Este un oximoron, dar există: filmul SF prost. Opoziția între „știință” și „prostie” ar fi fost de ajuns într-o lume ideală să ne ferească de un astfel de produs estetic. În lumea noastră, au existat dintotdeauna filme proaste, fie și SF. Facem diferența între un film „slab” și unul „prost” destul de abrupt, căci cel slab mai are elemente care îl salvează, măcar montajul, o actriță, efectele speciale spectaculoase, umorul involuntar, o combinație a „all of the above”. Filmul „prost” exact asta este, spectatorul se gândește la ce au putut avea în cap producătorul, regizorul și scenaristul dacă au turnat, să zicem, un „Battlefield Earth”, înainte de 2000, sau „Plan 9 from Outer Space”, înainte de 1959. Bine, bine, în primul Travolta face reclamă lui Hubbard, actorul se lansează în propagandă religioasă prost mascată pentru cultul fondat de scriitorul de SF. Dar în al doilea exemplu, tot ce se apare pe ecran este atât de prost, cu tot cu Bela Lugosi care n-are ce să joace, încât cunoscătorii se întreabă încă și astăzi dacă filmul nu e, de fapt, „bun”, fiindcă distruge canoane, așteptări, bun-simț, logică, estetică, respect pentru jocul actoricesc ș.a.m.d.?!
În timpul carantinei cauzate de Covid 19, vizionarea în cinematograful de-acasă a zeci de filme și seriale SF, unul după celălalt, nu mai este un lux de vacanță, ci parte a cotidianului. Statistic inevitabil, filmele „slabe” și „proaste” sunt văzute și ele. Apoi revăzute și ele. Pe lângă „prostia arhivată”, au apărut filmele noi care merită roșiile putrezite, fără ghilimele. Aș vrea să dau trei exemple, dintre care două sunt filme, al treilea este un serial. Ce au în comun cele trei este premiza sfârșitului lumii, așa cum o știm noi. De fapt, nu cred că greșesc dacă spun că, inclusiv în filmele cu super-eroi, rar se mai găsește o poveste în cinematografia din 2021, care să nu fie apocaliptică și/sau post-apocaliptică. Această premisă diferă enorm de cea găsită în filmele/serialele de gen de dinainte de 1980-1990: lumea este salvată, fie și în extremis. Salvarea era un act executat de către oameni de știință și oameni de acțiune care luptau cu un rău ce putea fi o organizație secretă, un stat cu ideologie opusă celui care produce filmul, un cataclism natural, o invazie extraterestră, un agent patogen etc. Neîntâmplător, cu începere în filmele „avertisment anti-atomic”, lumea trebuie să se sfârșească, altfel acestea n-ar funcționa ca avertisment. Insidios, avertismentul modifică premiza canonică, ajungem la filmele post-apocaliptice în sine. „Mad Max” a fost un film polițist de „actualitate”. „Mad Max 2” e deja SF post-apocaliptic.
Primul film prost pe care îl dau ca exemplu este producția chineză „Wandering Earth”, din 2019, accesibilă pe Netflix. Filmul este prost fiindcă reprezintă o altă „recuperare” chineză a unor clișee culturale americane, cu alte cuvinte, este un film (după o carte) de propagandă. Trecem peste aberația științifică a mutării prin spațiu a unui Pământ care rămâne locuibil în proces (montarea și pornirea celor 10 000 de motoare, pierderea rotației, implicit a câmpului magnetic, pierderea atmosferei etc., etc.), și ajungem la taikonauții chinezi care sunt niște clone la 40-50 de ani de originalele agenți britanici sau militari americani în acțiune. Recuperarea clișeelor este atât de pregnantă, încât filmul a fost tratat de marele public ca un film american, iar proliferarea efectelor speciale, combinația de catastrofe planetare cu zborul interplanetar, bagă pe aceeași peliculă chineză mai multe modele anglo-saxone. Noutatea „prostiei” „Pământului rătăcitor” este patetismul copiei chineze care înlocuiește mai multe originale americane. Nu mai avem, ca pe timpul războiului rece, mai ales la începutul acestuia, două cinematografii concurente care trebuie să arate superioritatea sistemului politic sub care toarnă filme fiecare în parte, inclusiv în ficțiunea de salvare a lumii. Avem o cinematografie de gen care copiază o alta. Este mai bine, mă întreb, decât să vedem, ca în producțiile chineze, vietnameze și nord-coreene din anii ’60, țăranii din orezării plângînd pe motoarele tractoarelor trimise de conducătorul iubit?
Al doilea exemplu este producția americană „Outside the wire”, din 2019. Și acesta este un film de „recuperare” propagandistică, de data aceasta, pe ideologia „Black Renaissance”. Recuperarea este că un militar negru salvează lumea de la distrugerea plănuită și aproape dusă la îndeplinire de un android… negru. Ne aflăm, faptic, într-o Ucraină sfâșiată de un război civil, într-un viitor foarte apropiat, de unde rachete nucleare sovietice pot fi lansate împotriva SUA. Cei doi antagoniști, care încep filmul precum cuplul de polițiști din „Training Day” și îl termină la fel (mai puțin jocul actoricesc de Oscar), sunt prezenți ca negri în mijlocul ucrainienilor albi, fiindcă, explică Anthony Mackie (care e și producător, vezi Travolta mai sus) „eu le apar (locuitorilor) NEUTRU”. Ne aflăm în plin banc comunist din timpul războiului rece: americanii antrenează ani la rând un agent pentru infiltrarea în sediul KGB din Moscova, până la ultima nuanță a culturii ruse etc.; rușii îl prind imediat după parașutare; era (un) negru. Mai sunt și alte „fericiri” și „înțelepciuni” cvasi-mesianice debitate de Mackie de-a lungul prestației „neutre” de terminator apocaliptic, de care vă scutesc. Ideea este că toate personajele de rasă albă parcă pierd 70-80 de puncte din IQ când „neutrul” se prezintă în fața lor și numai al doilea „neutru” îi poate veni de hac.
În sfârșit, al treilea exemplu al tipului nou de prostie SF în limbaj cinematografic este serialul „Tribes of Europa”. Spre deosebire de primele două exemple, producția germană nu beneficiază de efecte speciale care iau ochii. Și-ntocmai cum Europa de astăzi este o entitate atât de complexă despre care se poate spune orice, tot astfel și serialul încearcă să schițeze o complexitate în zdrențe care să umple o lume. Probabil din acest motiv, greșelile sunt mult mai ușor de sesizat, fiindcă chiar contează ce fac și spun personajele, după cum urmează: „Duminica Neagră”, când pana de curent generalizată aduce Europa într-un ev mediu în care statele și țesătura societăților se destramă, iar popoarele continentului se atomizează în populații tribale aflate într-un război endemic, se întâmplă cam cu 40 de ani înainte de desfășurarea acțiunii serialului. În acest interval de timp, continentul se acoperă de păduri, și, deși vedem copii născuți după catastrofă, se sugerează că morțile din acest paradis verde au fost de sute de milioane, cu supraviețuitorii luptând pentru fiecare zi din deceniile care au urmat. Triburile, sau „micro-națiunile” se află la niveluri diferite de regresie tehnologică, uneori întreținută de ideologia aleasă pentru coeziunea socială: de echilibru cu natura și neimplicare în recuperarea (din nou!) vechii lumi, câte un obiect o dată; de nomadism militar; de sclavagism în interiorul unei ruine unde renaște industria; de păstrare a păcii prin vânzarea de servicii militare și medicale etc., etc.. . Peste toate aceste cărți disparate, există un „joker”, atlantul, cu tehnologie ce ar corespunde evoluției normale, fără „Duminică Neagră”. Din loc în loc, la diferite triburi, există ceva electricitate și niște vehicule pe benzină. Încă există arme de foc, deși armele albe predomină. Se vorbește germană, dar lingua franca este engleza, vorbită și de atlant. Slăbiciunea serialului vine din bogăția condițiilor inițiale care nu sunt credibile împreună, chiar aruncate într-o liniară poveste de quest, de tip „Frăția Inelului”, devenită aici „a Cubului”. Personajele se poartă aberant, în grup și individual. În episodul întâi, tribul „Origini” rămâne în fundul văii, nu ocupă poziții de apărare, deși știa că „Ciorile” nomade vin să ucidă pe toată lumea, dacă nu găsesc atlantul. Cum au supraviețuit acești hippie post-apocaliptici, pînă în mijlocul episodului întâi?! În episodul al doilea, Liv, tânăra din tribul atacat, străpunsă în timpul luptei, se ridică din morți și pune jos personajul Anei Ularu (cu o performanță decentă, pe un scenariu inept). Tot în al doilea episod, băiatul care căpătase cubul atlantului, adică „inelul” questului, îl pierde, îl recapătă, încearcă să-l desfacă etc., deși i se făcuse un instructaj de urgență de către atlantul rănit, cum să nu facă nimic din toate astea. Personajul ajutător, Moise (are mașină, cunoștințe și conștiință: nu fură cubul, ci-l returnează după ce se pierduse în zare cu microbuzul hippiot) încearcă să mănânce o conservă de dinainte de „Duminica Neagră”, abstracție făcând de botulism, salmonella etc.. Cum a supraviețuit decenii cu această ignoranță sinucigașă?!
Dacă înșiruim păcatele „Tribes of Europa”, după cum am făcut, vedem că, luat fiecare în parte, citite, nu par decât slăbiciuni. Dar ele fac serialul să devină „prost” prin frecvența și încărcătura lor vizuală, ele distrug însăși verosimilitatea poveștii. (Alt exemplu vizual: repararea cubului, tehnologie atlantă, nu-i așa?, cu o pensetă și o menghină…) Se poate spune, fără teama de a greși, că, dacă în primele două exemple se dorește cu disperare să se demonstreze ceva, în al treilea nu se poate demonstra nimic, fiindcă se pierde atenția spectatorului, chiar și a unuia care ține cu orice preț să urmărească quest-ul.
Noul tip de film prost Science Fiction urmează modelul vechiului tip de film prost, adică este aservit cu totul unei ideologii la modă, care-l „ajută” până la nivel de replici, ori încearcă să simuleze un conglomerat ideologic, care face neverosimilă cea mai directă și simplă scenă între două personaje.