În fandomul românesc actual, Mircea Băduț face o figură aparte. Și, poate, un pic paradoxală, dacă acest termen nu este prea „tare” în acest context. Pe de o parte, din perspectiva implicării în dezbaterile și „miscările telurice” (uneori destul de intense) ale micuței comunități sefistice autohtone, Mircea Băduț face figura unei persoane mai degrabă rezervate, care se ține departe de toate aceste frământări (intens consumatoare de energie pentru cei implicați), aducând oarecum cu un “lup singuratic” care își vede de treaba lui în spațiul său ideatic și geografic. Pe de altă parte (și de aici decurge acel paradox de care ziceam), când ajungi să interacționezi cu el, constați că Mircea Băduț nu are nimic din orgoliul tipologic al lupului singuratic, ci descoperi o persoană echilibrată, de bun simț, rezervată, care tace și face, lucrând în liniște, detașat de învolburările (probabil) inerente ale oricărei comunități umane. Iar când îi citești cărțile, constați inevitabil că acest fel de a fi la care mă refeream mai sus se reflectă și în lucrările sale, caracteristica generală a acestora fiind analiza interdisciplinară a fenomenologiei pe care realitatea ne-o oferă, zonă de reflecție care, pentru a se putea manifesta, necesită o inevitabilă detașare, o privire de la distanță a celor supuse analizei.
Primele trei lucruri care îți sar imediat în ochi atunci când îi parcurgi volumele (DonQuijotisme AntropoLexice și Întoarcerea perenă, ambele la editura EuroPress Group) sunt caracterul lor experimental (care decurge din amestecarea lucrărilor de ficțiune cu cele de eseistică) și totodată enciclopedic/interdisciplinar (datorită tematicii vaste abordate), prezența unei mărci stilistice personale (un sistem de paranteze drepte prin care autorul evidențiază anumite titluri; acestea fiind o prelungire evidentă a profesiei de programator în domeniul expresiei estetice literare) și pasiunea pentru antropologie (care reiese din multitudinea temelor abordate în secțiunea de non-ficțiune) și mituri. Evident, chiar titulatura primului dintre aceste două volume (DonQuijotisme AntropoLexice) ne duce imediat cu gândul spre zona mitologică a cavalerului solitar (o expresie antropomorfizată a conceptului de “lup singuratic”), arhetipul donquijotesc gravitând în mod fundamental în jurul conceptelor de explorare și impetuozitate generoasă. Dacă, în plus, mai avem în vedere și coperțile celor două volume — a căror grafică ne aduc în fața ochilor civilizația urbană prinsă în interiorul unor fructe destinate a fi consumate și infinitul naturii (oceanul, cerul și soarele) scrutat prin intermediul unui sextant (adică al tehnologiei create de om) — obținem același profil, al unui univers ideatic centrat în jurul conceptelor de observație și de analiză integratoare a tuturor componentelor realității.
Și tot asta descoperim și parcurgând eseurile conținute în interiorul acestor volume, lucrări a căror tematică cuprinde subiecte percutante ale reflecției contemporane: chestiunea memoriei și a emoțiilor aferente acesteia; chestiunea relativității adevărului (trăim oare pe o planetă pe care avem 7 miliarde de adevăruri ?; toată lumea are dreptate?; poate exista un adevăr global?) și a riscului adus de libertatea de a contesta orice și de a elimina oricare formă de autocenzură; problema decăderii civilizației umane odată cu generalizarea bunăstării, comodității și mediocrității; chestiunea labirintului social, văzut ca un “meta-cub-antropo-social” transpus metaforic în imaginea unui „hyper-șvaițer”; natura inteligenței și posibilitatea de a depăși bariera incompatibilității dintre inteligența noastră și inteligența non-umană; convergența și fuziunea dintre om și tehnologie; impactul noilor tehnologii asupra relațiilor inter-umane; incapacitatea omului de a asimila progresul tehnologic și riscul de a sucomba sub tăvălugul beneficiilor pe care acesta îl rostogolește non-stop asupra noastră; globalizarea și efectele ei secundare; relațiile între generații; politicile mass-media; chestiunea timpului și a călătoriei în timp; chestiunea universurilor paralele etc. De foarte multe ori, reflecția autorului asupra tuturor acestor subiecte intersectate generează concluzii (surprinzătoare poate) care țin de acea zonă a spiritului în care știința și metafizica fuzionează: poate că propriile noastre limitări sunt de fapt relee de siguranță psihică care ne protejează în fața unor fenomene a căror magnitudine mintea noastră nu o poate cuprinde; poate că nu ar trebui să mai căutăm „totul”, pentru că acesta se poate obține doar prin efort infinit, însă noi suntem finiți prin însăși natura noastră; probabil că ne vom atinge maturizarea atunci când generozitatea noastră va izvorî în mod natural din gândurile noastre și nu datorită unor ideologii care ne îndeamnă spre aceasta.
Ideea aceasta că “omul nu are puterea de a-și susține din interior ceea ce are bun în el și, de aceea, are nevoie de o ultima instanță” pe care să se sprijine și care să îi confirme că se află pe drumul cel bun revine, de altfel, și în multe din prozele cuprinse în cele două volume. Aceasta instanță poate fi eventual o mioară magică (precum în povestirea Mioara mică, inspirată din balada populară Miorița), fie o sclipire de inspirație manifestată sub forma unei fete-nălucă, năuca-satului (precum în povestirea Mănăstirea Anei, inspirată din balada populară Meșterul Manole), fie eventual de un mentor (precum în povestirea Manoli, inspirată din balada populară Meșterul Manole) sau chiar numai un porumbel (o porumbiță, de fapt) care intervine într-un mod neașteptat în viața eroului pentru a i-o salva (precum în povestirea Cataliză canicula, care pare atât de veridică încât îți lasă pe alocuri senzația că ar putea fi autobiografică, relatând un eveniment real care i s-a întâmplat autorului). În nuvela Ultimele zile. Giordano și Galileo, cele două monologuri intersectate par a ne sugera că această forță ar putea fi, în ultimă instanță, știința, cunoașterea obiectivă realizată prin intermediul rațiunii umane (“geometria, promisiunea de a atinge infinitul sau măcar de a trage o ocheadă spre acesta”), însă, la o analiză atentă, chiar și această ipoteză este relativizată: „Până la urmă, cunoașterea e la fel de finită precum universul, deci nu poate încăpea în mintea unui singur om în decursul unei singure vieți. Oricât ar jongla el cu numerele infinite.” Ispita cunoașterii, a explorării și a prețului ce trebuie plătit pentru ea este tratată și în nuvela Întoarcerea fratelui risipitor (inspirată din mitul biblic cu nume similar), poveste în care sacrificiul cerut nu mai este acela al dispariției fizice sau al ostracizării sociale (ca în cazul iluștrilor savanți la care am făcut referire mai sus), ci al unei vieți lipsite de atașamente față de oameni și, în consecință, lipsită și de bucuriile care decurg din acest atașament. Ideea că, în final, căutarea vreunui “tot” ar putea fi doar o vânare de vânt, reiese și din citirea în cheie alegorică a povestirilor Un basm contorsionat și Euterpiene. Și, atunci, ce ar mai rămâne omului de făcut ? Probabil să aplice “știința țărănească a împăcării cu toate cele”, “să ne umplem viața cât să conteze la bilanț”, urmând sugestia autorului care, în eseul Alte inteligențe, ne spune „nu rațiunea, ci mai degrabă iubirea și sacrificiul ne pot ajuta să trecem bariera (…)”.
La final, o scurtă concluzie. Din perspectiva conținutului ideatic, scriitura lui Mircea Băduț, atât în componenta ei de ficțiune cât și în cea de eseistică, este foarte densă și, de aceea, cărțile sale trebuie citite pe îndelete, limitele inerente ale oricărui articol neputând cuprinde decât o foarte mică parte a acestora. Celor pasionați de cunoaștere, parcurgerea lor le va oferi în mod cert o bucurie, cu atât mai mult cu cât expunerea acestor idei este realizată prin intermediul unei scriituri care este atât limpede cât și elegantă, lăsând senzația că fiecare cuvânt se află exact acolo unde trebuie.
Și, revenind la ce spuneam la început cu privire la statutul auto-ales al autorului de cavaler singuratic al sefisticii autohtone, fără a dori să tulbur în niciun fel această detașare (pe care o consider, în bună măsură, ca fiind benefică), aș mai adăuga doar că o eventuală participare a acestuia la forumurile online care în prezent sunt foarte active în fandomul românesc ar aduce în mod cert un plus de valoare dezbaterilor care au loc în cadrul acestora.