Now Reading
Ciorna (titlu de lucru)

Ciorna (titlu de lucru)

Ciorna de Serghei Lukianenko

De Serghei Lukianenko
Traducere de Marilena Covălescu
Prezentare, redactare și note de CAT Graur

 

 

 

Despre autor

Serghei Vasilievici Lukianenko este un scriitor rus de science fiction, fantastic și fantasy, unul dintre cei mai reprezentativi de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI.

Autorul s-a născut la 11 aprilie 1968 la Karatau, Kazahstan, într-o familie de medici. Tatăl său conducea un dispensar de neuropsihiatrie, mama era anestezist, iar fratele său mai mare era cardiolog și psihoterapeut. Lukianenko a primit și el o educație medicală: în 1990 a absolvit Institutul Medical de Stat Alma-Ata, primind o diplomă de medic generalist, iar rezidențiatul l-a făcut ca psihiatru.

Serghei Vasilievici Lukianenko primește premiul „Strannik” („Rătăcitor”) de la Boris Strugațki
Serghei Vasilievici Lukianenko primește premiul „Strannik” („Rătăcitor”) de la Boris Strugațki

A început să scrie încă din studenție… și de atunci nu s-a mai oprit, Lukianenko semnând până acum peste 200 de lucrări literare (romane, nuvele și povestiri). Romanul Labirintul reflecțiilor a devenit o carte cult încă din anii nouăzeci, dar nimic nu a întrecut popularitate pe care a dobândit-o după publicarea romanului de fantastic urban Garda de noapte, primul dintr-o hexalogie extrem de apreciată de public și critică.

Serghei Lukianenko este considerat una dintre figurile cheie în science fiction-ul rusesc actual. El însuși definește genul operelor sale ca „fantezie a Drumului” sau „fantezie hard action”, se reclamă din linia lui Robert A. Heinlein și continuator al fraților Strugațki. Cărțile i-au fost publicate în douăzeci și cinci de țări din întreaga lume și traduse în peste treizeci de limbi. De-a lungul anilor, scriitorul a câștigat numeroase premii de prestigiu, atît rusești cât și internaționale.

Patru romane de S. Lukianenko au fost ecranizate până acum: Nochnoy dozor în 2004, Dnevnoy dozor 2006, Aziris nuna (romanul „Segodnya, mama!) 2006, și Chernovik în 2018.

Trailer la Ciorna, cu subtitrare în română.

 

 

Ciorna

 

În apartamentul tău locuiesc oameni străini. Locul tău de muncă este ocupat de altul… Nici prietenii, nici iubita, nici câinele tău nu te recunosc … Ești șters din această lume.

 

1

 

Sunt zile în care totul merge pe dos. Te dai jos din pat și în loc să bagi picioarele în papuci, le așezi pe spatele câinelui tău iubit care de spaimă își înfige colții în gleznele tale, torni cafeaua pe lângă ceașcă – direct pe cămașa curată, ajungi la metrou și realizezi că ți-ai uitat actele și banii, iar întors acasă constați nu că le-ai uitat, ci le-ai pierdut. Cu chei cu tot.

Dar se întâmplă și invers. Te trezești plin de energie și cu o dulce amintire a visului avut, tusea de ieri a trecut de parcă nici n-ar fi fost, ouăle poșate îți ies așa cum trebuie, prietena cu care te-ai certat în ajun sună și-ți cere scuze, troleibuzele și autobuzele vin de îndată ce ajungi în stație, șeful te cheamă la el să-ți comunice că a decis să-ți mărească salariul și să-ți ofere un bonus.

De astfel de zile mă tem cel mai mult. La urma urmei, anticii aveau dreptate – nu trebuie să forțezi mâna destinului prin doze excesive de succes. Regele Policrate nu întâmplător și-a aruncat inelul în mare – numai că atunci când marea i-a respins jertfa, regele ar fi trebui să-și taie un deget ca să aibă noroc în continuare[1]. Dacă nu te-ai născut un om norocos căruia îi merg toate ca pe roate – să-ți fie frică de zilele norocoase! Probabil există un motiv pentru care viața seamănă cu zeghea, uniforma în dungi, a unui deținut. Dacă azi ai avut ghinion – mâine o să ai noroc.

De obicei gândul acesta mă liniștește. Azi, însă, nu funcționa.

Eram în fața ușii apartamentului meu. O ușă ca toate ușile. De metal – deoarece situația infracțională, dar ieftină – din cauză de lipsă unchi bogat în America.

Numai că ușa era întredeschisă. Ce înseamnă asta n-are rost să mai explic. Încă nu sufăr de scleroză, îmi amintesc perfect că Ania mi-a azvârlit săptămâna trecută cheile pe jos înainte să plece. Un set de chei de rezervă era la părinții mei – nu ca să-mi vină în inspecție, nici vorbă, ci în caz că reușesc să le pierd pe ale mele. Problema e că părinții mei sunt de o săptămână în concediu în Turcia și e imposibil să fi venit în vizită.

Stăteam și mă gândeam la Caju. Habar n-am de ce Skye Terrier-ul meu se numește Caju. Ar fi trebuit să o întreb pe crescătoarea de câini. Poate că ei îi plac mult alunele astea. Sau poate nici nu știe ce e acela caju. M-am fâstâcit să o întreb.

Ce credeți că ar face un hoț dacă găsește în apartament un terrier pitic, dar fioros? În cel mai bun caz i-ar da un șut.

Într-adevăr, în apartament erau și niște lucruri de valoare. Laptop-ul. Boxele. Un televizor bun și un DVD player nou nouț. În cele din urmă orice hoț profesionist va găsi plicul, rezerva, cu cei o mie de euro lipit cu scoci pe spatele dulapului de haine.

Eu, însă, mă gândeam doar la Caju. Și poate aș mai fi stat câteva minute bune fără să deschid ușa dacă din apartament nu s-ar fi auzit acel zgomot metalic.

Hoțul încă era încă acolo!

Trebuie să recunosc că n-am fost vreodată vreun voinic din povești și nici nu am firea unui erou. Toate cunoștințele mele despre luptele unu la unu se rezumă la un curs de karate de șase luni la care am mers cam în silă când eram adolescent, iar toată experiența mea la bătaie se rezumă la câteva încăierări cam tot din acea perioadă. Cu toate astea, am intrat în apartament cu atitudinea lui Bruce Lee după ce a fost călcat pe kimono-ul preferat.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă simțiți un idiot în adevăratul sens al cuvântului?

Eram în holișorul strâmt și slab luminat al garsonierei mele. Numai că acum totul era schimbat. În locul cârligelor prinse atent pe perete, unde stătea atârnată o geacă încă din primăvara trecută, acum era un cuier de lemn lăbărțat pe care era un pardesiu bej și o umbrelă tip baston. Pe jos, un covoraș viu colorat. În bucătărie, din câte am văzut, nimic nu mai era ca înainte… De exemplu, frigiderul dispăruse. Iar în locul lui era o fată în halat, deloc frumoasă, cu o oală în mână. Când m-a văzut a început să țipe și-a scăpat oala pe jos.

— Te-am prins, jigodermă ce ești! – am strigat eu. Ce-i aia o „jigodermă”? De unde mi-o fi venit cuvântul ăsta în minte? Nici eu nu știu.

— Cum vă permiteți? – strigă fata. Plecați de aici! Sun la miliție!

Având în vedere că telefonul era lângă ușă, amenințarea ei mi s-a părut nu doar obraznică, ci și una pripită. Am tras cu ochiul în cameră – n-avea complici, era singură. L-am văzut pe Caju stând pe canapea – nu pe canapeaua mea! Caju lătra cu putere: era viu, sănătos, nevătămat.

Nu se poate așa ceva – au cărat toată mobila! Cât am lipsit de acasă – cinci, șase ore? Au dus-o, asta e, dar de ce or fi adus altă mobilă….

— Miliția? – întrebai eu. Eu sun la miliție.

Am luat receptorul și am format zero-unu. Acum fata nu mai țipa, mă privea tăcută. Caju lătra.

— Ați sunat la Pompieri, vă ascult, se auzise de partea celalată.

Am pus telefonu-n furcă și am format zero-doi. Asta este, i se poate întâmpla oricui. Nu ești jefuit în fiecare zi, mai ales într-un mod atât de ingenios.

— Miliția? Am fost jefuit, am zis eu aproape într-un cuvânt. Veniți repede. Pe strada Studionîi Proezd…

— Dumneata ești bolnav? întrebă fata. Se pare că se calmase. Sau ești beat?

— Sunt băut, fumat, drogat, am aprobat malițios și-am pus receptorul la loc. Da-da.

— Chiril? – se auzi o voce din spatele meu.

Când m-am întors, m-am bucurat să o văd pe casa scării pe vecina, tanti Galina, o femeie în vârstă și arțăgoasă, care iubește bârfa și-și urăște vecinii din tot sufletul. Însă acum, simțind că poate găsi o nouă temă de discuție, ea se arăta sincer interesată și prietenoasă.

— Ia uitați, tanti Galina, m-am întors acasă și-am găsit o hoață!

Pe chipul vecinei se așternu un văl de bucurie amestecat cu o țâră de teamă.

— Să chemăm miliția, Chiriliușa?

— Am sunat deja, am liniștit-o. Vreți să fiți martor?

Vecina se uită spre femeie, clătină din cap și dădu din mâini în semn de dispreț:

— Ehee, secătură! Anul trecut la piață tot așa o jigodermă mi-a furat portofelul din geantă!

— Ați luat-o razna, zise liniștită fata. Își scoase pachetul de țigări și începu să fumeze. Caju lătra fioros în cameră. Caju, taci din gură! strigă femeia și câinele amuți.

Eu eram perplex. Vecina o privea pe fată bănuitor și cu urechile ciulite ca să nu-i scape nimic. Îmi ura câinele la fel de mult ca și pe celelalte ființe din clădire. Dar…

— E prietena ta?

— Cine? Asta? – am zis sufocat de ciudă.

E de înțeles că în ochii ei bărbatul e o javră, mai ales dacă e și neînsurat – adică un fel de Casanova și Caligula la un loc. Dar să creadă c-am adus acasă ființa asta spălăcită, roșcovană și pistruiată pe toată fața…

— O văd pentru prima dată!

— De fapt eu vă văd pentru prima dată! – obiectă fata fără rost. Nu știu care-i scopul dumitale, dar, mai degrabă, te-ai căra din apartamentul meu…

— Chiril locuiește de patru ani aici, sări vecina în apărarea mea.

În clipa aceea eram pregătit să spun că țața asta cu gura mare, totuși, merită să fie respectată.

— Părinții lui au bani, i-au cumpărat băiatului apartament, au făcut renovări. Alții se chinuie toată viața dintr-o parte în alta, el, însă, are de tânăr o casă a lui…

Cred că m-am cam grăbit când am pus-o pe vecină într-o lumină bună. De ce-o doare capul cine mi-a cumpărat apartament? Ei i-a rămas de pe vremuri de la stat un apartament cu trei camere pentru nu se știe ce servicii prestate când lucra pentru Comitetul Planificării…

— V-ați pierdut mințile, zise femeia. Ori sunteți din aceeași bandă.

Tanti Galina plesni din palme. Și grăbită sună la ușa de alături. Eu și fata am rămas să ne măsurăm din priviri cu ochi răi și bănuitori. Nici eu, nici ea nu ne mișcasem din loc, de parcă ne-am fi vorbit. Numai că fata fuma – deja a doua țigară, iar eu învârteam pe deget inelul cu cheile.

— Mama nu-i acasă, i-a răspuns prin ușa crăpată fetița vecinei. Iar tata doarme după serviciu…

— Trezește-l pe taică-tu, ne jefuiesc vecinul! – zise băbuța cu extaz în glas.

Fetița scoase capul și-mi șopti: „Bună-ziua!”, apoi s-a ascuns în casă nu fără să trântească ușa în urma ei. Tanti Galina imediat a comentat:

— Știm noi despre ce serviciu e vorba. A băut ca un porc și acum doarme cu orele…

Ușa se deschise din nou. Ieșise vecinul – în chiloți și-n maieu, desculț. Avea până în patruzeci de ani, dar era zdravăn la trup și părea că arde de nerăbdare să scape cuiva un pumn în ochi.

— Bună-ziua, Piotr Alekseici! – zise iute vecina. Aici e debandadă! La vecinul nostru a venit hoțul în ziua mare!

— E deja seara, zise Piotr, dând-o la o parte pe vecină. S-a apropiat și se uita peste umăr. Întrebă: Aveți nevoie de ajutor?

— Acuma vine miliția.

Vecinul dăduse din cap. Zise mâhnit:

— Păcat că-i fată. Dacă era bărbat îi dădeam vreo două-n bot. Așa pentru început.

Fata se îngălbenise la față.

— Să-i dăm și ei vreo două? – gândise Piotr cu voce tare.

Chiar atunci troncăni liftul, iar vecinul nu mai zise nimic. În câteva secunde au apărut pe hol trei miliționeri. Doi aveau armă. Când și-au dat seama că deocamdată n-au în cine să tragă au înlemnit precum gărzile de onoare. Al treilea – mai mare-n grad, se pare, începu:

— Cine a chemat miliția?

— Eu.

— E apartamentul dumitale? – zise cel de-al treilea privind spre ușă.

— Da.

Fata râdea isteric în casă.

— Al lui, al lui, aproba Galina. Suntem vecinii lui. Și martori!

— Sergent-major Davîdov. Pregătiți documentele, zise miliționerul, fără vreo intenție de a intra în apartament. Toată lumea trebuie să prezinte documentele!

Vecinii s-au împrăștiat cu iuțime. Până și Piotr Alexeevici care era lent de felul său a grăbit pasul. Am scos pașaportul, i l-am întins miliționerului, și-am început să-i explic încurcat:

— M-am întors de la muncă și am găsit ușa deschisă…M-am temut pentru câine, netrebnicii ăștia puteau să-l bată sau să-i facă cine știe ce…

— Trebuie să ai un câine care dacă a lătrat hoțul a făcut pe el de frică – zise miliționerul, analizând pașaportul cu atenție. Cu coada ochiului se uita la fată. Sau la fusta ei… Așa. Chiril Danilovici Maximov. Domiciliat în orașul Moscova, pe strada Studionîi Proezd, bloc treizeci și șapte, apartament optsprezece… Așa. Da, e în regulă.

Vecinii au adus pașapoartele.

— Voi veți fi martori, le zise Davîdov. Intrăm în apartament?

— Să intrăm, am zis eu cu gura altuia. Au dus mobila mea și-n locul ei și-au pus mobila lor, vă dați seama…

— Ocupare abuzivă a domiciliului – trase concluzia un milițian cu automat.

— Lasă tribunalul să tragă concluziile, îl întrerupse sergentul-major.

Am intrat în apartament. Caju începuse din nou să latre. Davîdov s-a uitat la el și-a clătinat din cap. Apoi i-a zis politicos fetei:

— Documentele dumneavoastră.

— Sunt în poșetă. Pe cuier, arătă ea cu capul.

— Aduceți-le.

Fata a adus actele din poșetă. Acum mă privea într-un mod tare ciudat.

Vreme de un minut sergentul-major a examinat pașaportul fetei. După aceea s-a dus la fereastră și timp de încă un minut a analizat pașaportul la lumina care încă mai venea de afară. Fluieră și mă privi cu un rânjet bănuitor:

— Așa, deci, Strada Constructorilor, nr. 3, cetățean Maksimov…

Faptul că mă numise cetățean nu mi-a plăcut deloc. Și pe bună dreptate.

 

* * *

 

Fata se numea Natalia, iar numele de familie era Ivanova. Avea douăzeci și unu de ani, cu cinci ani mai mică decât mine. Avea domiciliul trecut pe adresa mea. Acum suntem toți în bucătărie, așezați la masă – eu, Natalia și sergentul-major.

Davîdov a examinat pașapoartele o bucată de vreme, apoi ne-a întrebat:

— Adică voi doi nu vă cunoașteți?

Eu nici nu m-am deranjat să răspund. Nici femeia.

— Care din cei doi locuiește aici? – îi interogă sergentul-major pe vecini.

— El! – exclamase tanti Galina. El trăiește aici! Deja de trei ani.

La urma urmei tanti Galina avea în ea ceva uman.

— Chiril, confirmase Piotr Alexeevici. Fără îndoială. Pe asta… prima dată o văd.

Sergentul-major privi către Natalia și o întrebă răutăcios:

— Cum poți explica toate acestea, cetățeană? Falsificare de pașaport, furt…

— Tribunalul va trage concluziile, zise femeia iritată. Eu locuiesc aici! Am cumpărat garsoniera acum trei ani. Iar pe ăștia… arătând când spre mine, când spre vecini, pentru prima dată îi văd! Sunt niște bandiți, chiar nu vă dați seama?!

Eram cu urechile la ea, dar cu ochii îndreptați spre faianță. În bucătărie, deasupra aragazului și a chiuvetei era faianță din cea mai obișnuită. Eu aveam faianță frumoasă, bordo, în teorie una foarte scumpă, dar am cumpărat-o mai ieftin că era lichidare de stoc. Oare câtă faianță mi-a trebuit, doi metri pătrați parcă…

Natalia avea o faianță simplă. Albăstruie.

Da, într-o zi poți să cari toată mobila din casă. Și dacă au fost în stare să facă asta, înseamnă că au putut să schimbe și tapetul. Dar să scoți faianța veche și să pui una nouă? Și într-atât de bine?

Chiar se poate așa ceva?

M-am uitat pe jos. Linoleum. Nu de care aveam eu. Altul.

— Asta e garsoniera dumitale?, mă întrebă Davîdov. Dumneata locuiești aici?

— Nu știu…

— Cum adică – nu știți? – zise confuz. Dumneata chiar…

— Da, locuiesc aici. Aceștia sunt vecinii mei. Am arătat către martori. Numai că aici… totul e complet schimbat. Altă mobilă. Alt linoleum pe jos… eu aveam unul mai deschis la culoare, mai moale și mai gros…

Natalia pufnea.

— Pe pereți e altă faianță… am adăugat eu la final deși vedeam că n-am nici o șansă să îi conving pe milițieni.

— Faianța? – zise curios sergentul-major. Aici este altă faianță zici?

S-a apropiat de perete și-a început să zgârie cu unghia adezivul dintre plăci. Ridică din umeri. Îl întrebă pe celălalt miliționer:

— Tu parcă ai lucrat în construcții, nu? Poți să schimbi faianța de pe pereți într-o zi?

Gaborul ezită:

— Teoretic se poate. Cu un adeziv bun și un mortar cu uscare rapidă… Practic, însă, nu se poate.

— Să mergem în baie, hotărî Davîdov.

În baie era lenjerie la uscat. De damă. Natalia fâstâcită a smucit de pe sârmă chiloțeii și sutienele.

— Asta e baia dumitale? – întrebă Davîdov. E faianța dumitale?

Avea o problemă cu faianța de acum… Eu mi-am dat seama ce vrea să spună. Să schimbi doi metri de faianță e una. Însă să renovezi baia…

— A mea, am zis eu mâhnit. A mea e cea de dinainte că eu n-am făcut renovări.

— Niște particularități? O ciobitură pe cadă, vreo placă știrbită?

Chiar am încercat să-mi amintesc. Tare aș fi vrut să găsesc în apartament ceva de-al meu.

— Pe robinet erau niște zgârieturi, l-am cumpărat cu defecte. Iar aici este alt robinet, unul vechi.

— Cum adică vechi? – zise Natalia indignată. Eu n-am schimbat robinetul, este același de dinainte!

Sergentului-major îi sunase stația și-a bolborosit ceva în microfon. Trecu gânditor cu mâna pe robinet și zise:

— Bine. Cine are acte pe apartament?

— Eu am! – sări Natalia. Imediat…

Și fugi în cameră.

— Am avut și eu acte, am zis eu deznădăjduit. În sertarul de la masa de scris. Numai că biroul nu mai este în cameră. Masa, de fapt, a dispărut…

— Astfel de documente trebuie păstrate în seif la bancă, zise pe un ton serios sergentul-major.

Acum nu m-am mai putut abține și am răbufnit:

— Ce tot spui, gardian al legii? Ce seif? Eu ce, m-am îmbogățit peste noapte și acum trebuie să-mi iau un seif în bancă? Dumneata unde îți păstrezi documentele?

Nu fusese deloc jignit de cum i-am vorbit, iar asta din nou m-a speriat.

— La saltea… Liniște, Chiril Danilovici, dacă vorbiți prea mult va trebui să vă rețin.

Natașa s-a întors. Cu documentele pe apartament, acte pe întreținere, chitanțe la lumină, actul de cumpărare al garsonierei…

Eu tăceam. Sergentul-major se uită la acte și dându-i-le înapoi i-a zis:

— Doamnelor și domnilor, din păcate, n-am cum să vă ajut. Dumneata, Chiril Danilovici va trebui să mergi în tribunal. Asta dacă apartamentul este, într-adevăr, al dumitale…

— Cum adică dacă, într-adevăr, este al meu? – am întrebat mirat.

Davîdov continuă încruntat:

— …copiile actelor sunt în arhivă la notar, în departamentul de înregistrare a actelor de vânzare-cumpărare, și, în cele din urmă, la Direcția pentru uzufructul proprietăților. Să falsifici toate actele astea – ezită o clipă – să zicem că se poate, dar la cât e de scump și greu de realizat, nu știu dacă se merită. Nu și-ar bate nimeni capul pentru o garsonieră într-un bloc de prefabricate la marginea orașului.

Natalia chicoti așa de tare, încât totul îmi devenise clar: era sigură că are toate actele necesare și la Direcția pentru uzufructul proprietăților și la notar…

— Iar dumneata, cetățeană Ivanova, dacă locuiți aici v-aș sfătui să vă cunoașteți măcar vecinii. Este cineva care poate confirma că locuiți aici? Prietene, rude?

— Rudele mele locuiesc în Pskov, n-au fost la mine în vizită – se apără Natalia. Cu prietenele mă plimb prin parc și merg la film, noi nu stăm și bem în casă ca mujicii. Iar cu așa vecini ce beau și papucii Maicii Domnului… – se uită furioasă la vecini – nu vreau să am de-a face!

— Calm-calm. Dintr-o mișcare milițianul îl opri pe Piotr Alexeevici ce se ducea deja către Natalia. Este o situație dificilă, dar adevărul va ieși la suprafață. Să ieșim din apartamentul cetățenei…

Atunci am înțeles că am pierdut și nu mai aveam nimic de spus.

Chiar dacă…

— Pe Caju nu ți-l las, stricato! – am zis eu înșfăcând skype terrierul ce se învârtea după picioarele Nataliei. Auu!

Caju mă mușcase de deget, s-a smucit, a căzut jos și-a început să mă latre.

— Îmi ațâți câinele, nemernicule! – țipă Natalia. Caju, micuțule…

— Să ne arate documentele câinelui! – am urlat eu. Ăsta-i câinele meu!

Caju stătea la Natalia în brațe și hârâia la mine. Mă durea degetul, dar nu mi-a dat sângele.

— Să mergem, Chiril. Davîdov mă bătuse pe umăr. Să mergem. Câinele, se pare, nu se prea împacă cu tine.

— Acum vă arăt actele câinelui! – strigă Natalia în urma noastră. Uite, nemernicule! Ăsta era, deci, scopul tău, să-mi iei câinele, da?

Numai ce am ieșit pe scara blocului – Davîdov ba mă ghiontea, ba mă împingea, și ușa s-a trântit în urma noastră. Au zăngănit încuietorile. Apoi s-a auzit zăvorul.

— Interesant, zise sergentul-major amuzat.

Mă uitam la vecini. Tanti Galina, în sfârșit mi-am amintit patronimul ei – Romanovna se uita la mine cu o bucurie de neînchipuit. Cum să nu! Ăsta da subiect de bârfă!

— Când veți veni de la brutărie și veți găsi în apartament un necunoscut, atunci să zâmbiți, i-am zis.

Ochii Galinei Romanovna erau bulbucați ca cepele.

— I-auzi… strigă ea panicată și intră în apartament. Nu te cunosc! Și nici n-ai locuit aici vreodată!

Davîdov oftă:

— N-are rost. Cred că va fi un proces lung, și-n felul ăsta întorci martorii împotriva dumitale…

— Dumneata mă crezi? – l-am întrebat.

Niciodată nu mi-a plăcut miliția. Mai multe pagube din cauza gaborilor, decât ceva bun. Dar de acest sergent-major chiar mi-a plăcut, el… cum să spun, arăta a om bun. Părea un miliționer normal. Așa cum și trebuie să fie unul. Nici nu m-a deranjat că i-a dat dreptate Nataliei.

— Vă cred. Pare că spuneți adevărul, de fapt, nici n-ați avea de ce minți. Îi cred și pe vecinii dumitale. Davîdov își scoase pachetul de țigări „Java”, mi-a întins și mie, dar am refuzat. Davîdov fuma și zise în continuare:

— După mine o vorbă de-a babei valorează mai mult decât toate hârțoagele.

— Cum ea mereu are ceva de spus… bolborosi Piotr Alexeevici. Poate mă serviți cu o țigară?

Davîdov se uită în pachet. Zise:

— Gaborii nu fumează niciodată ultima țigară, o fac cinste. Ia și fumează, mai am în mașină.

După câte se pare n-aveau de gând să plece, atâta îi uimiseră cele întâmplate.

— Și eu ce să fac acum? – am întrebat.

— Mai ai și alte acte? În afară de pașaport?

Am dat din cap că nu.

— Mergeți la Direcția pentru uzufructul proprietăților. Întrebați pe la toate birourile unde s-ar putea afla documentele care confirmă că aveți legal această locuință. Fără acte cine ești?

— Un păduche, mormăi eu.

— Exact. Adună măcar o sută de oameni care au băut cu tine în apartament, cu care ai pus tapetul sau cu care ai sărbătorit de casă nouă. Numai că fără acte ești un nimeni și niciun tribunal nu te poate apăra. Dacă cunoști jurnaliști, apelează la ei. Poate te sfătuiesc ce să faci ori scriu un articol despre tine…

— Înainte conta ce se scrie prin ziare, bolborosi Piotr Alexeevici. Acum… ziarul e ca hârtia igienică.

— Cu câinele e tare ciudat, zise deodată Davîdov. Celelalte treacă-meargă. Să zicem că au refăcut actele, au pus un tapet nou, au schimbat faianța. Dar nici câinele să nu-și recunoască stăpânul? Era bătrân când l-ai luat?

— Era pui. Avea două luni.

— Asta e culmea! – Davîdov dădea din cap. Înseamnă că e alt câine.

— E al meu! Cum adică, eu nu-mi cunosc câinele? Poate pentru cineva străin toți câinii sunt la fel…

Stația lui Davîdov sună din nou.

— Baftă… zise cu glas răgușit, ca și cum ar stat prea mult la taclale. Chemă liftul. Adevărul este că ea oricum va găsi o cale ieșire…

— La revedere! – zise complet nepotrivit gaborul ce înainte lucrase în construcții.

S-au urcat în lift cu armele ațintite unii către alții fără măcar să observe asta. Uite așa se întâmplă o nenorocire…

— Chiril, vii să bei o sută? – întrebă Piotr Alexeevici. Ești distrus…

Am dat dezaprobator din cap:

— De băut sigur o să beau azi, dar nu acum…

— Ai unde să dormi?

— Da… cred. Asta dacă în apartamentul părinților nu locuiesc acum niște refugiați tadjici…

Piotr nu râse la gluma mea.

Nici eu nu găsesc că e amuzantă. Am dat mâna cu el și-am chemat liftul.

— Dacă va fi nevoie, eu mereu voi spune că ai locuit aici! – zise vecinul. Și fiică-mea confirmă și nevastă-mea…

Da, „am locuit”, deși mă îndoiesc că Piotr folosise cu intenție verbul la trecut.

 

[1] Policrate (în greacă Πολυκράτης) din Samos a fost tiranul insulei Samos între anii 538 (533) – 522 î.Hr. Se spune că era atît de norocos încît aliatul său, faraonul Amasis II i-a cerut să piardă ceva la care ține cel mai mult pentru a nu strica echilibrul – Nimic în exces era înscris pe frontispiciul templului din Delfi. Pe loc Policrate și-a aruncat inelul-sigiliu în mare.

A doua zi un pescar dăruiește bucătăriei palatului lui Policrate un pește proaspăt pescuit și bucătarii găsesc inelul-sigiliu în măruntaiele acestuia. Auzind întîmplarea, faraonul ar fi rupt imediat alianța în ideea că atât de mult noroc trebuie că va fi urmat de un ghinion pe măsură.

 

01 Coperta cărții I din duologie

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top