Now Reading
Celălalt jurnal al lui Phileas Fogg

Celălalt jurnal al lui Phileas Fogg

traducere Monica Iuliana Ciubotaru
redactare și prezentare de C.A.T. Graur

 

După ce am citit excelentul articol „Despre Joyce, trenuri și exactitate în literatură…” de pe blogul prietenului Dan Alexe m-am gîndit imediat la „Ocolul Pămîntului în optzeci de zile” de Jules Verne și la o nedumerire pe care am avut-o din copilărie, apărută la a doua sau treia recitire a romanului, atunci cînd, după trei ani de abonament la Pif gadget, m-am încumetat să-l citesc pe nantez în franceză.

Vă supun atenției ultimele trei paragrafe ale capitolului XXXIV, întîi în română, traducerea lui Radu Tudoran, Editura Ion Creangă 1971:

„Ca să ajungă la timp, trebuiau să străbată în cinci ore şi jumătate distanţa de la Liverpool la Londra, lucru foarte posibil, cînd drumul este liber pe tot parcursul său. Dar se iviră întîrzieri de neînlăturat şi, cînd trenul sosi în gară, toate orologiile Londrei arătau ora nouă fără zece.

După ce săvîrşise călătoria sa în jurul lumii, Phileas Fogg sosea cu o întîrziere de cinci minute!…

Rămăşagul era pierdut.”

Problema este că traducătorul sau editorul și-au permis o intervenție nepermisă, zic eu, Verne scrie altceva:

„Il fallait franchir en cinq heures et demie la distance qui sépare Liverpool de Londres –, chose très faisable, quand la voie est libre sur tout le parcours.  Mais il y eut des retards forcés, et, quand le gentleman arriva à la gare, neuf heures moins dix sonnaient à toutes les horloges de Londres.

Phileas Fogg, après avoir accompli ce voyage autour du monde, arrivait avec un retard de cinq minutes!…

Il avait perdu.”

Încă odată, „…quand le gentleman arriva à la gare, neuf heures moins dix sonnaient à toutes les horloges de Londres…” deci „…toate orologiile Londrei băteau ora nouă fără zece…” nu „arătau”.

Ce orologiu, pendulă, ornic bate la „fără zece”? De ce să fi făcut asta „toutes les horloges de Londres”?

Mulți ani mai tîrziu, un alt scriitor de science-fiction mi-a dat răspunsul. Este vorba de Philip José Farmer cu romanul „biografic” The Other Log of Phileas Fogg, DAW Books, 1973.

_________________________________

Dedicat regretatului profesor H. W. Starr, un sherlogician genial care a făcut Calătoriile extraordinare ale minții.

Dedicat, de asemenea, membrilor Societății adepților lui Sherlock Holmes din Peoria, The Hansoms of John Clayton ([1]).

 

CUVÎNT ÎNAINTE
de Philip José Farmer

 

philip-jose-farmer-1954-photoAm citit pentru prima oară Ocolul Pămîntului în 80 de zile a lui Verne în 1929. De atunci și pînă în 1938 am recitit cartea poate de patru sau cinci ori. Am văzut ecranizarea lui Todd ([2]) și mi-a plăcut la nebunie, dar au mai trecut încă treizeci și trei de ani înainte de a citi din nou cartea. Mi s-a părut chiar mai fermecătoare decît îmi aminteam și am fost uimit de cît de bine trecuse testul timpului. Este o capodoperă clasică – din genul său literar – chiar dacă, desigur nu poate fi comparată cu Frații Karamazov sau Moby Dick. Dar am și remarcat anumite elemente care îmi scăpaseră cînd o citisem în tinerețe

După ce am reflectat cîteva luni asupra acelor elemente am ajuns la concluzia că Ocolul Pămîntului în 80 de zile conține două povești; una de suprafață, vizibilă, deloc misterioasă și narată de Verne ca o interesantă poveste de aventuri, pe cînd cealaltă este ezoterică, se petrece în umbră și este plină de implicații periculoase pentru Umanitate. În Ocolul… exista o dramă science fiction pe care Verne, tatăl SF-ului, nu a spus-o. N-a făcut-o fie că, unu la mînă, nu o știa, sau, doi la mînă, nu a îndrăznit să o dezvăluie sau, trei, suspiciunile ce le avea nu-i permiteau să fie altfel decît aluziv.

De ce era originea lui Fogg atît de învăluită în mister? De ce viața lui decurgea ca și cum ar fi fost un robot, un automaton cu cheiță? Avea abilități de clarvăzător sau un creier care putea calcula gradele de probabilitate ale evenimentelor viitoare și să acționeze în consecință? De ce toate ceasurile din Londra au bătut la nouă fără zece minute atunci cînd Fogg cobora din tren la sfîrșitul călătoriei sale?

 

INTRODUCERE

 

Cît de bine și cît anume știa Jules Verne din povestea reală din spatele Ocolului…?

Nu ar fi putut avea toate informațiile, căci, dacă le-ar fi avut, i-ar fi fost frică să scrie povestea, sub orice formă. Totuși, ceea ce face este să lase atîtea indicii și aluzii despre Phileas Fogg încît trebuie să fi suspectat ceva. Nici o altă relatare a celebrei calătorii în jurul lumii, și au existat suficiente, nu conține astfel de insinuări sau ambiguități.

A aruncat Verne o privire în caietul secret al lui Fogg, celălalt jurnal al călătoriei sale de optzeci de zile? Puțin probabil. Poate că a auzit cumva despre jurnal ba poate chiar cineva i-a povestit cîteva pasaje. Dar chiar dacă l-ar fi avut în mînă nu ar fi fost mai lămurit, ci doar mult mai încurcat. Jurnalul secret a fost scris în alfabetul simbolic silabic eridanean A și doar un Sînge străvechi sau un dușman capellean ori un copil terestru adoptat l-ar fi putut citi și nici unul dintre aceștia nu ar fi împărtășit unui simplu uman înțelesul ciudatei scrieri.

Există întotdeauna trădători, desigur. Trădarea este, ca și loialitatea, corolarul rațiunii.

Să examinăm cîteva dintre indiciile ce ni le dă Verne despre Phileas Fogg.

Ar putea să trăiască o mie de ani fără să îmbătrînească.

Misterioasa sa acceptare în exclusivistul Club Reform. Bancherii Baring îl recomandaseră, dar de ce au făcut acest lucru? Nimeni nu știa de unde vine Fogg. Sau averea lui, de altfel. Și mai știm cît îi repugna marii burghezii victoriane să accepte pe cineva care nu provenea dintr-o familie „bună” sau care ar fi fost lipsit de avere.

Părea să fie o ființă cu obiceiuri absolut imuabile. Nu numai că vecinii își puteau regla ceasurile după rutina sa, dar trebuie să se fi și întrebat dacă el era cu adevărat om și nu o perfectă mașinărie. Cu siguranță părea fie inuman, fie ne-uman.

Cu toate acestea avea o inimă. El însuși a recunoscut că are, cînd își permitea. Putea să stea nemișcat oră după oră, ca și cum ar fi fost o broască mare, urmărind neclintită muștele suculente ale timpului.

Oare călătorise omul acesta care-și limita activitățile într-o foarte mică parte a lumii? Pesemne că da, căci nimeni nu cunoștea harta lumii mai bine decît el. Nu era colțișor, oricît de retras, despre care el, pare-se, să nu aibă cunoștințe special de amănunțite.

„Neprevăzutul nu există”, a fost auzit spunînd de mai multe ori. Să înțelegem din asta că era clarvăzător? Sau indică ceva mai credibil, dar mult mai sinistru? De ce acest englez, fixat pe șine ca o locomotivă Great Western, a deraiat brusc și a luat-o pe cîmpii?

De ce? Există multe de ce-uri la care Verne nu răspunde.

Despre existența celuilalt jurnal al domnului Fogg nu s-a știut pînă în 1947, cînd casa de la numărul 7, Savile Row, Burlington Gardens, Londra, a suferit cîteva reparații. După cum știe toată lumea, această casă a fost cîndva locuită de celebrul, spiritualul și veșnic falitul dramaturg și membru al Parlamentului, Richard Brinsley Sheridan. A murit în circumstanțe teribile în 1816, nu în 1814, după cum spune Verne. În timpul demolării unui perete al garderobei, a fost găsit un mic jurnal în spațiul gol dintre doi pereți. Jurnalul se păstrase bine pînă ce o gaură din acoperiș a permis apei de ploaie să se scurgă peste el. Unele pagini au fost în întregime distruse iar altele erau ilizibile. A scăpat destul, într-o scriere necunoscută încît să devină o cause célébre printre criptografii și lingviștii din întreaga lume.

În 1962, s-a căzut de acord că scrierea nu este nici în cod nici cifrată, este o limbă necunoscută pînă atunci. Ar fi fost încă de netradus dacă nu s-ar fi găsit cîteva caiete într-o locuință din ruralul Derbyshire, în conacul ce cîndva aparținuse unui anume Sir Heraclitus Fogg, baronet. Descoperirea consta în notițele unui copil vorbitor de engleză ce învăța chiar respectiva limbă. Cu acestea ca puncte de referință un cunoscut lingvist al Universității Oxford, Sir Beowulf William Clayton, al patrulea baronet, a abordat materialul găsit în Savile Row numărul 7 și a reușit să traducă cel puțin o treime din ceea ce mai rămăsese.

Am fost primul care a auzit de traducere deoarece tocmai cercetările mele legate de viața generalului Sir William Clayton, primul baronet, tatăl lui Phileas Fogg, au permis localizarea casei copilăriei lui Fogg și, în consecință, a caietelor revelatoare.

De mult abandonatul conac Fogg Hall a fost scotocit de colegul meu englez, maisusnumitul lingvist, strănepot al lui Sir William Clayton cu cea de-a zecea sa soție, Margaret Shaw. Investigația lui Sir Beowulf l-a condus la descoperirea textelor paralele ale copilului și a traducerilor parțiale rezultate. Din notele date mie de Sir Beowulf am reconstruit povestea din spatele poveștii lui Verne: Celălalt jurnal al lui Phileas Fogg.

 

1

 

Phileas Fogg, ne spune Verne, era un Byron cu barbă, unul atît de liniștit încît putea trăi o mie de ani fără să îmbătrînească. Această afirmație despre posibila sa longevitate era doar o coincidență, un gînd în treacăt, dar care din întîmplare este adevărată?

Un mileniu de viață a fost exact ceea ce i s-a promis lui Fogg. În 1872 se spune că avea vreo patruzeci de ani, și așa și era. Elixirul eridanean nu-și face efectul pînă cînd corpul nu are circa patruzeci de ani și atunci acționează rapid. Astăzi, dacă ar mai trăi, Fogg ar arăta de parcă ar fi îmbătrînit un an sau poate doi și sînt șanse ca el să fie bine mersi în viață undeva în Anglia. Poate cineva să arate o piatră de mormînt pe care este gravat numele lui, data nașterii, 1832, urmată de data morții? Nimeni nu poate.

Domnul Fogg era înalt, bine făcut și era chipeș, ceea ce este de așteptat de la unul care seamănă atît de bine cu Byron. Părul și favoriții îi avea deschiși la culoare, ceea ce tradus din verniană înseamnă că era blond sau șaten deschis. Verne nu-i menționează culoarea ochilor. Un raport Scotland Yard, disponibil totuși celui ce vrea să cerceteze și este suficient de tenace pentru a scoate la lumină anumite informații, spune că ar fi fost gri închis, ceea ce nu este surprinzător la unul dintr-o familie ai cărei membrii sînt recunoscuți pentru ochii lor cenușii.

Era palid la față, consecință firească a expunerii la soare doar o dată pe zi, timpul necesar parcurgerii a o mie o sută și cincizeci și unu de pași consecutivi. Dinții, spre deosebire de cei ai englezului tipic acelor vremuri, îi avea nemaipomeniți. Nu pierduse nici unul din cauza cariilor dentare ce-i afectau pe oamenii din Albion la mijlocul secolului al XIX-lea. Această calitate, ca și ochii cenușii, se poate să fi fost un factor genetic. Pe de altă parte, din moment ce în copilărie i s-au administrat o serie de elixiruri, sănătatea dentară ar fi putut rezulta în urma unui medicament venit de la ani-lumină și milenii distanță.

Cînd începe aceasta povestire, miercuri, 2 octombrie 1872, domnul Fogg nu părea să aibă rude. Locuia la numărul 7, Savile Row, unde singurul alt ocupant era valetul său. Avea cunoștințe, dar nu avea prieteni. Singurele sale momente de recreere erau mersul de acasă la Reform Club, citirea ziarelor și jocul de whist. Potrivit lui Verne, trăia ca o pendulă de mulți ani. De fapt, acei „mulți ani” erau doar patru, din 1868 pînă în 1872 dar prezența lui era atît de „prezentă” încît oamenii l-au considerat o parte integrantă a decorului, le era la fel de familiar precum furgonul lăptarului sau chiar o casă.

Fogg stipulase ca apa lui pentru ras să aibă exact 30°C. În acea dimineață, valetul său, James Forster, a apărut la momentul potrivit cu apa, la treizeci și șapte de minute după ora nouă. Puse bolul lîngă bazin și domnul Fogg scoase termometrul din apă. Arăta 28.8°C. Nu exista nicio scuză pentru această inadvertență. Deși atribuțiile sale erau puține, trebuiau îndeplinite cu precizie, negreșit la momentul indicat. Stăpînul era asistat la trezire la ora opt dimineața fix. Douăzeci și trei de minute mai tîrziu i se aducea o tavă pe care se aflau gustări, ceai și pîine prăjită. Verne nu spune că acestea trebuiau să fie la o anumită temperatură dar putem presupune că așa era. Zece minute mai tîrziu, Forster urma să strîngă masa. Mai rămînea doar adusul apei de bărbierit la 9:37 și aranjarea părului stăpînului său la zece fără douăzeci de minute.

La 11:30, nici o secundă mai mult sau puțin, domnul Fogg avea să iasă pe ușa din față și avea să reintre tot pe acolo cînd orologiile Londrei vor fi bătînd miezul nopții. Între plecare și sosire, slujitorul său nu avea prea multe de făcut. Trebuia să deretice puțin, să aranjeze ca o femeie să vină o dată pe săptămînă pentru curățenie, să se asigure că hainele stăpînului său erau curățate și călcate, paturile făcute, să plătească cîteva facturi etc. Cu excepția cerințelor de o exactitate inumană din program, James Forster era de capul său.

Dar chiar era?

De ce, de exemplu, Forster a adus apa de bărbierit cu 1,2 grade mai rece decît i se ceruse? Nu trebuia decît să verifice termometrul. De ce nu a făcut-o, cînd știa cît este de important acest aspect?

Răspunsul este tocmai că a verificat. Domnul Forster a așteptat pînă cînd temperatura apei a ajuns la 30°C înainte de a o scoate din bucătărie. Știa foarte bine că pînă cînd ajunge la baia de la etajul al treilea, apa va fi sub temperatura dorită. Nici măcar nu a părut tulburat cînd Fogg l-a concediat.

Fogg ar fi trebuit să pară supărat, de vreme ce ritmul vieții sale fusese afectat. Totul era în neregulă și, deși este adevărat că nu mulți oameni ar fi deranjați de o simplă diferență de 1,2 grade în temperatura apei de bărbierit, domnul Fogg a considerat că este ceva imposibil de ignorat. Dar expresia lui senină s-a schimbat nesemnificativ. Şi-a ridicat sprîncenele de parcă ar fi fost o pereche de aripi din care abia bătea o pasăre obișnuită cu zbor planat toată viața. Apoi sprîncenele s-au lăsat și Fogg a spus, pe un ton rece, dar deloc insultător:

— Vei pleca imediat ce găsesc un nou valet. Îţi vei căuta un succesor la o agenție de specialitate, iar eu voi intervieva candidaţii. Voi fi aici în acest scop pînă la unsprezece și douăzeci și cinci.

— Da, domnule. Prea bine, domnule. Pot să vă întreb despre referințele mele?

— Pînă în acest moment am fost mulțumit de serviciile dumitale, a spus domnul Fogg. Voi specifica asta în mod lămurit pentru orice viitor angajator. Dar trebuie de asemenea să arăt exact de ce am fost nevoit să te concediez.

Domnul Forster nu i-a răspuns dar cu siguranță trebuie să fi gîndit că foarte puțini angajatori ar considera 1,2 grade drept ceva serios sau chiar demn de comentat.

Niciunul dintre cei doi bărbați nu a zîmbit la sfîrșitul acestei conversații, deși este dificil să înțelegi cum au putut să se abțină. Nu erau martori, nimeni nu ar fi putut să-i vadă sau să-i audă dar niciunul dintre ei nu a lăsat garda jos. Dacă o cameră video sau urechi electronice ar fi fost ascunse acolo, nu ar fi înregistrat nimic ieșit din comun. Dar în 1872, desigur, nu exista niciunul dintre aceste dispozitive.

Sau… existau?

Cum rămîne cu bîzîitul slab ce putea fi auzit în această casă cînd niciunul dintre bărbați nu vorbea? Cui îi putea fi atribuit? Și cum rămîne cu oglinda mare din dormitorul domnului Fogg? E posibil să fi fost dintre acelea „doar într-un sens” și, în spatele ei erau  echipamente, care, chiar pentru anul 1972 e.n., ar putea fi considerate foarte avansate?

Fie că în casă erau sau nu microfoane ascunse, un lucru e cert, Fogg și Forster nu au scos nici un cuvînt și nici nu au făcut vreun gest care să nu fie conform statutului lor social și situației. Nimic care să indice că 1,2°C ar putea fi un semnal convenit pentru concedierea unui servitor și angajarea altuia. Sau că faimosul pariu făcut la Reform Club a fost, de asemenea, urmare a aceluiași semnal.

Sau iată un motiv excelent pentru a-l considera pe domnul Fogg excentric în ceea ce privește rigiditatea cerințelor sale de neabătut. A concedia un om pentru că aduce apă la 1,2 grade în afara standardului, trebuie să fie o excentricitate. Un asemenea comportament la un om „normal” ar atrage imediat atenția, dar era de așteptat la domnul Fogg. Ba mai mult, dacă nu ar fi reacționat așa cum a făcut-o ar fi fost privit cu suspiciune de orice ipotetic observator secret.

La zece fără douăzeci, Forster l-a ajutat pe Fogg să se îmbrace. Cincisprezece minute mai tîrziu, Forster a plecat de acasă și a luat o trăsură către biroul de plasare a forței de muncă specializată în procurarea de valeți, însoțitori de trăsură, servitoare și bucătari pentru lumea bună.

 

Phileas Fogg se așeză în fotoliu și-și luă poziția obișnuită. Coloana vertebrală dreaptă; omoplații ferm apăsați de spătarul scaunului. Picioarele strîns apropiate, mîinile  așezate cu palma în jos pe genunchi. Ochii fixați pe un orologiu mare de pe peretele din față. Acest instrument nu indica, obișnuit, numai secundele, minutele și orele, ci și ziua, luna și anul. Nici o tresărire în afara ridicării și coborîrii pieptului, firească la orice mamifer viu, incluzîndu-l aici și pe domnul Fogg (atunci cînd respiră normal), și firescul clipit firesc. În ciuda a ceea ce se spune despre arhi-ticăloșii ce nu clipesc din romanele de senzație a anului 1872, sau 1972, nimeni, înzestrat cu darul vederii, nu e scutit de clipit. Ar fi prea dureros. Așadar domnul Fogg clipea, dar parcă voluntar și nu ca ceva natural.

Se îndoia de existența unor spioni ascunși în casă, umani sau mecanici, deși era posibil. Trăia însă de parcă ar fi fost un automaton – aproape ca șahistul mecanic al domnului Poe – din două motive. Unul, fusese învățat de tatăl său adoptiv să facă acest lucru. Doi, deși a trăit liniștit, a făcut-o la vedere. Puțini erau conștienți de existența lui, dar acești cîțiva erau chiar foarte conștienți. Tocmai remarcabilitatea lui era calitatea ce potolea orice suspiciune a inamicului. S-ar crede că cineva ce se ascunde ar face tot ce îi stă în putere pentru a părea normal, pentru a se pierde în turma umană. În consecință, domnul Fogg, prin comportamentul său îi convingea pe dușmanii lui că nu se  ascunde .

În ciuda acestei teorii au existat unele dovezi că Fogg era sub supraveghere, așa că Fogg, fie în societate, fie cînd era singur, a acționat întotdeauna așa precum se aștepta de la el. O făcuse de atît mult timp încît i s-ar fi părut nefiresc să facă altfel.

Imaginea era el și el era imaginea.

Dar asta avea să se schimbe foarte curînd. S-ar putea ca premoniția acestui fapt, de fapt certitudinea, să-i facă, într-adevăr, inima să bată mai repede.

Poate.

Dar nu era el acel om care spusese: „Neprevăzutul nu există”? Oare, în timp ce stătea nemișcat pe scaun, își folosea creierul ca pe un computer pentru a extrapola cel mai probabil viitor? Antrenamentul zilnic pe care l-a primit de copil i-a permis să conecteze anumite circuite neuronale și să stimuleze anumite circuite cerebrale încît să calculeze cu viteza creierului electronic modern? Avea abilitatea de a vizualiza șansele statistice ale unui eveniment in potentia? Fogg nu spune nicăieri acest lucru în jurnalul său dar face cîteva afirmații care par să facă aluzie voalată la o astfel de aptitudine. De putea face asta atunci trebuie să fi știut că nu e deloc sigur că anumite evenimente sunt inevitabile dar, pe de altă parte nu putea exclude inevitabilul. Dacă ar fi fost așa, și inevitabilul ar fi putut fi anticipat, fie o parte fie alta din cele implicate în acest război secret și-ar fi recunoscut demult înfrîngerea. De fapt, războiul s-ar fi putut încheia înainte de a începe, deoarece calculul matematic ar fi arătat ambelor părți cine va cîștiga în cele din urmă.

Un ciocănit la ușă – prevăzut și acesta?

Era James Forster care deschise ușa, intră și spuse:

— Noul servitor.

De ce l-a anunțat Forster, astfel, pe candidat? Noul venit nu fusese încă intervievat, darămite angajat. De ce ar vorbi Forster ca și cum chestiunea ar fi fost tranșată? Fusese o scăpare din partea lui și problema fusese într-adevăr predeterminată?

Orice ar fi fost, expresia lui Fogg nu se schimbă și Verne nu spune nimic despre cea a lui Forster. Și de ce ar fi făcut-o? Verne nu știa nimic despre ce se petrecea în culise.

Bărbatul intră și se înclină. Era scund și bine construit; avea o față plăcută, obrajii roșii și ochi albaștri strălucitori și părul castaniu ca veșnic răvășit de vînt.

— Ești francez, am impresia, și numele tău este John? spuse domnul Fogg

— Jean, dacă monsieur nu are nimic împotrivă. Jean Passepartout

Fogg ceruse primele informații codate, cînd l-a întrebat dacă se numește John. Iar parizianul îi răspunsese cu parola cuvenită cînd a spus că se numește Passepartout. Așa cum numele lui Fogg indica un anumit rol în organizație, printr-o fericită coincidență (?), tot așa Passepartout indica rolul său. Da, francezul nu se născuse cu acest numel. Fusese supranumit Passepartout – „Trece peste tot” – dintr-un motiv întemeiat. Și indica mai mult decît apetitul pentru călătorii și nestatornicia francezului.

Passepartout, la cererea lui Fogg, povesti despre trecutul său. Fusese cîntăreț ambulant, deși nu neapărat dintre cei ce cerșesc în zdrențe . De asemenea, călăreț de circ și practicase mersul pe sîrmă la înălțime, ca faimosul Blondin. Dacă Passepartout  putea imita isprăvile compatriotului său, așa cum a sugerat că putea, atunci ar fi trebuit să rămînă la acrobații pe sîrmă. Blondin a fost cel care a traversat pentru prima oară Cascada Niagara pe o sîrmă la 50 de metri deasupra apei și pe o lungime de 300 de metri. Acest lucru l-a făcut de multe ori, legat la ochi, pe catalige, purtînd un bărbat pe spate, așezat pe un scaun și mîncînd, și așa mai departe. Cu doar unsprezece ani în urmă apăruse la Crystal Palace din Londra și acolo, pe catalige, a făcut un salt mortal pe o coardă aflată la 55 de metri deasupra solului.

A nu se înțelege că Passepartout era egalul lui Blondin, dar este posibil să nu fi fost cu mult mai prejos în ceea ce privește abilitățile de acrobat. În orice caz, a renunțat la acrobațiile la înalțime și pentru o vreme pentru a predat gimnastica. Apoi a devenit pompier la Paris, dar a renunțat la asta pentru a începe o carieră de valet în Anglia.

Cu siguranță, un schimb ciudat de profesii, dar, după cum explică chiar el, era sătul de atîtea pericole și agitație. Își dorea o viață liniștită. Acum era fără ocupație, și, auzind de domnul Fogg, față de care nimeni nu ducea o viață mai strict programată și mai liniștită, se prezentase pentru postul dorit, de valet . Nici măcar nu mai voia să folosească vreodată numele de Passepartout.

Domnul Fogg spuse:

— Passepartout îmi pari potrivit. Mi-ai fost recomandat, informațiile despre dumneata sunt bune.

Ciudat, de la cine și cînd să fi auzit domnul Fogg despre Passepartout? Pînă cu cîteva ore în urmă nici măcar nu se gîndise să ia un nou servitor. De cînd îl concediase pe Forster și îl trimisese după alt valet, nu comunicase cu nimeni. Nici nu dăduse vreun anunț în ziare, nu scrisese vreo scrisoare la care să primească răspuns și nici nu folosise telefonul. Nici nu avea telefon căci vor mai trece patru ani pînă cînd domnul Alexander Graham Bell, atunci de doar douăzeci și șase de ani, va breveta tele-fonul său vorbitor electric.

Domnul Fogg ar fi putut să-l trimită pe Forster la cel mai apropiat oficiu telegrafic, dar Verne nu spune nimic despre asta. Nu, la fel cum prezentarea lui Passepartout de către Forster a fost o scăpare din partea sa, la fel și comentariul lui Fogg asupra recomandării a fost o scăpare. Întrebarea este: au fost făcute intenționat aceste scăpări cu scopul de a afecta într-un anumit mod ipoteticul observator ascuns? Dacă neprevăzutul cu adevărat nu exista pentru Fogg, ar fi fost posibile scăpările? Și dacă Fogg a greșit intenționat, atunci putem să presupunem că și Forster a făcut-o, deasemenea. Aceasta înseamnă că toți trei, Fogg, Passepartout și Forster, aveau cunoștință de anumit plan.

— Îmi cunoști condițiile? a întrebat Fogg.

Răspunsul francezului indica faptul că Forster îl informase despre acestea pe drumul dinspre agenție.

Fogg l-a întrebat apoi pe Passepartout, cît este ora. Francezul scoase din buzunarul vestei un enorm ceas de argint, îl privi și spuse:

— Unsprezece și douăzeci și două de minute.

— E în urmă, spuse domnul Fogg.

Passepartout a răspuns că este imposibil.

Fogg îl contrazice, rece:

— E în urmă cu patru minute. N-are importanţă; este de ajuns să ştii diferenţa. Deci, începînd din această clipă, miercuri 2 octombrie 1872, ora unsprezece şi douăzeci şi șase dimineaţa, te afli în serviciul meu!

Phileas Fogg se ridică, își luă pălăria în mîna stîngă, o puse pe cap și ieși.

Domnul Fogg era mulțumit de faptul că Passepartout era omul trimis să-l ajute în noua lui misiune, oricare ar fi fost asta. Forster îl verificase cu anumite fraze-parolă la agenție. Faptul că ceasul lui Passepartout era în urmă fusese o altă metodă de identificare. Mai mult, numele francezului indica funcția acestuia iar ceasul „enorm” era atît de mare deoarece conținea mai mult decît un ceas. Domnul Fogg luîndu-și pălăria cu mîna stîngă dăduse ultimul semnal, deoarece era dreptaci. Dacă ar fi fost stîngaci, ar fi folosit dreapta.

Passepartout observase această ultimă confirmare și, de asemenea, fu mulțumit. După ce Fogg părăsi camera, se opri, o clipă, să asculte. Ușa către stradă s-a închis. Trebuie să fi fost aliatul și stăpînul său plecînd exact la 11:30 a.m. Cîteva secunde mai tîrziu, ușa s-a închis din nou. Era James Forster îndreptîndu-se spre oriunde ar fi dictat planul. Acolo Forster avea să facă o altă mișcare în jocul de șah secret și beligerant care se desfășura de două sute de ani între eridaneani și capellaeni.

 

[1]The Adventures of Herlock Sholmes de Peter Todd, Mysterious Press, 1976 cuprinde o introducere de Philip Jose Farmer în care acesta scrie: „Recent, am decis să înființez o filială a Baker Street Irregulars în orașul meu de natal, Peoria, Illinois cu numele de „The Hansoms of John Clayton”, nume care combină fericit pasiunea mea pentru Sherlock Holmes și pentru Lordul Greystoke, născut John Clayton, mai bine cunoscut sub numele de Tarzan. Iar profesorul W.H. Starr membru al The Sons of the Copper Beeches este autorul teoriei că vizitiul John Clayton din Cîinele din Baskerville, a fost, în fapt, bunicul lui Tarzan.

[2] Ocolul pămîntului în 80 de zile este un film epic de comedie și aventură ieșit în 1956, produs de Michael Todd și care a luat cinci premii Oscar, inclusiv pentru Cel mai bun film. Se spune că era atît de plin de vedete încît reprezentantul sindicatului actorilor, văzînd lista cu distribuția a exclamat: „Dumnezeule Todd, ai pus ca figuranți toate vedetele Hollywoodului!” În film joacă David Niven ca Phileas Fogg, Cantinflas ca Passepartout, Shirley MacLaine ca Prințesa Aouda, Robert Newton ca inspectorul Fix și, printre alții, Basil Sydney, Noël Coward, Fernandel, Charles Boyer, José Greco, Cesar Romero, Charles Coburn, Peter Lorre, Marlene Dietrich, John Carradine, Frank Sinatra, Buster Keaton…

 

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top