Now Reading
Editoriale pe care nu le voi scrie niciodată

Editoriale pe care nu le voi scrie niciodată

Cătălin Badea-Gheracostea
Editoriale pe care nu le voi scrie niciodată

Această „nescriere” începea într-o dimineață din prima săptămână a lui octombrie, 2021, când am găsit-o pe Adelita țeapănă în fața porții, pe asfalt. Lovită la cap pe la miezul nopții, de o mașină care n-a rulat peste ea după aceea, Adelita arăta cum a arătat toată viața ei, haioasă ca un personaj de pe Cartoon Network, cu lăbuțele întinse de-o parte și de alta a capului și cu limbuța scoasă, lipită într-o băltoacă minusculă de sânge închegat, anti-reificare a motanului Tom tocmai lovit de o nicovală/bilă de popice/dulap într-o capcană a șoarecelui Jerry. Cu câteva zile înainte mă gândisem să fac o poză de grup Adelitei și celor patru frați ai ei, pentru coperta GSF-ului sau măcar pentru facebook, pe care să o intitulez „GoT, varianta felină: doi din Free-Folk, doi Whitewalkers, unul din Nightwatch”, căci pisoii fătați înainte de Paști erau doi gri, doi albi și unul negru… În fine, după jalea care mă copleșise, m-am gândit la un editorial dedicat vieții de nici șase luni a albei și pufoasei pisicuțe, cu titlul „Adelita nu va cunoaște zăpada”.  Ideea principală din textul pe care nu l-am scris și nici n-o să-l scriu vreodată, ar fi fost mirarea mea observându-mă cât de mult pot să sufăr după accidentul Adelitei. Cu detalii naturaliste, cum ar fi că eu sun, când plâng, exact ca o babă. În fine, după câteva zile, ceva alcool peste media lunară acceptată, principiul sănătos „editorialul nu e jurnal intim”, la care s-a adăugat cuvântul papei Francisc, cum că e rușinos să îngrijești un animal de casă și nu un copil – precum și variațiile logice de la asta, fiindcă eu am copii, nu văd de ce n-aș avea pisici acum – am renunțat la sfâșietorul „Adelita nu va cunoaște zăpada”.

Următoarea „nescriere” se întindea cam pe vreo șase săptămâni, cu noiembrie în mijloc, interval în care am văzut „Dune”-le lui Villeneuve. A fost ca la vaccin, o dată, și-nc-o dată, stăm un pic, apoi buster-ul, pardon, booster-ul. Cathartic, o spun fără urmă de ironie. Spooky, de asemenea. La fiecare spectacol, în aceeași sală, la același unghi în câmpul meu vizual și la aceeași distanță față de locul meu, o persoană a stat de-a lungul întregii proiecții a „Dune”-lor cu telefonul pornit pe facebook, ținut la piept când nu citea sau scria, ca să nu deranjeze!? Nu cred că bărbatul-băiatul-femeia erau critici de film. (Aici, altă referință facebook: Ah, cât l-am invidiat pe Darius Hupov că a văzut filmul, de două ori, doar el cu soția, cu restul sălii goale, la Timișoara!) Evident, fiecare vizionare a „Dune”-lor a fost diferită, aproape ca la o piesă de teatru. Punctul culminant al artei cinematografice – diferit de punctul culminant al poveștii –  și, probabil, cea mai memetizată secvență din film, este „împărtășirea” sardaukarilor, pe Salusa Secundus, simultană cu litania aceea cântată din piept. O analiză a șocului cultural al secvenței ar fi fost editorialul „SARDUKA”, bazată pe următoarele link-uri:

 

 

 

 

Dacă l-aș fi scris, ar fi fost interesant un sondaj despre cât de în serios a luat „punctul culminant” fiecare respondent. „Sarduka” trebuia să aducă aminte că filmul începe cu un ecran negru și o propoziție în limba sardaukarilor: „Visele sunt mesaje din adânc.”

A treia „nescriere” este de astăzi. S-ar numi… habar n-am, da, chiar așa, „Habar n-am”. Nu știu când se termină molima, nu știu când voi mai putea face față la ce îmi propun pe unitatea de timp dat (spre exemplu, abia-abia scot GSF-ul, cu frecvența dată peste cap, deși, în nimicnicia mea, am ajuns să iubesc această publicație…), nu știu când nu voi mai avea reacții emoționale aberante (spre exemplu, la moartea de Covid a vecinei de la o poartă mai jos, deși am spus cuvintele care trebuie, nu am simțit nimic, dar chiar nimic!) și nu știu dacă mă voi strădui să păstrez contactul cu atâția oameni pe care nu i-am mai văzut de doi ani (spre exemplu, zilele ăstea au fost aniversările lui Alexandru Mironov și Michael Haulică, ambii esențiali pentru evoluția mea literar-culturală, ci eu am preferat să îmi aduc aminte de Ion Hobana, tot esențial, dar… mort). În fine, mai bine că nu scriu „Habar n-am”. Editorialele ar trebui să fie măcar informative, dacă nu chiar optimiste, să spună lucrurilor pe nume, dacă nu chiar să susțină cea mai controversată dintre opinii. Da, dar „nescrisele” tocmai asta sunt – lucruri nemanifestate, stări departe de optimismul tâmp al „rezoluției dintre ani”, lipsa manifestă a ipocriziei formale din „vom face, vom drege”. Și, da, pentru lumea asta care abia se mai ține pe la încheieturi, ipocrizia este doar una dintre fațetele ei urâte. Pentru că n-am scris, absența mea – fizică, emoțională, intelectuală – nu poate fi ipocrită: nu văd, nu mă fac că nu văd. Cine știe, poate în totala sinceritate față de tine însuți, în primul rând – urmează o gigantică platitudine! – se află ceea ce se poate scrie mai departe. Aș vrea să văd „Dune” acum.

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top