Cealaltă gândire „binară”

În eseul Gândirea binară (apărut la https://utopiqa.ro/2021/01/gandirea-binara/), Alexandru Maniu, „politolog și filolog”, cum are grijă să se prezinte în introducere, face un lucru rar printre intelectualii din linia a doua din România (a nu se confunda cu cei „de mâna a doua”: linia a doua înseamnă mai puțină acoperire media – nouă și veche deopotrivă – pentru aceeași competență și performanță punctuale ca în linia întâi), și anume descrie modalitatea comună nouă, tuturor, în care gândim și relaționăm în 2021. Eseistul construiește cu cazuistică actuală de politică internațională și națională, cu bibliografie recentă, exclusiv anglo-saxonă, cu anecdotică judicios răspândită în corpul ideatic al textului. Alexandru Maniu are putere de cuprindere, știe să introducă noul, este precaut și totodată incitant, pe scurt, Gândirea binară este unul dintre cele mai bune eseuri pe care le-am citit în „bula” fantasticii românești din ultimii ani, cu aplicabilitate peste zisa „bulă”.

Existența unui al doilea text „cu gândire binară”, acesta, nu e o replică și nici o abordare polemică a primului, ci o explicație a înfocatului schimb de comentarii pe care le-am avut cu Alexandru Maniu pe „platforma nenorocirii mele”, Facebook, dacă parafrazăm puțin și neîntâmplător din Toamna patriarhului. Pe scurt, după firitisirile pe care le-am repetat și în rândurile de mai sus, m-am legat de un amănunt de istorie factuală, cam tot așa cum am făcut la anterioarele două (sau trei) ieșiri în public ale eseistului. L-am contrazis și am ținut-o gaia-mațu’, negând, culmea!, o paranteză: „(mai cu seamă din cauza sfârșitului subit al fascismului european în 1945).” Evident, eseistul și-a apărat ce era în fața parantezei, invocând în principal, citez din memorie, „autoritatea absolută a lui Applebaum” (pe care eu am făcut-o „mălăeț”, de unde inferența că nu am citit-o și nici nu am văzut măcar prenumele „Anne” în bibliografie), apoi am făcut, amândoi, sofistică pe ce înseamnă „subit”, „fascism”, „Europa”… Pe scurt, cu exemple din Spania și Portugalia, apoi din America Latină, eu am contrazis paranteza, și mi s-a răspuns cu ce era „important”, după mălăeț (acesta e un autocitat nesemnalizat) și anume dispariția fascismului din discuția dintre comunism și capitalism, după Al Doilea Război Mondial.  A fost, cam da, o contrazicere tipică de Facebook, amfibolică, neîncheiată, însă, cu block și nici cu vreun „ba pe-a mă-tii!”, căci, nu-i așa, suntem ambii intelectuali de mâna întâi, repartizați în linia a doua.

…lucrurile nu sunt chiar așa de simple.

Dacă recitiți eseul lui Alexandru Maniu, observați că mai mult de jumătate din text este o expunere și, apoi, o aplicare a „învățămintelor” cărții lui Kevin Dutton, iar îndemnul lecturării acesteia este și finalul materialului, frumos realizat retoric:

„Let’s make conversation great again.

(P.S.: și citește cartea lui Kevin Dutton).”

Sintagma „gândirea binară” este simplificarea și generalizarea în engleză a „principiului terțului exclus”, fundamental logicii și, apoi, culturii clasice. El se poate formula: „în același timp și în aceleași condiții, o propoziție poate fi acceptată sau respinsă dintr-un sistem de propoziții, niciodată acceptată și respinsă”. (Da, se poate confunda cu „principiul bivalenței”: „Propoziția P este sau adevărată sau falsă, a treia variantă nu există.”) Cam totul a devenit „binar” în discuțiile recente, după cum, de altfel, Alexandru Maniu exemplifică. Termenul a intrat în limbajul comun, spre exemplu victoriile la atletism ale transexualilor sunt și victorii ideologice împotriva „binarității”. De la ticălosul Francis Bacon (Șocați? El e tatăl anglocentrismului de azi, prin atacul asupra culturii clasice, începând cu limba și, apoi, cu filozofia greacă) avem aproprierea a tot ce e util dintr-o sursă care ne precede, fără a o menționa, dacă nu este în interesul nostru practic și imediat. Cu toată stima pentru Alexandru Maniu, bibliografia exclusivă în engleză este o demonstrație excelentă pentru „binaritate”. În politică, grecii au distins trei sisteme posibile, cu care trăim și în zilele noastre, indiferent de modurile de producție care se recunosc sub respectivele regimuri politice: monarhie, oligarhie, democrație. „Unul”, „cei puțini”, „poporul/cei mulți” au puterea. Sub această definiție, Hitler, Mussolini și Stalin sunt identici, sunt „monarhi”. Discuția ideologică de după Al Doilea Război Mondial nu este între liberalism și socialism, nici între democrațiile parlamentare și „dictatura proletariatului”, nici între capitalism și comunism, căci istorici ai ciclurilor mari au demonstrat că ne-am aflat cu toții în capitalism încă din Renaștere, comunism nu a existat decât în falanstere, niciodată în Uniunea Sovietică și sateliții săi, iar democrația parlamentară nu a adus esențial nimic nou de la cea ateniană. Minciuna, ca armă ideologică, nu doar în propagandă, ci în „dubla gândire” (a nu se confunda perechea orwelliană cu „gândirea binară”), în ceea ce generația mea, ca ultima devenită adultă cu întreaga educație făcută sub sistemul totalitar ceaușist, a trăit interior în „ketman”, este Marele Terț Inclus care, oh!, gânditorii americani recenți îl acoperă cu termeni ca „post-adevăr”. Dezinhibarea și destructurarea discursului pe social media, deplânsă și de Alexandru Maniu este o prezenteizare a trecutului și a viitorului, astfel că nu mai contează, cu bibliografia corectă, amănuntul factual, de unde și „alternative facts” care dau o „post-factualitate”. Totul este acum, la un click distanță, fie acesta chiar click-ul care blochează, nu doar like-ul tâmp. Întreaga istorie a lumii, nu doar viața unei persoane, poate dispărea sub un click, ceea ce o face să dureze cât un click. Intransigența amândurora în fața unei paranteze – vorbesc din nou despre ce Alexandru Maniu a șters deja, „hâra” despre existența fascismului post-belic – împreună cu folosirea expresiilor de tipul „autoritate absolută” și, respectiv, „ticălos”, sunt ele însele simptome ale unei „gândiri binare”. Dar… nu este aceeași „binaritate” prezentată și aplicată de Alexandru Maniu pe bietul popor român, după ce niște anglo-saxoni au aplicat-o lumii.  Cealaltă „gândire binară” este cea în care se recunosc greșelile, se parcurge bibliografia celuilalt, se ajunge la același set de fapte. Alexandru Maniu și cu mine nu ne-am contrazis că nu au existat „monarhii” după Al Doilea Război Mondial, și nici că pe capitalismul personificat (ca într-o caricatură de acum o sută de ani: bărbat alb, solid spre obez, plesnind de poftă de viață, îmbrăcat în costum cu trei piese, pufăind un trabuc, cu joben pe cap) l-a impresionat de la puțin către deloc secolul al XX-lea, ci că au existat sau nu anumite limite temporale în folosirea unor etichete. Ne-am aflat, din nou, pe prima pagină din Republica lui Platon, unde se spune foarte clar că, pentru a merge mai departe, toți și fiecare în parte „trebuie să asculte” ce se vorbește. Îmi este frică de faptul că în generațiile care ne urmează, prin distrugerea sistemică a educației instituționalizate, toate conversațiile vor deveni doar exerciții discursive de forță, așa cum platformele de tip social media ne „educă” pe noi, azi. O querellă despre o paranteză nu va mai fi posibilă, pentru simplul motiv că nu vor mai exista paranteze. Autismul bulelor de social media va fi impenetrabil. În prezentul continuu, istoria va fi rescrisă continuu, iar viitorul va fi din ce în ce mai îndepărtat, intangibil, într-o osmoză între politica momentului și mistica milenaristă. Iată-mă și profet, deci mai bine închei aici. Și, pe bune, chiar vreți să vă dau bibliografia?