Now Reading
Fantastica noastră – între avangardă și ariergardă

Fantastica noastră – între avangardă și ariergardă

coperta-gazeta-sf-1

Definesc „ariergarda” literară, pentru interesul rândurilor care urmează, ca suma acelor idei, atitudini, reacții și proceduri din spațiul literar și cultural, fie și cel de sub umbrela „fantasticii”, care sunt fundamental conservatoare, menite să mențină o anumită stare de fapt, o anumită grupare, un anumit mod de lucru, până într-acolo încât să ducă la anchilozarea, „ghettoizarea” și, chiar, autismul comunității formate de creatori și public din spațiul literar și cultural dat. Se observă că „ariergarda” literară, în accepția aceasta, nu funcționează după manifeste (literare), nici măcar acelea care anunță un sfârșit iminent al genului, al literaturii, al civilizației, al universului etc., cu alte cuvinte nu este o „altă” avangardă, cu propriul ei mesianism și, chiar, milenarism, care ar anunța salvarea genului literar ș.c.l., plus intrarea într-o nouă eră ș.a.m.d..

„Ariergarda” literară în care se află azi fantastica românească nu are promotori conștienți ai rămânerii în urmă și nici maeștri păpușari care să (ne) manipuleze către sinuciderea intelectuală de masă. Ce s-a întâmplat cu micro-rețeaua de critică literară „blogosfera sf”, în urmă cu un cincinal, este doar un simptom al ariergărzii, iar majoritatea celor implicați s-au crezut mai degrabă în „avangardă”, susțin că au avut un crez, niște standarde literare și morale,  dacă e să îi luăm „bona fide”. Ce se întâmplă cu ARCA SF de la fondarea ei, de aproape un deceniu, precum și ce s-a întâmplat cu toate predecesoarele ei în deceniile de după 1989 este un alt simptom al ariergărzii. Pe scurt, în momentele în care criterii extra-literare, extra-estetice ajung să modifice judecățile de valoare care, nu-i așa?, ar trebui să fie pure, ideale, evanescente și atemporale, atunci se alege praful de orice construcție, de orice rețea de contacte, de orice fairplay și de orice dorință de a face ceva. Așa cum am spus, nu există vinovați în ariergardă (iată, o putem scrie fără ghilimele), nu este relevant cine, ce, despre cine și ce a zis, scris etc. Însăși căutarea vinovatului, apoi „shaming”-ul, „mobbing”-ul, „cancelarea” și toate celelalte aberații prelinse pe țeava electronică nu sunt decât simptome ale ariergărzii. Este un consum de energie mentală pe care, eu unul, nu mai sunt dispus să-l accept.

Există și alte simptome ale ariergărzii, mai insidioase, care țin de antropologie, mai degrabă, decât de o politică de moment sau de grupare. Spre exemplu, predominanța arhivelor asupra bibliotecilor, în era accesului tuturor la orice. Din punct de vedere electronic, nici nu se mai face diferență între „arhivă” și „bibliotecă” fiindcă, în fapt, ele sunt folosite, pardon, „accesate” la fel. Adică puțin spre deloc. În ariergardă, faptul că răspunsul, textul, cartea, filmul se află la un număr infim de click-uri depărtare duce, paradoxal, la ne-citire, la ne-vizionare. „Avem” cărțile, nu „am citit” cărțile. Ne aflăm într-un „tsundoku” mondial, total și continuu. Doamne, mi-aduc aminte cum căutam o carte, în „hard copy”, înainte, în mileniul trecut, înainte de ușurința teribilă de a o avea, de azi! Până și cărțile pe hârtie îmi sunt aduse, azi, de curier, la poartă, după click-urile ritualice date pe diverse site-uri. Îmi amintesc că Un om al istoriei, de Malcolm Bradbury, l-am găsit prima dată în engleză, în 2000, în Londra, într-un anticariat, după ce îl citisem în traducerea românească în liceu, cu 15 ani înainte. Îmi amintesc că ediția BPT din Un veac de singurătate am cumpărat-o la 20 de ani după ce am fișat-o, în clasa a X-a. Azi știu sigur că posed, „am”, pe hard-uri, mai multe cărți decât voi putea citi până la moarte, fără timp de masă, somn etc., chiar dacă aș face asta și numai asta imediat după ce termin minunatul editorial. Plus încă o încarnare. OK, poate două încarnări. Marea mea teamă este că s-ar putea să pierd cumva arhivele mele cvasi-infinite, chiar dacă, în același moment, ȘTIU că nu le voi citi niciodată. …Pentru biblioteca de hârtie mi-e mai puțin frică că aș pierde-o: focul, mucegaiul și hoții ar putea-o ataca cu o probabilitate mult mai mică decât cea a deteriorării unei memorii electronice sau cea a imposibilității accesării ei (Exemple de „a avea degeaba”: colecția de casete audio, colecția de jocuri pe dischete A, colecția de jocuri sub-DOS, cea de jocuri cu CD, etc. till Kingdom comes).

Ariergarda literară „de nișă”, ca să ne întoarcem la prepisonii noștri (ofer un exemplar din Marele Prag, de Alexandru Ungureanu, cui cunoaște referința), mai are și alte simptome, cele care țin de scriitorii înșiși: este probabil de înțeles, psihologic, cantonarea unui scriitor în sub-genul care i-a adus succesul sau, măcar, confortul imediat, sentimentul că aparține unui curent, unei „mișcări”. Nu ni se întâmplă numai nouă (în fantastică) (în România) (în 2020), dar tocmai că știm acest lucru, de ce trebuie să îl repetăm? „Noul Val” a intrat în SF-ul autohton cu optzeciștii, la cel puțin 10 ani de când se lansase în Occident. Cyberpunk-ul, tot așa, a avut nevoie de 10 ani, între Neuromancer și Motocentauri… Pentru New Weird, profitând de Internet, am avut nevoie de numai cinci ani, vezi decalajul între Miéville și grupul KULT. După care o dăm pe tânjeală, „recuperăm” steampunk-ul, fără să ne racordăm la renașterea space-opera, recuperăm „gothic”-ul, în fine, ce e rău în asta?, ne aruncăm cu arme și bagaje în literatura polițistă – din nou, exercițiu meritoriu, care face scriitorul mai bun prin practicarea altor „rețete” – și ne trezim, în 2020, că avem doar trei scriitori de „hard science” la un fandom care cunoaște 120-130 de autori… Apoi ne mirăm că nu se vând nici traducerile din sub-genul urgisit, „pur SF”, și dăm vina pe public. Nu publicul este „ariergarda” literară, ci noi/voi, scriitorii, editorii, „influenkării”! Și nici măcar noi/voi, ci goana noastră după confortul psihologic al „deja cunoscutului”, al „like”-ului, al click-ului în orb. Liviu Radu a mizat pe fantasy-ul autohton înainte de 2000, editorii noștri i l-au acceptat pe Waldemar după 8 (opt) ani de la prima propunere. Vedeți ce izolat se află în cronologie volumul horror al aceluiași Liviu Radu, Spaime, până când apare dantela gotică de Lupeni! Și, să nu vă fie cu BANAT (1. subst. propriu, regiune istorică; 2. verb tranzitiv, participiu, obținut prin calc fono-lingvistic, cu sensul de „blocat, interzis”), pardon, „bănat” (arhaism, subst. comun,  „mulți, mulți bani”), dar umorul cu anti-erou tot Liviu Radu l-a adus, cu seria Taravik, nu satira de tip „Times New Roman”! Apropo de satiră, dacă dispar referințele ei din cultura generală – ceea ce se întâmplă deja, prin grija Ministerului Educației și al programei aliena(n)te de literatură – ce rămâne din hăhăiala aia stupidă, adică tot hăhăiala aia stupidă, este de asemenea un simptom al ariergardei.

Sfârșitul retoric al prezentului text ar fi o sugestie de răspuns la întrebarea „ce e de făcut?” Aaa, nu… L-am scris doar ca să descriu o stare de fapt. Răspunsurile vă aparțin.

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top