„Editorialul nu este jurnal intim” mi-a zis cu directețea obișnuită secretarul de redacție când i-am dezvăluit ce ne-a, de fapt „m-a” făcut să pierdem două bătăi din frecvența revistei și că urma să scriu despre asta. Are perfectă dreptate, Costin Graur, într-o lume departe de utopia/distopia dreptății perfecte. Șase săptămâni în care s-au petrecut tot felul de lucruri: aniversarea lui John Clute, dublată de temerea lui – despre care am mai scris – că Enciclopedia sa, găzduită de serverele editurii Hachette, va fi blocată din nou, chiar pierdută într-un viitor foarte apropiat. Apoi incendierea unei case memoriale din București… de la lumânările din fața portretului celui care s-a dus dintre noi. Apoi, mai către încoace, derularea ca o sfidare a anormalității a festivalului de film SF organizat de Darius Hupov la Dumbrăvița, în Timiș, o încurajare pentru tot fandomul. Încremenirea în forme vechi, „pentru intimi”, de la aniversarea Antares. Să ne hotărâm, tovarăși, aniversăm sau comemorăm?! (Sala cu jucării pe rafturi ca fundal avea o lumină sepulcrală.) Acum, incertitudinea oricărei întâlniri de fandom, pe termen scurt și mediu. În fine, nu mai departe de o săptămână și câteva zile, regretul că eram în tren și am ratat astfel „discordul” premiilor Galaxia 42, despre care nu am de zis decât de bine (cu listele juriului se poate face o antologie de-adevăratelea; felicitări lui Miloș Dumbraci și Cezarinei Anghilac pentru victoria în proza scurtă SF și, respectiv, fantasy). Așteptarea febrilă a noilor cărți ale unor Negrilă, Vicol, Surugiu, Ivănescu, acoperită de frica dată de lipsa timpului pentru lectură – am bătut aproape 10 000 de kilometri de la întoarcerea din vacanță, un du-te-vino pentru care mi-am pierdut gustul și motivația.
Umorul este necesar sub bombardamentul zilelor proaste, iar cel al amănuntului dintr-o plimbare printr-un oraș vechi de pe țărmul dalmat, petrecută în zisa prea-scurtă vacanță, va fi o bună introducere pentru partea de proză a editorialului din numărul 110 al „Gazetei SF”, o schiță scrisă la începutul secolului, pe vremea când mai erau Internet-café-uri, de Radu Ilarion Munteanu, tot la Mediterană. Dacă n-ați mai citit până acum editorial cu proză, nu-i nimic.
Așadar, „krumpirici” se zice în croată la cartofii pai, „cartofiori”. Repetați cuvântul, din ce în ce mai repede, așa cum am făcut și eu văzându-l într-o vitrină de fast-food de firmă mică Nu-i așa că vă face să zâmbiți? Krumpirici și vacanță, aș mai putea face asta, în octombrie și pe mai încolo, liniștit.
Așadar, proză:
„La pas pe străzi în pantă
(fragment nepublicat dintr-un jurmal de vacanţă)
Aproape întreg grupul decide să folosească dimineaţa liberă pentru plajă în Rethimno, port la Marea Egee, pe coasta nordică a Cretei. Oraş veneţian, oarecum în amfiteatru. Cum plaja nu mă atrage, plec în căutarea unei taverne cu internet. De fapt o ochisem din mersul microbuzului. Patroana, o tinerică în blue jeans, cam neîncadrată în modelul local durduliu, mă întreabă dacă vreau şi ceva de băut. Cum preţul e aproape triplu decât în Iraklio, renunţ la pahar şi mă afund în cele câteva zeci de mesaje secerând fără milă. Răspund doar la trei, dintre care numai unul de suflet. Am depăşit deja cu şapte minute stagiul pentru taxa minimă, echivalentă cu berea locală (Mythos!), inchid, fătuca mă iartă de creşterea taxei (oi fi având moacă de român), mai hoinăresc urcând spre interior. Dau de reclama unei excursii la Thyra (Santorini). Pentru doar un sfert în plus faţă de suma plătită în schimbul unui tur de o zi, ăştia oferă trei zile, cu două nopţi în cuibuleţele pătrăţoase, albe, de pe faleza vestică, cea spre hornul fostului Vulcan. Evident, tur operatorul nostru n-a vrut să piardă două nopţi de cazare şi ne-a momit la turul de o zi. Amintirea calvarului urcuşului pe străduţe de lăţimea unui măgar, soarele năucitor, fermentarea borhotului senil din capul meu, dacă nu toate la un loc mă fac să mă trezesc sărutând ceremonios mâna întinsă de frumuseţea aseptică de pe afişul violent colorat. Intru în peisaj ca eroul lui Kurosawa în tabloul cu ciorile lui van Gogh. Arşiţa emanată de lanul de grâu trebuie să fi fost aceeaşi, încep să-l înţeleg pe personajul demiurgului nipon, momit la o călătorie vag iniţiatică prin lumea fantomelor. Nava se transformă brusc în vedetă navală şi ajung instantaneu la un ţărm pietros. Nu e Santorini. Soarele cade altfel. Devin conştient că mă aflu în inima Cycladelor. Vasul militar a dispărut. La poalele unui chiparos, o femeie superbă, nu poate fi decât nimfă, se chinuie să nască. Fascinat, urmăresc spectacolul de după o tufă de leandru alb. Sunt doi gemeni, băiat şi fată. Ea e sveltă, atletică, cu o privire totuşi melancolică şi poartă arc, iar el are părul auriu, o lyră şi cunună de laur. În ciuda reprezentărilor convenţionale, sunt goi, cu impudoarea naturală a vietăţilor pădurii. „Leto!”, murmură fără a le fi întrebat, buzele mele deja crăpate de arşiţă. Înseamnă că ştiu unde mă aflu. Fac semn cu mâna bărbaţilor în armuri şi coifuri care vorbesc, într-o limbă necunoscută, dar pe care o înţeleg, ceva de o confederaţie, sau ligă şi ei se transformă într-un grup de pelerini într-o procesiune către un lac sacru. Toate umbrele astea trebuie să fie vedenii stârnite de căldură şi lectură, nu se poate să nu găsesc aici şi ceva real. La gândul ăsta, din lac iese o făptură majestuoasă, cu pielea albă, părul şi ochii negri. Veşmântul negru, tivit cu litere de aur mereu schimbătoare, mai mult conturează decât acoperă un trup sculptural. Făptura deschide braţele, literele de aur sună precum clopoţeii şarpelui aferent. Pare că prezintă regatul (sau sanctuarul?) ei. Straniu, se exprimă în limba altor locuri. Realitatea depăşeşte beţia arşiţei. „Ich bin die Zauberin”. Asta este. Conştient că sunt spectatorul privilegiat al acestui ritual hybrid, lepăd timiditatea odată cu tricoul şi perechea de jeans negri, pun ceremonios un genunchi la pământ, sărut cast unghiile sidefii, murmurând fără umbră de surâs: „iar eu sunt, măcar de data asta, buricul pământului”. Îmi trec fulgerător prin minte – reflex livresc irepresibil – toate povestirile în care un pământean e făcut să se împreune cu ciudăţenii telepate, care mai de care, ce-i apar conform tiparului său mental pentru „femeie”, aleg treptele lustruite de milioane de paşi ale incertului templu apollonic drept loc de ofrandă şi mă scufund cu voluptate în îmbrăţişarea înşelătoare a zeiţei. În momentul când trupul orbitor se arcuieşte, desprins de piatra lucioasă şi e cuprins de un soi de rigor mortis, din lac își iau zborul mii de lebede. Iar eu ştiu că am fost dăruit cu puterea de a ţinti orice nălucă zburătoare cu arcul voinţei mele şi pot aduce armonie ciupind nişte coarde întinse potrivit.
Când să ajut zeitatea să se ridice de pe lespezi şi să-şi îmbrace horbota, un motociclist zbanghiu m-a atins, în trecere, de m-am rotit cu ochii de la afişul publicitar. M-am întors la taverna cu internetul, să mă răcoresc cu o bere, până la ora reunirii grupului. Mâine, altă zi, alte năluciri, acelaşi soare, aceleaşi amintiri ce fermentează sub fruntea încinsă.”