Now Reading
Doar o singură dată, Josiah!

Doar o singură dată, Josiah!

Doar o singură dată, Josiah!

Amintirea acelei clipe, când a zărit carnețelul în iarbă, încă mai stăruia, proaspătă, în mintea lui Josiah Guerra. Arăta destul de ponosit iar coperțile lui negre și tari erau pătate de umezeală, ca dovadă că zăcea de ceva vreme acolo, uitat la picioarele băncuței de lemn de la intrarea în Vigilante Bike Park. Josiah nu era unul din bikerii aceia cu colanți fistichii și căști ridicole pe cap care se anunțau pe grupul de Facebook și plecau în gașcă pe traseele din împrejurimi. Josiah nici măcar nu avea bicicletă. Singurul motiv pentru care venea aici, în părculețul mărginit pe o latură de calea ferată care taie Helena, capitala statului Montana, pe din două, era ca să-și înfulece cheeseburgerul în pauza de le 1 p.m. Trebuia doar să traverseze curtea interioară a depozitului de deșeuri și în trei minute era pe Centennial Trail, pista de biciclete a orașului, care făcea în acest punct o buclă leneșă. Pe latura dinspre nord a acesteia găsea întotdeauna băncuțe libere. Obișnuia să-l anunțe pe Phill Collins, șeful său, că dispare preț de trei sferturi de oră, asta ca să nu mai strige după el, în caz că sosea vreun client.

În ziua aceea, însă, Josiah ieși din curtea depozitului fără a-și preveni supraveghetorul. Și fără obișnuita pungă de hârtie cafenie, cu toarte, de la McDonald’s, în care îl aștepta meniul Maxi King cu dublu cheeseburger  și cartofi prăjiți. În ziua aceea, Phill îl chemase în biroul lui pe la 10 și, cu un aer mohorât, fără să-l privească în ochi, l-a poftit să ia loc. Pumnii lui Josiah se strânseră involuntar și fălcile i se contractară. Se aștepta de câteva zile la întrevederea asta, dar spera, în adâncul sufletului, ca ea să întârzie cât mai mult, măcar vreo două luni cel puțin.

— Știi, Josiah, începu Phill pe un ton prevenitor, activitatea depozitului nostru a scăzut cu treizeci și cinci la sută în ultimul an. Din cauza pandemiei, oamenii s-au pus pe economii și au preferat să-și repare frigiderul, în loc să-l arunce la fier vechi și să cumpere unul nou. Iar cum turismul s-a prăbușit, nici hotelurile și restaurantele nu au mai…

Ei, da, Josiah era la curent cu toate aceste lucruri. Nu avea nevoie să-și bage nasul în registrele companiei, putea să vadă cu ochiul liber curtea largă de trei acre, acum aproape goală, în care nu se mișca nimic cu săptămânile. Iar despre frigiderul stricat, nici asta nu era vreo noutate pentru el. Numai că Josiah, spre deosebire de ceilalți locuitori puși pe economii ai Helenei, tocmai rămânea șomer a doua zi după ce frigiderul său își dăduse obștescul sfârșit. Funcționase doisprezece ani neîntrerupt, ce-i drept.

— Și dacă n-ar trebui să plătesc chiria anuală pe curtea asta și impozitul funciar, crede-mă, dragă Josiah, că te-aș fi lăsat să-ți vezi de treburile tale. Dar nu…

Vizibil stânjenit, Phill se ridică în picioare și se opri, uitându-se, de data asta, adânc în ochii interlocutorului său, dându-i de înțeles că nu mai avea nimic de adăugat.

Cu gesturi mecanice, Josiah își puse șapca în cap și ieși, murmurând un „salut, Phill” abia auzit. Merse apoi să-și strângă  puținele lucruri din vestiar. Urma să revină peste o săptămână să-și primească ultimul salariu. Cinci sute de dolari, bani pe care va trebui să-i drămuiască la sânge. Oricum, nu-i vor ajunge și pentru plata ratei la casă, acesta era motivul pentru care și-ar fi dorit din tot sufletul încă vreo două luni de muncă la depozit. Când ieși în curte, sub lumina orbitoare a soarelui la amiază, se auzi strigat de Phill, prin ușa întredeschisă a biroului, întrebându-l dacă e totul bine la el acasă și dacă n-ar avea nevoie de ceva.

Nu se opri să-i răspundă. Cu o geantă de voiaj în spate, în care își căra lucrurile personale și cu punga de la McDonalds într-o mână, mergea cu capul în jos, târșâindu-și picioarele prin colbul albicios. Greutatea de pe sufletul lui era din ce în ce mai apăsătoare.

De la distanța de aproape o sută de pași observă pe cineva stând între șinele de cale ferată. Omul părea că se mișcă încet iar când ajunse mai aproape putu să vadă un bătrân șef de trib Cheyenne dansând dansul ploii printre traversele BNSF Railway, sau cel puțin așa credea. Murmura ceva neinteligibil, pe un ton plat, cu dese accente ritmate, în timp ce se rotea încet în jurul lui, cu ochii îndreptați spre pământ.

— Hei, bătrâne Wolf On The Hill, strigă Josiah către el, fii atent la expresul de Billings, care stă să vină dintr-o clipă în alta.

Omul nu păru să-i dea nicio atenție. Era înveșmântat cu o cămașă lungă, albă, brodată cu capete de cal. Pe cap purta o singură pană de vultur, prinsă în părul negru ca smoala. La un moment dat își ridică fruntea și rosti printre dinți, în ritmul acela unduios, ca un râu de munte săltând printre pietre:

— O singură dată, Josiah!

Josiah făcu ochii mari și cuvintele pe care ar fi vrut să le spună îi pieriră pe buze. În depărtare, își făcu apariția pe șine un punct portocaliu, care prinse în curând o formă pătrățoasă, ce se mărea văzând cu ochii. Expresul de Billings venea la ora exactă. Josiah își așeză punga cu meniul de la Mac Donalds la vedere, la un metru sau doi de terasament și se îndepărtă câțiva pași. După câteva minute de așteptare, văzând că trenul întârzia, fiind probabil oprit la semnal înainte de intrarea în gara Helena, bărbatul își pierdu răbdarea. După un ultim avertisment adresat indianului („hei, bătrâne Black Foot, atenție la tren!”),  porni alergând înapoi către depozit. Se opri în dreptul cămăruței în care lucra Collins și-i strigă prin fereastra deschisă:

— Ce mă fac, Phill, cu fetița mea? Angela s-a înscris la universitate, vrea să se facă inginer constructor.  Din ce bani o să-i plătesc acum taxa? Cum să mă duc acasă și să-i spun „draga mea, va trebui să mai aștepți un timp cu studiile tale, am fost dat afară de la slujbă”?

Phill era întors cu spatele la fereastră, fiind prins într-o discuție telefonică ce părea foarte aprinsă. Se auzi apoi huruitul trenului și țignalul locomotivei și asta fu, desigur, motivul pentru care directorul nu auzi nici un cuvânt din vorbele fostului său angajat. Se întoarse numai pe scaunul rotativ către el și-i făcu semn cu mâna, zâmbind, ca și cum și-ar lua la revedere.

Josiah se resemnă și plecă. Ajuns lângă locul unde îl lăsase pe indian cu zece minute mai devreme, constată că acesta nu mai era, plecase de acolo. Punga cu mâncare dispăruse și ea, lucru care îl bucură. Traversă șinele și se opri lângă băncuța lui preferată de la marginea velodromului, unde se așeză, închizând ochii și alungându-și orice gând din minte. Când se trezi din reverie, zări carnețelul negru lângă piciorul băncii, în iarbă. Se aplecă, îl luă în mâini și îl frunzări. Doar niște numere, multe numere încolonate pe zeci de pagini. Nimic altceva în rest. Îl închise plictisit și îl aruncă înapoi pe bancă, unde șezuse. Cine l-a pierdut, probabil o să vină după el, își zise.

Ajunse acasă și constată că Angela era plecată. Se apucă să spele vasele din chiuvetă. Poate că era o idee bună, totuși, să se recăsătorească, va trebui să se gândească serios la asta, îndată ce se va aranja cumva cu serviciul. Stătea deja de un an de zile fără o femeie pe lângă el, de la moartea Emmei și i se cam acrise. Găsi apoi biletul Angelei pe frigider („tată, trebuie ouă, lapte și dacă poți să iei și un pui, diseară trece Paul pe aici. Și apropo, vezi ce faci cu frigiderul!”). Își desfăcu o cutie de bere și se trânti pe canapea, cu telecomanda în mână. Ațipi înainte de a-și termina berea.

Peste vreo două ceasuri, când gălăgia care se revărsa din televizor îl trezi, nu înțelese, pe moment, ce se petrecea. Își dădu însă seama rapid, după aceea, că avea loc transmisia extragerii numerelor câștigătoare ale unei loterii. Clipi dezorientat și închise aparatul. Îl redeschise însă imediat, străfulgerat de un gând năstrușnic: numere!

See Also
Anticontact De George Bragadireanu

Posesorul carnețelului găsit lângă băncuța din Vigilante Park făcuse cu siguranță niște statistici care s-ar putea dovedi utile. Josiah nu jucase niciodată la loto, nici măcar nu avea habar cum se face asta, dar gândul că acel carnețel îi fusese pus sub nas prin intervenția proniei cerești îl smulse din letargia aceea deznădăjduită în care căzuse. Se încălță în viteză și ieși afară din casă, trântind ușa în urma lui. Locuia lângă magazinul de piese auto al lui O’Reilly, asta însemna că avea de mers vreo trei kilometri până în parcul bicicliștilor. Nu avu răbdare să aștepte autobuzul în stație. O luă la goană pe Dodge Avenue, apoi coti la dreapta pe Cedar Street. În douăzeci de minute, lac de transpirație și gâfâind ca un câine epuizat, se afla din nou în fața băncuței pe care șezuse mai devreme. Carnețelul era tot acolo, unde îl aruncase.

Mulțumi în gând aceleiași pronii care îi trecuse cu vederea nepăsarea și nerecunoștința din dimineața aceea și îl înșfăcă iute, de parcă i-ar fi fost teamă să nu i-l ia altcineva înainte. Îl deschise, dar starea de surescitare în care era îl împiedică, vreme de câteva minute, să-l analizeze cu luciditate. Luă loc pe bancă și treptat, pe măsură ce respirația i se domolea, înțelese ce avea sub ochi: nici mai mult, nici mai puțin decât o listă de numere de una sau două cifre, grupate câte cinci pe linie. Răsfoi paginile și constată că nu existau numere mai mari de 52. Convingerea că avea în față serii de extrageri i se întări când sesiză că în dreptul fiecărei linii de cinci numere era un semn de bifă, tras cu pixul. Posesorul le verificase cândva, sau le prelucrase statistic. Dar în acest carnețel nu era nici un alt indiciu al respectivei prelucrări. Nicio dată calendaristică, nici măcar numele loteriei. Nimic care să-l ajute în vreun fel în descifrarea acelei enigme.

Închise carnețelul. Privi dezamăgit obiectul inutil, ponosit, care zăcuse probabil în acel loc, aruncat de cine știe cine. Îl înghesui în buzunarul de la spate al pantalonilor și porni spre casă, de data asta încet. Intră la Walmart și cumpără un pui, șase sticle de bere, ouă și lapte. Ajunse acasă și când văzu frigiderul își aduse aminte din nou că era stricat. Lăsă cumpărăturile pe masă și se aruncă în pat, cu fața în pernă.

După două ore se trezi, luă din nou carnețelul în mână și îl deschise. Își dădu seama de un lucru pe care nu îl observase înainte: toate numerele erau scrise de aceeași mână, cu aceeași cerneală, cu o caligrafie impecabilă. Bifele erau însă scrise cu pastă de culori diferite. Și mai observă ceva: începând de pe la jumătatea carnețelului, seriile nu mai erau bifate. Rămase cu ochii pironiți asupra paginii unde încetau bifele, uitându-se, alternativ, la ultima serie bifată și la cea care urma după ea, prima din cele nebifate. Stărui așa de mult asupra acestor numere, până când aproape că i se imprimară pe retină. Se smuci apoi deodată din scaun, își puse încălțările în picioare și ieși în stradă. După câteva zeci de metri, la un parter, deschise o ușă și pătrunse în mica tutungerie de cartier, de unde se aproviziona cu țigări.

— Salut, Johnny! Un bilet la Loto America, te rog. Cel mai ieftin, de un dolar. Nu, îl completez eu, răspunse când fu întrebat dacă vrea unul gata scris.

Se îndreptă spre ieșire, dar se răzgândi în fața ușii.

— Dă-mi și o sticlă de Johnny Walker, zise, zâmbind. Am chef s-o fac lată în noaptea asta!

În seara aceea, la ora opt, urmări la televizor extragerea de la studiourile Florida Lottery din Tallahassee, Florida. Era deja turtă de beat, dar îndeajuns de lucid ca să-și poată verifica talonul. Ghicise toate numerele. Premiul, în sumă fixă, era de 20.000 de dolari.

În zadar a mai jucat după acea numerele următoare din carnețel, nu a mai câștigat niciodată. După o lungă perioadă de timp, s-a întors în parcul bicicliștilor și a lăsat carnețelul unde îl găsise, pe aceeași băncuță. I se dăduse dreptul la o singură extragere. Avu însă grijă ca, mai întâi, să-și bifeze seria sa câștigătoare. Legile statisticii spuneau că ea nu va mai fi extrasă niciodată.

What's Your Reaction?
Excited
1
Happy
2
In Love
0
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top