texte de Paul Valéry și Gérard Klein
traducere de Vladimir Colin
introducere și redactare de Cătălin Badea-Gheracostea
Cariera literară a lui Vladimir Colin nu poate fi înțeleasă pe deplin fără traducerile sale. Internaționalismul permis de comunismul căruia i-a fost nu doar discipol, ci și activist în „obsedantul deceniu”, i s-a transformat lui Colin, în anii de maturitate și apogeu artistic, într-un cosmopolitism din ce în ce mai marcat, exprimat și prin alegerile traducerilor din franceză. Dacă Jules Verne, cu Castelul din Carpați, sau Gérard Klein, cu proză scurtă și roman, au părut că vin în continuitatea demersului fondator al science fiction-ului modern în românește în care s-a angajat Vladimir Colin, unor Paul Valéry și André Gide nu le lipseau traducătorii. A fost, așadar, o alegere personală, foarte probabil motivată estetic.
O dovadă se poate găsi în poemul Silful al lui Paul Valéry, mai ales dacă îndrăznim să punem în paralel „varianta Colin” (apărută în Antologia poeziei franceze, din 1974) cu „varianta Doinaș” (apărută în volumul dedicat lui Valéry, Poezii. Dialoguri. Poetică și estetică, îngrijit și prefațat de Ștefan Aug. Doinaș, din 1989).
O alta se află în extraordinara transpunere a cărții-totem a sf-ului românesc optzecist, Seniorii războiului, a lui Gérard Klein, (apărută în românește în 1975, la doar patru ani de la ediția princeps în franceză!) din care republicăm aici capitolul al 14-lea (pp. 66-68 din ediția Univers, colecția Romanelor științifico-fantastice), rugând cititorul să recitească singur nuvela originală Divertisment pentru vrăjitoare (din 1972) pentru pasajele de urmărire în spațiu-timp, avându-l pe Colin ca autor și nu traducător…
Silful* Silful
Ne-ajuns neştiut Nevăzut neștiut
Atâta sunt: iz Eu sunt numai parfum
Plutind şi ucis Viu și totuși postum
În vântul limbut! De-un zefir abătut!
Ne-ajuns neştiut, Nevăzut neștiut,
Prilej sau ursită? Geniu sau întâmplare?
Abia apărut Iată-abia apărut
E treaba sfârşită! Totu-i gata în zare!
Nevrut necitit? Necitit ne-nțeles?
În minţi am tocmit Unui spirit ales
Capcane să-nşele! Ce eroare promisă!
Ne-ajuns neştiut Nevăzut neștiut,
Cât sânul văzut Cât un sân gol văzut
Prin două dantele! Sub cămașa deschisă!
(„varianta Colin”) („varianta Doinaș”)
*Silf (sau Sylph) vine, prin Paracelsus, din „nymphae silvestris”, nimfa pădurii.
Seniorii Războiului
14
Spațiul din jur era străbătut de flăcări multicolore. Stelele pieriseră șii, odată cu ele, planeta. Trupul hippronului părea sângeriu. Cât despre flăcări, luptau și se împleteau în mari snopi de scântei, dar spațiul în care se zbuciumau era lipsit de adâncime. Corson n-ar fi fost în stare să spună dacă flăcările se încurcau la câțiva milimetri de corneele lui sau la câțiva ani lumină. Era chipul universului real sau, măcar, a unei alte fețe a universului. Hippronii se deplasau cu mare viteză în timp. Corson era sigur de asta. Și faptul răsturna perspectiva. Imaginea universului pe care un om o putea avea de obicei era esențialmente statică. Pentru el astrele nu se deplasau pe cer decât încet. Dezlvăuirile de energie care le dădeau naștere, care le consumau până nu mai rămâneau din ele decât cenuși de materie inertă și neînchipuit de deasă, erau mult prea lente pentru ca un om, plasat în împrejurări obișnuite, să le poată
percepe nemijlocit. Cea mai mare parte a evenimentelor importante ale istoriei universului nu-l atingeau: habar n-avea de ele. Nu detecta decât o gamă îngustă a radiațiilor care umpleau spațiul. Putea trăi cu iluzia că lumea e, în cea mai mare parte, compusă din vid, din neant, că stele rare și izolate alcătuiesc un gaz puțin dens, ceva mai concentrat acolo unde se rotesc galaxiile.
Dar, în realitate, universul era plin. Nu exista un punct al spațiului care să corespundă unui anume moment din timp, unei particule sau unei radiații, sau unei manifestări oarecare a energiei primordiale. Într-un sens, universul era solid. Un ipotetic observator, care l-ar fi privit din exterior, n-ar fi putut vâri el un ac. Și pentru că hippronii se deplasau în timp cu o iuțeală extraordinară, universul apărea păstos celor care îi călăreau. Dacă atingeau viteza finală, își spuse Corson, dacă erau prezenți la începutul începuturilor universului, și totodată la sfârșitul său și la toate clipele intermediare, ar fi fost pur și simplu striviți.
La viteza cu care mergeau, radiațiile luminoase erau cu desăvârșire invizibile. Dar flăcările albastre puteau fi unde electromagnetice de mai mulți ani lumină lungime, iar radiațiile purpurii puteau corespunde variațiilor câmpului gravitațional al stelelor, sau chiar al galaxiilor. Călăreau timpul. Și după cum un călăreț în plină viteză nu deslușește pietrele drumului, ci doar formele principale care-l mărginesc, copaci sau coline, numai cele mai de seamă evenimente ale vieții universului le impresionau simțurile.
Gândurile lui Corson se abătură pe alt făgaș. Se înșelase socotind că Veran dispunea de un crucișător. Veran și oamenii lui fugiseră de pe câmpul de luptă de la Aergistal cu ajutorul hippronilor. Tocmai sosiseră, când Antonella și Corson căzuseră în mijlocul lor. Aergistalul se putea afla la cealaltă extremitate a universului.
Vârtejul flăcărilor se potoli. Își încetineau zborul. Spațiul luminescent care-i înconjura se împărți într-o mulțime de pete, care se micșorară pe măsură ce vidul le înghițea, ca un cancer negru. Curând nu mai fură împrejmuiți decât de puncte luminoase. Stele. O singură pată rămase, păstră două dimensiuni, un disc de aur. Un soare. Se răsuciră în jurul lor. Atunci când firmamentul încetă să se rotească, se regăsiră deasupra unui bulgăre de nori mototoliți. O planetă.
Corson observă abia atunci că al doilea hippron dispăruse. Scăpaseră de urmăritori, dar își pierduseră călăuza. Se aflau singuri deasupra unei lumi necunoscute, legați de un hippron pe care nu se pricepeau să-l mâne.