Palimpsestul de la Colina cu Apendice a apărut luna trecută, la editura Vasiliana din Iași, primul volum de ficțiune sub semnătura lui Dănuț Ivănescu, redactorul antologiei mitice a cyberpunk-ului românesc de la începutul anilor ‘90, Motocentauri pe Acoperișul Lumii. Născut în 1964 la Ploiești, Dănuț Ivănescu i-a rămas credincios orașului lui Caragiale, de-atunci încoace. Debutul în literatură se leagă de „Jurnalul SF”, unde a publicat regulat, până la încetarea apariției acelui unic săptămânal de SF din lume. Prozele scurte ale lui Dănuț Ivănescu au fost cuprinse în mai multe antologii și au fost primite cu entuziasm în reviste de gen, dar și de „literatură înaltă” în următoarele două decenii de la debut. Ultimul deceniu este un con de umbră relativă pentru Dănuț Ivănescu, din care, cu Palimpsestul… și cu volumele aflate în pregătire va ieși cu siguranță.
Gazeta SF: ― De ce un debut în volum atât de întârziat?
Dănuț Ivănescu: ― Prima variantă a volumului am terminat-o prin 2000, dacă-mi aduc bine aminte. Obișnuiesc însă să las timp textelor să se „odihnească”, iar mie să-mi dau posibilitatea de a mă detașa de ele, astfel încât să le pot judeca la rece. Le-am recitit după vreo trei-patru ani și n-am fost deloc mulțumit de rezultat, așa că le-am reluat. Procesul s-a tot repetat de mai multe ori, până în 2019, când mi-am dat seama că nu voi putea trece mai departe dacă nu-l public. În următorii doi ani am încercat să găsesc o editură care să-și asume riscul. Și așa am ajuns în 2021. Nu știu dacă sunt cel mai vârstnic debutant în volum personal, dar cu siguranță mă număr printre primii cinci. Măcar atât, dacă nu altceva. Cu alte cuvinte, este o carte care mi-a luat mult timp, dar nici de citit nu se citește repede.
GSF: ― Cât de mult a contat premiul Nemira pentru proză „mainstream”?
D.I.: ― A contat mult, trebuie s-o recunosc. E cel mai important care mi s-a acordat până acum. Dacă n-aș fi fost publicat în „Jurnalul SF” și nu m-ar fi onorat Nemira cu acel premiu, probabil că n-aș fi continuat. Orice s-ar spune, ai nevoie de o recunoaștere, dacă nu ești grafoman, ca să poți scrie. Scriitorii sunt indivizi orgolioși. Altfel cum ar putea socoti că au de spus niște lucruri atât de importante, încât merită să le comunice unor străini? Chiar dacă literatura e o ocupație la fel de inutilă ca oricare alta.
GSF: ― De ce nu ai profitat atunci? Editura și revista dedicată rockului ți-au luat toată energia?
D.I.: ― Nu știu cum aș fi putut profita. Nemira m-a publicat într-o antologie și asta a fost tot. Pe de altă parte, da, editura Cartea de nisip, profilată pe publicații rock / metal, dar și serviciul, mi-au ocupat mai tot timpul. Am continuat să scriu și în acea perioadă, dar sporadic, la intervale mari de timp.
GSF: ― Cât a durat și ce „a durat” combinația de volume de versuri – ale altora – și revista „Heavy Metal Magazine”?
D.I.: ― Am editat vreme de 9 ani „Heavy Metal Magazine” pe hârtie (2000-2009), iar apoi am continuat încă vreo 3-4 ani cu un website de profil, purtând numele editurii. În paralel au apărut și mai multe volume pe aceeași linie. Am fost autor sau coautor al unora, iar pe altele doar le-am editat. Mă rog, tot eu făceam și tehnoredactarea, copertele, mă ocupam de vânzare și de recuperarea banilor (o mare problemă în acea perioadă), cam de toate… Nu putea merge așa la nesfârșit. Și nici n-a mers.
GSF: ― Dacă ai debuta azi, „de-adevăratelea”, adică în moda literară și science fiction a momentului, ai scrie la fel pe subiectele istorice sau ale viitorului pe termen mediu?
D.I.: ― Aș scrie și așa, da. Istoria s-a numărat întotdeauna printre pasiunile mele, așa că nu văd de ce nu le-aș combina. Cărțile pe care le citesc mă influențează, fără îndoială, ca pe oricine altcineva, dar nu mi-am propus niciodată să urmez un anume curent sau să abordez o temă doar pentru că e la modă. De altfel următoarele două volume pe care sper să le public, aflate acum în lucru, sunt scrise cu totul altfel decât acesta. Catalogările din literatură nu mă interesează decât în măsura în care îmi înlesnește alegerea lecturilor. Nu-i deloc puțin lucru și le sunt recunoscător, ca cititor, celor care se ocupă cu așa ceva, pentru că mă ajută să folosesc eficient timpul. Nimănui nu-i prisosește timpul. Ca scriitor însă, nu sunt interesat de catalogări.
GSF: ― Dar pe subiectele „atemporale”?
D.I.: ― Îmi place să construiesc lumi, prin care să plimb personaje. Pe unele le-am cunoscut, pe altele nu. Puțin ciudat mi se pare faptul că pe unele le-am cunoscut în viața reală după ce le-am descris în texte.
GSF: ― Cât de mult contează Facebook-ul pentru tine, ca scriitor? Mă refer la trimiterea către blogul cu proze satirice și la feed-back-ul implicit, imposibil de avut pe vremea când ai lansat antologia „Motocentauri pe Acoperișul Lumii”?
D.I.: ― Contează enorm, pentru că în primul rând ușurează contactele. Îți forțează însă și discernământul, pentru că rețelele de socializare sunt mai cronofage decât orice altceva. E dificil de găsit un echilibru, dar fac parte dintr-o generație care știe și să renunțe, atunci când e cazul, și să nu se lase dusă de val, nici măcar de cel al hedonismului.
GSF: ― Cum se trece de la cyberpunk la proza fantastică sau realistă cu subiecte istorice, pentru a ajunge la satira în maniera Caragiale-Groșan?
D.I.: ― Nu știu cum se trece. La mine coexistă toate, n-a fost vorba de o succesiune cronologică. Ilustrează diferite fațete ale personalității mele. Și nu mi se pare nimic patologic în asta. Există scriitori, chiar printre cei pe care-i admir, care au un anume stil, propriu, unic. Nu fac parte din categoria asta. Textele mai recente, de anul trecut, pe care tu le consideri a fi în maniera Caragiale-Groșan, mie mi se par mai apropiate de minimalismul și absurdul prezente la Daniil Harms, ca să dau un exemplu. În 2019 însă, am scris un text pe care l-am inclus în „Palimpsestul de la Colina cu Apendice”, și anume „Moartea cea de toate zilele”. Până la sfârșitul anului sper să termin cel de-al doilea volum, a cărui acțiune se petrece în lumea conturată în textul premiat cândva de Nemira. Ca stil, aș zice că e cumva în preajma realismului magic sud-american. Cumva. M-am simțit la fel de confortabil scriind în toate aceste stiluri de care am amintit. N-o pot face însă oricând. Trebuie să am o anume stare, pentru fiecare.
GSF: ― De ce?
D.I.: ― Nu încerc să găsesc răspunsuri, ci mai degrabă să pun întrebări. Sunt mai importante decât răspunsurile. Și nu e deloc ușor să pui întrebările corecte.
GSF: ― Este posibil să vedem și un volum de proză satirică sub semnătura ta?
D.I.: ― Dacă te referi la textele publicate pe blog anul trecut și anul acesta, da, mi-am propus să le aleg pe cele care merită, să mai adaug și altele și să alcătuiesc un volum. Nu va fi deloc ușor, pentru că structura e cea a unui hipertext, ușor de realizat în format electronic, dar dificil de transpus în format tipărit.
GSF: ― Va exista vreun volum de sinteză despre heavy metal? Dar de poeme?
D.I.: ― Nu, acel capitol s-a încheiat. Mă mulțumesc să ascult heavy metal (dar nu numai).
GSF: ― Știi că ai/ați făcut istorie cu „motocentaurii”. Ce ai păstra din ce citești azi din proza sf românească a momentului pentru o istorie de peste 25 de ani?
D.I.: ― Nu sunt în măsură să fac astfel de aprecieri. În plus, n-am citit tot ce s-a publicat, așadar aș fi inevitabil nedrept. Am descoperit însă câteva volume care vor traversa anii. Există deci. Nu multe, dar există. Din păcate, mult mai puține decât cele din mainstream. Așa cum spunea și Dan Doboș, cred că s-a pierdut cumva startul în anii ’90, când conjunctura era mai mult decât favorabilă. Să-l fi pierdut editorii, să-l fi ratat scriitorii? Oricum, am puține convingeri. Nu m-aș mira dacă peste o vreme, la aceleași întrebări, aș răspunde altfel. Poate chiar invers.