Apărut incomplet în „Lumi Virtuale” – nr. 5 din ediția tipărită, în 2005 –, interviul pe care „Gazeta SF” îl reproduce mai jos, în întregime, este menit să aducă aminte, la peste un deceniu de la moartea lui Ion Hobana, cum se gândeau reperele literare într-un timp care mai avea ceva răbdare…
Ion Hobana a fost cel mai popular exeget român al celui mai popular scriitor francez de anticipaţie şi nu doar anticipaţie – Jules Verne. La centenarul maestrului, Ion Hobana a bătut ţara neobosit participând la toate colocviile şi seminariile legate de opera şi viaţa lui Jules Verne. Un pelerinaj spiritual, întregit şi de lansarea unei alte cărţi dedicate gigantului nantez, prin care Ion Hobana dezvăluie atracţia dintre Jules Verne şi România. Despre toate acestea şi încă mai mult, citiţi în interviul-conversaţie de mai jos. (C.B.-G.)
Cătălin Badea-Gheracostea: Cum aţi luat contact cu opera lui Jules Verne?
Ion Hobana: Cred că nu se poate vorbi în cazul meu de originalitate. Aşa cum s-a întâmplat cu fiecare dintre noi, în copilărie sau adolescenţă, am început să citesc Jules Verne după ce am primit de la tatăl meu o foarte frumoasă ediţie din 800 de leghe pe Amazon, ediţia „Rouge et Or”. O am şi acum, am adus-o la Bucureşti când am intrat la facultate, după 1949; o păstrez ca pe o relicvă pentru că are şi încărcătură sentimentală, ca dar al tatălui meu pe care l-am iubit foarte mult. El a fost factorul hotărâtor pentru orientarea mea către literatură, fiind magistrat ca profesie…
C.B.-G.: Ca formaţie?…
I.H.: Nu, ca profesie exercitată, pentru că a absolvit şi Dreptul şi Filologia. A iubit foarte mult literatura, aveam în casă o bibliotecă bogată şi discutam mult despre cărţi. Nu îmi aduc aminte să fi vorbit în mod special despre Jules Verne, dar prin faptul că aveam la dispoziţie biblioteca lui, mi-a insuflat acelaşi sentiment. Abia apoi, după ieşirea din adolescenţă, legătura mea cu Jules Verne a ieşit din obişnuit – majoritatea îl cam lasă deoparte, orice recitire fiind întâmplătoare -, pentru mine a devenit o pasiune statornică, l-am recitit şi mai târziu, şi când a venit vremea am început să scriu despre el.
C.B.-G.: A fost de la început un proiect amplu?
I.H.: La început au fost câteva articole, apoi au venit cărţile. Sigur, aş spune că a fost, probabil, o dragoste nu la prima vedere, ci la prima lectură. Cred că am simţit mai întâi că dincolo de aparenţe se ascunde ceva mai profund în călătoriile extraordinare, iar apoi am început să descifrez aceste adâncimi pe care în copilărie şi adolescenţă e mai greu să le descoperi. Să vorbim de pildă despre Castelul din Carpaţi în care îţi dai seama mai târziu că dincolo de aventură, dincolo de poveste este un secret, secretul unei iubiri pierdute a lui Verne, iubire care s-a întruchipat în figura primadonei murind pe scenă şi care este de fapt tot timpul prezentă în roman, nu fizic, ci prin influenţa exercitată asupra protagoniştilor, cea care dă şi trama romanului.
C.B.-G.: Castelul… este „un roman cu cheie”, deci?
I.H.: Da, dar nu este singura carte unde se mai găseşte ceva dincolo de acţiune, de peisaje, dincolo de dialogul scânteietor – în paranteză fie zis, Jules Verne ar fi vrut să fie dramaturg, aşa şi-a început cariera literară şi credea chiar că se va afirma în primul rând ca dramaturg; lucrurile au evoluat altfel, spre fericirea lui şi a noastră, a cititorilor. Încă dincolo de darurile acestea care îl fac să fie preţuit şi, astăzi iată, sărbătorit, se ascund lucrurile care îl fac să fie un mare scriitor, cele de profunzime, prin care îl simţi trăind alături de eroii lui poveştile de multe ori încifrate. Nu întâmplător în cărţile lui Verne se găsesc atâtea mistere, mesaje care trebuie descifrate. Şi în 800 de leghe pe Amazon se află un rebus care trebuie rezolvat – dacă tot am amintit-o -, de fapt Jules Verne avea pasiunea jocurilor minţii, era modul lui de recreere după scris.
C.B.-G.: Cum aţi ajuns de la pasiune la exegeză?
I.H.: Răspunsurile la întrebările născute de cărţile verniene le-am dat în articole şi apoi cărţi dedicate lui, dar acestea au avut nevoie la rându-le de legătura cu o seamă de lucrări apărute în străinătate. Mai ales cele publicate după cel de-al doilea război mondial au început să vadă în Jules Verne ceea ce este el cu adevărat, şi anume nu un scriitor pentru copii, nu un vulgarizator al ştiinţei – aşa cum era considerat în timpul vieţii sale şi imediat după aceea -, ci un scriitor care să ştie să creeze eroi memorabili cu instrumentele profesiunii sale. Eu cred, de pildă, că Nemo din 20 000 de leghe sub mări este unul din marii eroi ai literaturii universale, pentru că Verne a ştiut să reziste presiunilor editorului şi să păstreze misterul până la sfârşit. Când autorul a cedat şi a dezvăluit în Insula misterioasă că Nemo este un prinţ indian, lucrurile şi-au pierdut din aura pe care o aveau în primul roman. Dar să ne amintim de căpitanul Hatteras care îşi pierde minţile în aventura polară; de Robur din Robur cuceritorul, un tip dintr-o bucată care rezistă tuturor adversităţilor şi îşi continuă destinul de savant neînţeles. Jules Verne este mare şi pentru că nu este adeptul unor trăsături de caracter unice şi repetabile la nesfârşit, în opera lui sunt şi alte tipuri creionate cu măiestrie, mă gândesc de pildă la Michel Ardant din De la Pământ la Lună, de cu totul altă factură decât Nemo, sau la atât de simpaticul Paganel din Copiii căpitanului Grant. Jules Verne ştie să schimbe registrele, trece de la registrul grav la cel comic fără falsităţi prin dialoguri foarte bune, vii. De asemenea, el are o propensiune pentru peisajele stranii care adaugă mult farmec lecturii. Cercetătorii îi recunosc aceste merite. Eu am descoperit, nu atunci când am publicat prima carte despre el, în 1979, am descoperit un lucru care mi-a întărit convingerea că avem de-a face cu un scriitor de prima mână, şi anume ceva despre natura aventurii iniţiatice. Cred că cel dintâi care a remarcat şi a formulat foarte exact prezenţa călătoriilor iniţiatice în opera verniană este Mircea Eliade, într-o însemnare din 1957, inclusă în Fragmente dintr-un jurnal. Eliade spune, repet, pentru prima dată, că superbul roman O călătorie spre centrul Pământului este un roman iniţiatic…
C.B.-G.: … prezintă toate treptele iniţierii…
I.H.:… exact, exact şi, mai spune acolo un lucru, Eliade, în finalul pasajului la care mă refer, cum că e greu de înţeles cum psihologii şi criticii literari nu şi-au dat seama. El se referea probabil la desconsiderarea de care a avut parte Jules Verne.
C.B.-G.: Probabil lui Jules Verne nu i-a folosit prea mult succesul de care s-a bucurat chiar în timpul vieţii.
I.H.: Bine, eu aş spune că acest destin el îl împarte şi cu alţi creatori care având şi succes au pierdut din respect – succesul fiind considerat facil, presupunând superficialitate. Ca să nu mai spunem că un argument pentru poziţia criticii a fost şi numărul mare de cărţi pe care le-a scris, cam 100, e destul de greu de spus, unele fiind împărţite în volume, multiplele ediţii îngreunează centralizarea unei evidenţe. De altfel există şi un episod interesant, Edmondo de Amicis i-a făcut o vizită la Amiens, plecând de la Torino cu ideea unui prieten convins că Jules Verne nu există, fiind un nume pentru un consorţiu de scriitori cu un pseudonim comun. Dar misterul este uşor de rezolvat, Jules Verne a avut o viaţă de ascet, cu ore fixe de dormit, de lucrat, de corectat, se poate spune de fapt că a trăit în cea mai mare măsură pentru a scrie. E limpede, cel puţin în opinia mea, că nu doar pentru că asta îi asigura o viaţă îndestulată. Nu a fost un om bogat, dar a fost un om care nu a avut probleme graţie contractelor înoite cu editura Hetzel – care a câştigat mult mai mult de pe urma lui, dar asta e o poveste ce nu s-a întâmplat numai cu el.
C.B.-G.: Cum aţi argumenta pentru un tânăr din zilele noastre, fără a lua în considerare cunoaşterea exhaustivă a operei verniene, necesitatea lecturii acesteia, ţinând cont că accesul la Jules Verne astăzi este mai greoi ca în urmă cu 20 de ani?
I.H.: Situaţia nu se prezintă chiar aşa – există în momentul de faţă pe piaţa românească foarte multe dintre călătoriile extraordinare traduse, ca să nu vorbesc că se pot găsi originalele în Livre de Poche. Editura Corint cred că a publicat integrala, câteva romane în ediţie de lux. Toată problema este dacă Jules Verne este încă citit, dar nu cred că editorii sunt sinucigaşi, din moment ce cărţile dispar din librării înseamnă că se cumpără. Şi, să nu uităm, din fericire, se află încă în programa şcolară.
C.B.-G.: Chiar asta vroiam să spun, am văzut cărţile de la Corint pentru programa şcolară, dar tirajele nu se pot compara cu cele de masă avute în perioadele istorice şi editoriale de până în 1989. Mă îndoiesc că tirajele lui trec de 2-3000 de exemplare, ceea ce la 20 de milioane de locuitori este puţin.
I.H.: E-adevărat, dar se reia tipărirea, se repetă. Iar librăriile vând, ceea ce înseamnă că se şi citeşte. În ultimii ani am avut chiar eu plăcerea să traduc din cărţile lui descoperite mai târziu, şi am putut convinge editurile să le publice. Cel mai bun exemplu este traducerea la Parisul în secolul XX, despre această carte se vorbeşte încă mult, nu doar în Franţa şi nu doar de către exegeţi, ci şi prin marele public, fiind o scriere care a surprins, foarte diferită de cele cu care Verne îşi obişnuise cititorii. Povestea acestui roman este interesantă, poate este bine să o repet…
C.B.-G.: Vă rog.
I.H.: Romanul a fost citat de Michel Verne, fiul scriitorului, în momentul în care a făcut inventarul lucrurilor rămase de la tatăl lui, după care a dispărut. Şi a rămas dispărut aproape 90 de ani. Toată lumea l-a considerat pierdut. Iată că un stranepot, vrând să vândă casa din Toulon – unde nepotul Jean-Jules Verne locuise, fiind magistrat, şi unde a şi scris o biografie a scriitorului, foarte interesantă -, descoperă cheile unei magazii părăsite. Fiindcă nu a reuşit să le folosească, înainte de a le arunca, strănepotul cheamă un lăcătuş care desface broasca, iar înăuntrul magaziei se găseşte manuscrisul romanului considerat pierdut. Seamănă foarte mult cu găsirea unui manuscris din alte romane verniene, doar că acesta nu a dus către o comoară sau către centrul pământului. Şi poate totuşi a fost ca un mic tezaur, pentru că după apariţia acestui roman o bună parte din cercetători au spus că Jules Verne trebuie judecat înainte şi după publicarea cărţii Parisul în secolul XX. Într-o paranteză fie spus, romanul a apărut în Franţa în toamna lui 1994, iar în România în primăvara anului 1995. A fost prima traducere pe plan mondial, îmi aparţine; am făcut-o ca un act de devoţiune pentru mentorul meu spiritual. Îi datorez enorm lui Jules Verne, în mare măsură drumul meu în literatură i se datorează, interesul meu pentru el fiind cu mult peste cel al unui cercetător obişnuit. Pentru că, spre exemplu, am scris şi o biografie H.G. Wells, dar relaţia sentimentală cu acesta este mult mai modestă.
C.B.-G.: De ce este Parisul în secolul XX un deschizător de porţi în interpretarea lui Jules Verne?
I.H.: O poartă către „altceva” în opera verniană. Eu am avut o polemică, dacă vrei, deşi nu ştiu dacă ideile mele au ajuns la împricinat, trecută şi în post-faţa traducerii româneşti, cu un mare specialist şi colecţionar, Piero Gondolo della Riva, care era convins că romanul a fost scris după apariţia a Cinci săptămâni în balon, deci după apariţia primei călătorii extraordinare. Or eu sunt convins şi am avut plăcerea să constat că într-o intervenţie ulterioară şi acest cercetător a spus că poate foarte bine să fie aşa, eu sunt convins că Parisul în secolul XX precede Cinci săptămâni în balon.
C.B.-G.: Credeţi aşadar că filonul autentic al voinţei scriitoriceşti verniene este science fiction, iar dezvoltarea călătoriilor extraordinare se datorează…
I.H.:… cererii editoriale. Nu, nu. Dacă este să ne luăm după mărturisirile lui Jules Verne însuşi, el spune şi repetă de multe ori în interviuri, că scopul său a fost de a-i învăţa pe cititorii săi geografia. Bine, asta trebuie luat „cum grano salis”, fără îndoială. Dar el şi-a făcut un plan de a acoperi întreaga suprafaţă a pământului cu aceste călătorii extraordinare, însăşi modalitatea lui de a scrie era interesantă. Spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu alţi autori, şi Verne a spus-o tot în interviuri, el nu îşi imagina mai întâi trama romanului şi personajele, de-abia după aceea urmând să se documenteze ca să creeze cadrul, ci dimpotrivă, citea întâi cărţi de informare despre geografia, populaţia, economia regiunii respective. El a avut un fel de foame de informaţii pe care a cunoscut-o cu mult să înceapă călătoriile extraordinare. Se ţinea la curent cu tot ce era nou în domeniile cunoaşterii timpului său şi îşi scotea fişe. A şi spus undeva că fişele i-au folosit enorm. Stătea zile întregi în Biblioteca Naţională pentru a se informa. Se vorbeşte că a avut peste 20 000 de fişe. Şi, ca să ne întoarcem la întrebare, printr-o operaţie foarte simplă, se va vedea că doar o treime din cărţile lui Jules Verne sunt science fiction, toate celelalte nu au nimic de-a face cu anticipaţia. Însă atunci când a anticipat el a făcut-o…
C.B.-G.:… în cunoştinţă de cauză…
I.H.:… în cunoştinţă de cauză şi mergând din aproape în aproape, adică alegând elemente din epoca lui şi imaginându-şi cum ar putea să evolueze într-un viitor nu foarte îndepărtat. Există nişte interviuri celebre în care el îşi neagă sintagma ce i-a fost atribuită – „profetul ştiinţei”.
C.B.-G.: A folosit un instrumentar raţional mai degrabă decât unul iniţiatic.
I.H.: Exact.
C.B.-G.: Aici aş vrea să bifurcăm discuţia, cum credeţi că a reuşit să ţină în echilibru cele două moduri de gândire şi două moduri de fiinţare, am putea zice, o dată cel ştiinţific, dominat de raţiune, şi apoi cel ce pune accent mai mult pe spiritualitate, pe asceză, pe iniţiere?
I.H.: Părerea mea este că nu a fost un proces conştient. Cred că, pur şi simplu, în cazul lui Jules Verne trebuie să folosim cuvântul „geniu” fără să ne jenăm. Voi relata imediat o întâmplare care poate părea anecdotică, dar este foarte semnificativă. Scriindu-mi ultima carte, apărută în decembrie, Jules Verne. Chipuri, obiceiuri şi peisaje româneşti am încercat să fiu la curent cu tot ce e mai nou în exegetica verniană şi, graţie unui prieten din Canada, am reuşit să primesc o seamă de cărţi xeroxate pe care nu le-am putut găsi aici. Ei bine, una dintre ele, Masca Profetului a lui Andrew Martin, tocmai spune că Jules Verne este în pericol de a deveni unul dintre marii autori necitiţi, ba chiar ajunge la un moment dat să îl numească un brontozaur literar. De fapt este vorba de un joc, aproape de cel al „avocatului diavolului”, dar ce m-a amuzat – reţine că este o apariţie din 1990 – este trimiterea la a verifica afirmaţiile exegetului, ceea ce am şi făcut iar concluzia a fost nu doar că Jules Verne continuă să fie tradus şi citit, dar că tirajele lui depăşesc cu mult pe cele ale unor monştri sacri ai literaturii universale.
C.B.-G.: Probabil pentru că Verne se află în programele şcolare în jurul globului.
I.H.: Nu numai din cauza asta, ci şi pentru că scrierile lui continuă să exercite o fascinaţie asupra minţilor tinere, oferind maturilor care se întorc la el o redescoperire, o constatare că Jules Verne spune mai mult decât îşi aminteau că au înţeles în clasa întâi sau chiar la 15 ani.
C.B.-G.: Aţi spus foarte bine „din clasa întâi” fiindcă eu mi-aduc aminte că prima mea carte citită, nu doar din Jules Verne, ci dintre toate cărţile citite, a fost O călătorie spre centrul pământului. Se întâmpla în vacanţa de vară dinspre clasa întâi spre a doua.
I.H.: Ai început bine.
C.B.-G.: Mi-aduc aminte că nu am putut s-o las din mână până să o termin.
I.H.: Un exemplu din alchimia scrierilor lui Jules Verne, un dar al zeilor pe care puţini îl primesc. Sunt autori pe care trebuie să îi citeşti, dar pe care îi duci la capăt cu eforturi – oricum răsplătite, însă la final. Nu vreau, totuşi, să se înţeleagă că iubirea mea pentru Jules Verne este oarbă. Însă este o iubire care îl aşază printre cei mari, şi o întăresc cu acelaşi sentiment venind dinspre Tolstoi, Mallarme, Apollinaire, Kipling – toţi aceştia l-au citit pe Jules Verne şi l-au preţuit. Ca să nu vorbesc de personalităţi de după al doilea război mondial, am zis Marcel Briand, dar şi Michel Butor i-a dedicat lui Verne un studiu, în 1962, Vârsta de aur şi punctul suprem în operele lui Jules Verne. Roland Barthes a scris despre Insula misterioasă. Lor nu li s-a părut că abdică de la principiile lor teoretice dacă se apleacă asupra operei verniene.
C.B.-G.: Şi nu s-au ocupat de Jules Verne din cauza masei scrierilor lui.
I.H.: A, nu, nu, la ei nu se poate pune problema aşa, dar au descoperit tocmai partea neştiută a lui, obnubilată de categorisirile depreciative – „autor pentru copii” şi „profet al ştiinţei”.
C.B.-G.: A avut vreodată Jules Verne vreun eşec de public?
I.H.: Fără îndoială. De la un punct, tirajele sale începuseră să scadă. El s-a şi plâns într-o scrisoare către Michel că nu mai avea subiecte spectaculoase. Nu mai găsea un nou submarin sau elicopter şi a început să recurgă la meşteşug. Nu toată opera lui este la aceeaşi înălţime, a scris şi cărţi mediocre. Dar el a dat mai multe cărţi mari.
C.B.-G.: Cum a făcut faţă acestor insatisfacţii?
I.H.: A fost destul de afectat. Chiar Castelul din Carpaţi a avut un tiraj iniţial redus cu toate că Jules Verne a depus un efort enorm şi s-a implicat afectiv în scrierea cărţii. De-asta şi spun că aici există un secret autobiografic, iar slaba reacţie a publicului l-a afectat cu atât mai mult. El a scris Castelul ca pe o eliberare şi a dorit să fie o carte cât mai aproape de perfecţiune.
C.B.-G.: În ultima dumneavoastră carte, cea despre România şi Jules Verne, acordaţi un loc central pentru Castelul din Carpaţi?
I.H.: Sunt studii despre toate cele patru cărţi verniene a căror acţiune se petrece în spaţiul românesc, măcar parţial – şi aici numesc Pilotul de pe Dunăre şi Caravană în Keraman.
C.B.-G.: Nu sună puţin a Jean Bart sau Panait Istrati… Adică Jean Bart sună a…
I.H.: Nu, nu, nici măcar în glumă. Ce se întâmplă, iniţial, Pilotul de pe Dunărei se chema Frumoasa Dunăre galbenă – a fost descoperit manuscrisul mai târziu şi a apărut doar postum. Apariţia a fost manipulată de Michel Verne, fiul, care şi-a permis să intervină în mai multe dintre romanele postume ale lui Jules Verne. Acţiunea se petrece, în versiunea originală, cu un pescar care coboară pe Dunăre şi trăieşte doar din pescuit – se mai întâmplă şi câteva lucruri ciudate, pentru sare şi piper – şi care ajunge şi pe Dunărea românească, pe la Porţile-de-Fier, iar cartea se încheie la vărsarea în Marea Neagră. Apar şi nişte români cu nume ciudate, probabil documentarea i-a oferit nişte capcane lui Jules Verne.
În a doua, Keraman, trama e dată de un turc care nu poate să plătească taxa pentru trecerea Bosforului în Europa şi atunci alege să ocolească Marea Neagră, iar la un moment dat ajunge şi în Dobrogea. Jules Verne vorbeşte despre cele două flageluri ale Dobrogei: mistreţii – foarte numeroşi încă, se pare, în secolul XIX – şi ţânţarii.
În sfârşit, să amintim şi un al patrulea roman cu referinţe româneşti, cel mai puţin cunoscut probabil, Clodius Bombarnac. Numele care dă şi titlul cărţii aparţine unui gazetar care călătoreşte din Rusia în China cu trenul. Este din nou vorba de darul anticipativ al lui Verne, trenul lui Bombarnac prefigurează Transsiberianul. Ce se întâmplă în acest roman? Ca să îşi trimită reportajele la ziar, Bombarnac caută eroi printre pasageri şi nu prea găseşte. Drumul este presărat cu nişte ciudăţenii, ca în orice călătorie verniană. La un moment dat, în vagonul de bagaje, se descoperă o ladă în care era închis un tânăr. Un prieten al tânărului l-a încărcat pe acesta ca marfă, pentru o călătorie mult mai ieftină astfel. Ei bine, pasagerul clandestin este român, Cincu – Kinco. El se duce la Pekin, la logodnica lui, Simca. Ea şi-a deschis o casă de modă acolo şi îi merge foarte bine. Dar în tren se află şi tezaurului împăratului Chinei. Bineînţeles că nimeni nu ar trebui să ştie asta, însă aşa cum află şi Bombarnac, nişte bandiţi au aflat secretul şi se pregătesc de o crimă îngrozitoare. Ei vor să prăvălească trenul într-o prăpastie şi să culeagă comoara după ce toţi pasagerii ar fi murit. Dar Bombarnac şi Cincu salvează situaţia – evident că mecanicul locomotivei fusese ucis de bandiţi – Cincu măreşte presiunea cazanului locomotivei până ce acesta explodează iar trenul se opreşte înaintea prăpastiei. Bombarnac crede că românul a murit în explozie şi îl proclamă eroul pe care îl căuta, fiindcă şi-a dat viaţa pentru alţii; din fericire, Cincu reuşise să scape şi va ajunge la Pekin să ia în căsătorie pe Simca.
C.B.-G.: Patru cărţi verniene pentru o carte despre România…
I.H.: Cartea mea mai conţine ceva pe lângă studiul romanelor – un foarte bogat capitol despre prezenţa lui Jules Verne în presa românească, începând cu secolul XIX. Am lucrat foarte mult la Academie, răsfoind presa noastră de după 1850. Am găsit lucruri foarte interesante, dincolo de cele obişnuite, „cel care a prezis avionul, submarinul ş.a.m.d.”, poncife prezente şi în presa franceză. De pildă, în presa transilvană, un articol cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani de către Jules Verne, în care autorul se întreabă dacă scriitorul va fi sărbătorit cum se cuvine, Franţa fiind la vremea respectivă în plin scandal Dreyfuss, şi face o foarte interesantă paralelă între Verne şi Zola, arătând meritele, asemănările şi deosebirile dintre ei. Eu m-am interesat despre cum Jules Verne a fost sărbătorit şi trebuie spus că nu a prea fost. Lumea era prea preocupată de drama ofiţerului acuzat de trădare. Dacă la început Jules Verne era anti-dreyfusard, cu timpul şi-a schimbat părerea, se pare că sub influenţa fiului său Michel. Într-una din cărţile lui mai târzii apare şi un proces nedrept, ecoul clar al afacerii Dreyfus. Iată deci că studiul ardeleanului nostru, paralela între Verne şi Zola, trece de banalităţi.
Un alt lucru interesant, evocat în presa noastră: în 1892, la Bucureşti, s-a pus în scenă la Teatrul Naţional Ocolul Pământului în 80 de zile. Spectacolul a avut cronici foarte amuzante, semnate de celebrul Claimoor, în Le Cahier de high-life, şi care spune că la a treia zi de la premieră Majestatea Sa, regele Carol I, a venit însoţit de întreaga familie să vadă piesa în care au fost folosiţi toţi societarii teatrului. Decorurile şi maşinăriile au fost aduse din Germania, producţia a fost foarte scumpă, însă, pentru o vreme piesa a fost un mare succes, chiar financiar.
Mai departe, am găsit o conferinţă a lui Cezar Petrescu ţinută în 1937 la Timişoara. Cu multă pătrundere, el vorbeşte de influenţa lui Jules Verne asupra tinerei generaţii. Înainte de Verne, tinerii visau să devină militari, după – ingineri, profesori, savanţi, exploratori. Jules Verne a promovat aceste tipuri umane în cărţile lui. Şi eu cred acelaşi lucru: Jules Verne izbuteşte să pregătească generaţii de cititori pentru şocul viitorului.