Mi-am recăpătat gradat simțurile. Întâi și întâi, am înregistrat zumzetul mașinăriilor care mă ținuseră în viață în tot răstimpul ăsta. Dar cât timp, mai exact, habar n-aveam. Era prima întrebare pe care voiam să o pun tipului care stătea așezat pe scaun și aștepta să îmi revin. Doar că, deocamdată, nu-mi puteam mișca nici măcar degetele, darămite mandibula, buzele sau limba. Să-mi mișc pupilele cerea un efort fantastic, iar să focalizez pe chipul celui așezat era chiar imposibil. Probabil că era o rudă de-a mea, dar și asta era greu de știut. Depindea de cât stătusem în criogenizare. Una e să te întrebi cum ți se vor descurca nepoțeii după ce vei muri și alta e să-ți dai cu presupusul dacă mai există vreo rudă îndepărtată la trei sute de ani după ce s-au pornit procedurile de conservare a epavei biologice în prag de colaps care s-a numit trupul tău…
În privința vârstei mele, naiba să mă ia dacă am vreo idee. Dar eram pe patul de moarte, deci mai probabil e că sunt în vârstă decât tânăr. Apoi cineva din familia mea a decis să mă înscrie în programul medical pilot „de așteptare”, din moment ce situația materială făcea din mine unul din privilegiații care își puteau permite acest lucru.
Atâtea specii de animale pe cale de dispariție fuseseră conservate în felul ăsta, în ideea că știința va avansa îndeajuns să le mai ofere o ultimă șansă. Peste cincizeci de ani sau peste cinci sute, nu conta, atâta timp cât exista o șansă infimă, oamenii de știință se amăgeau spunâdu-și că nu este totul pierdut pentru urșii polari, pentru foci, pentru condorul Californian. Pe când în cazul meu nu era o amăgire. Nu trebuia resuscitată o întreagă specie, ci doar eu, Casey Aron Smith, creatorul sistemului de operare CAS, cel instalat pe 90% din computerele cuantice – după datele momentului când a avut loc criogenizarea mea. Sunt sigur că dacă procedura ar fi fost accesibilă cu o sută de ani mai înainte să am eu tumoarea la creier, Steve Jobs ar fi intrat și el „în așteptare” pentru ca medicina viitorului să-i furnizeze un pancreas nou-nouț. Pancreas, ficat, rinichi, toate aceste organe deveniseră banal de reprodus printr-o simplă apăsare a butonului start al printerului biologic.
Acum îmi amintesc ultimele cuvinte de încurajare pe care mi le-a adresat echipa care s-a ocupat de criogenizare.
„Șansele sunt în favoarea ta, Casey. Fii optimist. Într-o bună zi, medicina va putea imprima celulă cu celulă porțiunea afectată din lobul stâng al creierului tău și atunci vei fi ca nou. Cu excepția tumorii, tot organismul tău are o speranță de viață de minimum treizeci de ani.”
Treizeci de ani înseamnă o groază de timp atunci când ai doar două luni de trăit.
Aparatele zumzăiau din ce în ce mai plăcut pentru că îmi dispăruse durerea de cap.
În sfârșit, cu un efort supraomenesc mi-am putut ridica brațul. Pielea avea o culoare normală, nu ai fi zis că fusesem înghețat. Mi-am pus-o pe piept și dedesubt mi-am simțit inima pulsând veselă.
„Să te ia dracu, Casey Smith, bășinos bătrân, că tare norocos mai ești!” mi-am zis încântat.
Nu știu cât urma să dureze toată reabilitatea, după ce-mi terminau de făcut toate injecțiile, nu știam cu câte alifii trebuiau să mă mai frecționeze și ce siropuri întăritoare trebuiau să mai dau peste cap, dar, în maximum o săptămână, voiam să fiu sub o umbrelă pe plaja Palm Leaf din Miami și să mă zgâiesc la toate gagicuțele alea tinere, cu șnur băgat în fund, care țipă, vezi Doamne, că e apa rece, când de fapt vor să fie privite de unul ca mine, cineva cu un cont burdușit de fonduri. Dacă nu cumva în timpul cât stătusem la naftalină nu se renunțase și la ața aia nenorocită. Nu m-ar mira ca pipițele să umble acum complet dezbrăcate, și sincer să fiu, atâta timp cât au ceva frumos de arătat, nu văd care e problema.
– Vă salut, domnule Smith, spuse forma de pe scaun.
Din ce distingeam, era un bărbat într-un halat foarte alb din care ieșea un gât tare subțire, dând o explicație vocii lui pițigăiate.
– Bună ziua, doctore!
– Mă numesc Aron Duke, dar nu sunt doctor.
– Ah. Atunci trebuie să fii vreun stră-strănepot de-al meu.
– Nu, nu suntem rude. Nici măcar prin alianță. Îmi pare rău să vă anunț că în perioada cât ați stat conservat, un virus a distrus rasa albă aproape în totalitate.
– E o glumă? Vrei să spui că mai sunt doar câțiva albi în afară de mine!?
– Da. Mai bine zis, cei câțiva care mai există sunt așa cum erați dumneavoastră până ieri. Intrați la criogenizare dinainte să lovească virusul.
Informația asta mi s-a părut teribil de șocantă.
– Cum naiba să nu mai existe albi? Albii suntem rasa cea mai răspândită!
– Dragă domnule Smith, e ca și cum ați spune că dacă în America Latină toată populația în secolul șaisprezece era formată din azteci și amerindieni, asta ar interzice în vreun fel mersul istoriei, adică dispariția lor totală pînă în secolul douzeci și trei.
– Dumnezeule! Dar asta e îngrozitor!
– Într-un fel da, se poate spune că a fost îngrozitor. Dar ne-am obișnuit.
– Cum poți să spui așa ceva!? Cum să te obișnuiești? Asta e… cum să zic? E rasist!
– Dar au trecut cinci secole de când virusul a șters populația albă de pe fața Pământului. E greu să suferi pentru ceva despre care înveți din cărțile de istorie.
– Cinci secole? Păi în ce dracului an suntem?
– 3120!
Nici nu mai puteam vorbi. Mileniul al patrulea! Sună ca un film SF. Dar un film SF fără actori albi, sau mai bine zis, cu un singur actor alb, bătrân și neputincios, lungit pe un pat de spital: eu.
– O mie de ani. Dar repede au mai trecut.
Simțeam nevoia să beau ceva tonifiant, un cocktail cu vitamine, bun la gust, de preferat acrișor.
– Poți să chemi o asistentă, te rog?
– Din păcate nu.
– Nu?
– Pot să chem un asistent, asta da. Dar o asistentă, asta mi-e teamă că e imposibil.
– De ce?
– S-ar putea să găsiți ce vă voi spune în continuare chiar și mai șocant decât ceea ce v-am spus până acum.
Tipul mi-era din ce în ce mai antipatic, așa cum ți-e antipatic un colector de taxe sau un cioclu. Datorită meseriei pe care o au știi că sunt purtători de vești proaste. Nu am mai zis nimic, i-am făcut doar semn din cap să continue.
– Poluarea a produs mari probleme de fertilitate la mijlocul mileniului doi. Fecundările au început să aibă loc doar in vitro, la început cu rezultate satisfăcătoare dar, după încă două secole, fecundarea ovulului a devenit o provocare crescândă pentru medicină. Chiar și în condiții ideale. Apoi, pe măsură ce populația a scăzut și s-au căutat soluții, a luat amploare reproducerea prin clonare. Doar că din motive neelucidate, femeile clonate aveau probleme de sănătate. Mari probleme de sănătate. Doar femeile, de toate rasele, însă nu și bărbații. În timp, pur și simplu au dispărut. Vestea bună e că s-a ajuns la o societate stabilă, natura a renăscut, am scăpat de poluare, iar în ultimele decenii s-a înregistrat o revenire spectaculoasă a insectelor, acum există până și fluturi, albine și furnici.
– Fluturi, albine, furnici… dar nu femei! Și asta spui că e o veste bună?! Adică dacă bărbații se duc la plajă cu asta își clătesc ochii, cu furnici?
– Nu înțeleg ce vreți să spuneți.
– Lasă, lasă. Cheamă te rog o asistentă. Trebuie neapărat să beau ceva, mă simt de parcă am înghițit o găleată cu nisip.
– O asistentă nu se poate…
– Da, am înțeles. Un robot, o clonă, la dracu’, orice. Orice care poate să țină un pahar în mână și să mi-l aducă până aici.
A ieșit chiar el din cameră și s-a întors cu un pahar conținând un lichid gălbui cu gust necunoscut.
– Deci tu ești o clonă?
– Da, toți oamenii în viață de pe Terra sunt clone.
– Eu nu sunt!
– Așa e. Sunteți o excepție.
– Cum stau cu banii? Investițiile mi-au adus în continuare profituri frumoase?
– Din păcate, nu. Vă dați seama… o mie de ani e o perioadă foarte lungă de timp. Nu v-a mai rămas nimic, ba chiar a trebuit să plătesc eu pentru o parte a procedurilor de săptămâna asta.
Am înghițit gălușca. Regretam că vorbisem cu el pe tonul de dinainte. În fond, era un tip de treabă care nu mă cunoștea, nu-mi era rudă și cu toate astea își pierdea timpul să mă informeze, să-mi aducă ceva de băut, ba chiar să-mi mai și plătească din costurile medicale. Iar eu, ca un necioplit, mă răstesc la el de parcă ar fi vina lui că nu mai există asistente. Și, de fapt, niciun fel de femei. O lume complet lipsită de femei!
– Mulțumesc, apreciez că te-ai ocupat de mine. Apropo, că îmi venea să îți mulțumesc că te-ai ocupat de un biet bătrân… știi cumva ce vârstă am?
– Șaizeci și doi.
Am deci șaizeci și doi de ani. Sunt destul de bătrân să mă acomodez la o lume complet lipsită de femei. Vreau să spun, dacă aș fi avut treizeci și doi, m-aș fi sinucis.
– Și, deci, în sfîrșit, s-a găsit o metodă să mi se repare tumoarea de pe creier?
– Din păcate, nu.
– Nu?! Atunci de ce m-ați trezit?
– Pentru că restul corpului dumneavoastră e într-o stare perfectă, dar al meu, nu. Am nevoie de o gazdă în care să mi se transplanteze creierul. Nici nu trebuia să fiți trezit, să fiți conștient de ce se întâmplă. A fost dintr-o eroare. Dar nu vă impacientați, băutura pe care v-am dat-o vă va adormi imediat la loc.