Now Reading
Cu ce parte a creierului scrii „mai bine”?

Cu ce parte a creierului scrii „mai bine”?

Cu ce parte a creierului scrii „mai bine”

Creierul e alcătuit, printre altele, din două emisfere cerebrale, cea stîngă și cea dreaptă. Stînga controlează partea dreaptă a corpului și invers, cea dreaptă controlează stînga corpului. Iată de ce oamenii care au suferit un atac cerebral în emisfera dreapta își ignoră uneori partea stîngă a corpului, pieptănîndu-se numai pe partea dreaptă a capului). Cele două emisfere comunica prin intermediul corpului calos și în anii ’50, în timpul unor experimente pentru tratarea epilepsiei, medicii au secționat/oprit această comunicare. Au avut loc descoperiri revoluționare, cu adevărat incredibile. Emisfera stîngă răspunde de logică și de rațiune, aici fiind gestionate învățarea unei limbi străine, științele exacte și argumentarea logică. Emisfera dreaptă are în grijă afectivitatea, abilitatea spațială, procesarea muzicii, a artelor vizuale. Tot aici sînt „adăpostite” fantezia și creativitatea. Unele teste psihologice sînt calibrate pentru a indentifica care emisferă a creierului unui anume individ este cea dominantă și care e cea „în umbră”. Ca un computer cu două hard drives, una sau alta poate fi setată (de natură) să fie master.

De regulă, femeile folosesc mai mult emisfera dreaptă și bărbații pe cea stîngă dar, pe de altă parte, corpul calos, care face legătura dintre cele două, este cu 30% mai dezvoltat la femei decît la bărbați. Asta face ca, în general, femeile să fie din start mai echilibrate decît bărbații.

Ce efecte pot avea toate aceste lucruri asupra scrisului, asupra modului și genului pe care un scriitor îl dezvoltă prin stil sau prin alegerea subiectului (SF vs autobiografic șamd)? Pînă acum se presupunea că experiența de viață, educația, copilăria sau sensibilitatea sînt cele care își pun amprenta asupra scrisului dar eu cred că e mult mai mult decît atît.

Pentru a se înțelege mai clar cît de diferit lucrează cele două emisfere ale creierului o să expun două din experimentele pentru care Roger Wolcott Sperry a primit premiul Nobel pentru Medicină în 1981.

Unei paciente (cu corpul calos secționat) i s-a arătat secțiunii drepte, nonverbale o imagină pornografică (deci ochiului stîng, cel drept acoperit). Pacienta a reacționat roșind și chicotind. „Ce ai văzut?” a întrebat-o doctorul. „Nimic, doar o rază luminoasă.” a spus pacienta, adică mai exact jumătatea stîngă a creierului ei, cea responsabilă de limbaj și logică/raționament. „Atunci de ce rîzi?” a insistat doctorul. Emisfera dreaptă, chinuindu-se să găsească o explicație rațională (trebuie iar subliniat: emisfera stîngă chiar nu avea idee de ce rîde gura femeii) răspunde că unul din aparatele din cabinet arată extraordinar de amuzant.

În realitate, un mecanism similar de mascare a unui adevăr jenant e folosit de toți oamenii, nu doar de cei cu emisferele deconectate.

Unui alt pacient uneori i se întîmpla să deschidă ușa cu o mînă și să o închidă cu cealaltă. Pentru că fiecare mînă era controlată de o emisferă diferită iar cele două nu comunicau deloc.

Ce diferențe poate aduce o emisferă mai dezvoltată decît alta asupra scrisului, sau mai mult, o proastă comunicare între cele două?

Într-un fel scrie Isaac Asimov care, pe lîngă că era scriitor preda Biochimie la Boston University și în altul Philip K. Dick care într-o săptămînă de scris intens înghițea pînă la 1000 de hapuri de amfetamină. Dick ajunge să fie atît de bulversat din cauza cantității de droguri pe care o ingeră că la un moment dat e convins că polonezul Stanislaw Lem (care dealtfel îi dedicase un eseu elogios) este agent KGB care încearcă să pună bețe în roate SF-ul american. Philip K. Dick a murit la doar 53 de ani, dar a scris vreo treizeci și cinci de cărți și un jurnal (paranoic) de 8000 de pagini. Probabil că în momentul ăsta are peste zece ecranizări după cărțile sale. Bătea la mașină 120 de cuvinte pe minut în sesiuni de cîte 20 de ore, alimentate de băutură și „speed”.

În momentele alea de creație maximă, spune Dick, cuvintele ies singure din vîrful degetelor, nu din creier. Scriu cu mîinile, e singura explicație.

E foarte posibil că odată ce avea ideea de bază a romanului „în sînge”, Dick reușea să-și „suprime” prin băutură și droguri funcțiile emisferei stîngi, în timp ce cea dreaptă era excitată la maximum. Într-adevăr, în cazul ăsta probabil că senzația cea mai plastică, prima care-ți vine în cap, este că scrii direct cu degetele. În momentele acelea, îmi imaginez că era foarte puțin rațional rămas în bietul Dick și enorm de multă fantezie și creativitate, care i se păreau că îi ies direct piele.

Isaac Asimov bătea deasemenea extraordinar de repede la mașina de scris, (90 de cuvinte pe minut) și putea scrie 50 de pagini pe zi (maximum 18 ore pe zi) și, pentru că trăiește 72 de ani, logic, îl depășește pe Dick la numărul de cărți publicate. Cu toate astea majoritatea scrierilor lui de ficțiune sînt depășite în ziua de azi și, după mine, explicația are de-a face cu faptul că Asimov scria folosindu-și mai mult acea zonă a creierului responsabilă de logică, știință și rațiune. Ori știința de la 1950 e cu totul depășită în 2020. Dintre toate cărțile lui, în secolul 21 doar I, Robot se pretează la o ecranizare în timp ce Dick, care moare sărac lipit, este prezent cu Blade Runner, A scanner Darkly, Minority Report, The Adjustment Bureau, Paycheck, Total Recall, Next plus serialele Electric Dreams și The Man in the High castle dar e deasemenea creditat ca avînd ideile din spatele filmelor The Truman Show și The Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Cîteva dintre cărțile și mai ales dintre ideile lui sînt cu adevărat kafkaiene, originale și vizionare pentru  domeniul SF, unde rămîne un deschizător de drumuri. Nu întîmplător unii critici l-au comparat cu Borges, Kafka și Calvino.

Într-un interviu din 1980, Philip K. Dick spune: „Experiența prin care am trecut și la care m-am gîndit trei ani jumate are de-a face cu timpul, mai exact că timpul nu este ceea ce credem noi că este. E altceva. Există o nouă teorie despre timp, dezbătută de Dr. Nikolai Kozyrev, un mare astronom rus. Teoria lui este că timpul are o energie, care este energia primară a Universului. El spune că timpul este ca o energie fluidă, turnată în sistemul material – acel sistemul material care de fapt e Universul. Ei bine, în aparență ce s-a întîmplat atunci cu mine a fost că am fost defazat din timpul liniar în așa fel încît în loc ca el să curgă pe lîngă mine liniar a început să flăshuiască asemeni cadrelor dintr-o cameră de proiecție filme: am văzut lucruri în afara progresiei lor liniar-temporale.” Bineînțeles, Dick trece complet cu vederea faptul că teoria lui Kozyrev a fost dezvoltată pe cînd ispășea o pedeapsa de peste zece ani în închisorile staliniste, timp în care nu are acces la articolele științifice ale vremurilor, astfel că nu află despre teoria relativității și despre energia atomică decît după ce este reabilitat. În pușcărie, încercînd să explice sursa energiei solare, fără să știe explicația fuziunii nucleare, Kozyrev crede că timpul alimentează astrele cu energia sa. Nefiind om de știință, cincizeci de ani mai tîrziu de la această pseudoteorie științifică, Philip K. Dick e încă convins de valididatea acestei aberații. Naivitatea aceasta sau nebunia de a crede, îi dă energia, inspirația de a-și scrie romanele.

Asimov a fost președintele MENSA (societatea celor cu IQ uriaș) dar pînă la urmă, în literatură, partea care furnizează scorul mare la un test de inteligență (emisfera stîngă) nu e cea care își pune amprenta definitivă. Se pare că Philip K. Dick (mi-l imaginez) cu toată viața haotică pe care o duce (cinci neveste, nenumărate amante, e de două ori în centre de reabilitare) cu acea jumătatea a lui de creier stimulată în exces de amfetamină și „speed”, conectată „pe direct” la mașină de scris, în final a surclasat doctoratele și scorul IQ al lui Asimov.

În literatură emisfera dreaptă o bate pe cea stîngă.

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top