori, Basiliscul lui Roko te va învia, iar tortura va continua.
De curând l-am descoperit pe Vasili Zviaghințev, primul scriitor rus modern de science fiction, istorie alternativă, cu romanul său – ori ciclul său de romane, dacă vă intimidează ideea unui roman în 20 de volume – Odiseu părăsește Itaca. (O scurtă introducere în opera lui în acest număr…)
Ei bine. eroii cărților sale sunt înconjurați de propria aură de nume, cuvinte și concepte și acest lucru creează aerul care umple, care dă substanță acestui roman, aruncă o rețea de liane de legătură între autor și toți cititorii săi care, cel puțin la apariție, erau tocmai generația eroilor, cei ce-i citeau pe Aksenov și Bitov, Voznesenski, Kushner și Evtușenko, descopereau cinemaul italian prin Hoții de biciclete, westernul prin Diligența și Cei șapte magnifici și lista aceasta de „Suntem de-un sânge…*” se poate mări precum „pâinea veșnică**”.
Eroii și cititorii lui Zviaghințev sunt la fel ca noi, cei ce am copilărit între octombrie, la Budapesta, și mai, la Praga, pentru care aselenizarea era cu vocea lui Bacalu, filmele erau Luana și Misteriosul X din Cosmos, serialele TV erau Marine boy și Planeta giganților și Invadatorii, noi, cei ce descopeream science fiction- ul, cel american citind povestiri de „Philip C. Dick” și „Robert Heinlyne”, iar cel sovietic prin Nebuloasa din Andromeda și Hiperboloidul inginerului Garin…
Ce facem când acest aer se rarefiează, când podurile se rup, când asociațiile, referințele culturale și citatele își pierd înțelesul? Când presupunerile, interpretările și întrebările de tipul „Ce a vrut să spună scriitorul?” răpesc plăcerea lecturii? „La cine, la ce a făcut aluzie?” se întreabă cititorul… Și cărțile își pierd din înțeles, din subtilitate, deoarece din memoria generației următoare, ușor și natural, odată cu trecerea timpului, dispar concepte ce acum nu au încă nevoie de note de subsol pentru a fi înțelese.
Acesta este vasilicul (sic!) din titlu și cred că, de vreme ce gâza, de orice specie, este deja moartă în noroiul de pe tocul bocancului***, soarta ne este pecetluită, așa că „să lăsăm zoologia****” și, precum împăratul roman, când ne zice cineva că nu se poate mai rău, noi să fim optimiști și să-l punem la punct: Ba se poate!
_________________________________
Am marcat în text cu punct cu pleată, (*), patru citate culturale și am lăsat o aluzie culturală, ne-ânsemnată, așa, de-o curiozitate…(!)