Now Reading
Fantastica și Uadafacul

Fantastica și Uadafacul

Gazeta SF #0

(Cititorul Grăbit să meargă la paragraful aflat  după asterisc.)

În 5 noiembrie 2019, când am aflat că „Gazeta SF”, în formula consacrată de George Sauciuc și susținută către numărul #96 de Alexandru Lamba, se închidea, zice-se, „definitiv”,  mă aflam într-un „timp mort” (sau „fereastră” între ore de română, engleză sau latină), într-un loc definit printr-un defileu transcarpatic, săpat de un râu care se laudă că-i „repede”, deși se domolește imediat ce iese către pusta maghiară. Aveam o jumătate de an de când nu-mi mai scrisesem rubrica săptămânală despre fantastica românească în „Observator Cultural”, precum și două luni de la Euroconul de la Belfast, de unde reușisem să mă întorc cu premiul lui Mihai-Dan Pavelescu, „Cel mai bun traducător european de SF”, în pofida sabotajului nominalizărilor românești de către ARCA SF.

Atunci m-am întâlnit prima dată cu uadafacul. De fapt, nu a fost tocmai o întâlnire, ci o apariție. De fapt, nici apariție n-a fost, ci perceperea cu coada ochiului a unei umbre care a sărit de lângă mine, de pe banca de lemn cioplit rudimentar, vopsit într-un brun lucios, gata murdar, de pe veranda unicei cafenele-crame-cârciumi, suspendată deasupra zisului râu. Ar fi putut fi o pisică, dar parcă văzusem șerpuind o coadă solzoasă?!…

N-am dat importanță micului fior de incertitudine, nici nu m-am aplecat să identific animalul strecurat pe sub mese, căci aveam de făcut ceva ce nu mai făcusem din 2004, și anume să preiau o revistă de SF și s-o duc unde nu mai fusese (nimeni) înainte! Acum, în 2019, „Gazeta SF” trăgea să moară, din „simpla” oboseală cronică a echipei; în 2004, „Lumi Virtuale” avusese o criză de creștere.  Or eu, într-un „timp mort” și la ieșirea dintr-un defileu, căutam un nou vehicul textual pentru… Pentru ce, până la urmă? Azi, intrat cu toată lumea în al doilea an al Covid-ului, nu pot să nu observ cât de mărunte erau îngrijorările, indignările, proiecțiile, reacțiile din spațiul cultural etichetat ca „fandom” și „SF” de limbă română. Atenție! Una din condițiile cu care am promis să preiau „Gazeta SF” de la George Sauciuc era o acțiune în justiție împotriva ARCA SF, căci aceasta ar fi încălcat flagrant și ar fi știrbit, nu-i așa?, drepturile… imaginea…, ale atâtora și ale altora și, mai ales, ale „Gazetei SF” însăși – nominalizată cinci ani la rând pentru premiile europene, din partea României, până s-a trezit ARCA să… – în fine. Între noiembrie 2019 și februarie 2020, cât a durat cesiunea, chiar am urmărit, am discutat și, aproape, am angajat „ajutor profesionist” pentru acțiunea împotriva ARCA… Cui prodest?  Da, înainte de Covid, eram gata să mă folosesc de o revistă literară, fie ea de nișă, ca să mă judec cu o asociație „națională” care ar fi trebuit să promoveze zisa revistă literară… Cât timp mort și viață în defileu îmi pregăteam, „repede”, „repede”!

A doua întâlnire cu uadafacul a fost, de data aceea, o apariție. O apariție care a durat între 5 martie și 11 martie 2020. În 5, într-un amfiteatru plin, susțineam o conferință-examen despre fantasticul lui Eminescu. Actele și dovezile tipărite a ceea ce am scris ca să fiu lăsat să mă joc de-a fantastica eminesciană umpleau o cutie cam cât o ladă de bere. Numai așa mi-am dat seama cam câtă viață am băgat în literatura română, de nișă sau nu. Înainte să mă ia taxiul pentru conferință, mă uitam fix la „lădiță”, cu o senzație de irealitate accentuată de nopțile nedormite dinainte. Deodată, parchetul trosni în camera de-alături, apoi în cadrul ușii apăru, am crezut eu, un motan tărcat. Fereastra fusese deschisă, e drept, dar ne aflam la etaj?! Apariția se prelinse fără zgomot până la picioarele mele și scoase ceva ce semăna a mieunat, într-adevăr, dar coada era, tot atât de adevărat, acoperită de solzi, cu un mic bulb la capăt care, scuturat ușor, a sunat precum niște pietricele prinse într-o cutie de chibrituri… Claxonul taxiului mi-a ucis țipătul, iar reflexul de-a mă apleca să mângâi „orice” pisică mi l-a transformat într-un nod rămas în gât. Uadafacul a coborât scările cu mine și s-a pierdut printre brăduții din curte, după ce am ieșit din casă. L-am văzut din nou după ce m-am întors înfrânt, spre seară, de la concurs. Mă privea fix, dincolo de celelalte pisici care își cerșeau cina, fără să pară că îl consideră un intrus. A rămas prin curte, fără să se apropie de mine, ascunzându-se dacă pășeam către el, până în 11 martie, când a început carantina. Câteodată, luat cu treabă în grădină sau la lemne, ori hrănind iar pisicile, auzeam cutiuța cu pietricele în spatele meu. Când mă întorceam, întâlneam aceeași privire fixă, verde, neutră, sau un profil de motan care mă ignora cu măreție zdrobitoare, cu coada solzoasă ținută frumos peste lăbuțe.

În lunile care au urmat, realitatea, nu doar pentru mine, a luat-o încet-încet, apoi ca un râu în defileu, de-adevăratelea „repede”, repede la vale. Am tot respectul pentru oricine a reușit să trăiască cât de cât normal, pentru cine a reușit să muncească sau să își continue preocupările, fie ele și literare, la standardele dinaintea Covid-ului. Eu n-am fost atât de norocos sau atât de tare. Am asistat la distrugerea profesiei mele (eram profesor, înainte de pandemie) de un sistem al minciunii de partid și de stat. Am strâns material pentru o carte care nu are nimic de-a face cu fantastica, dar are de-a face cu totul, dacă va mai exista lectură în limba română peste 50 de ani. Am participat la întruniri pe Zoom și Google, în românește și engleză, una mai pompos intitulată ca alta, cu subiecte legate de educație, literatură, SF. Un soi de urgență de a demonstra că nu cedăm, că nu ne pierdem în fața absenței, că nu ne e frică de moartea fizică, intelectuală, morală, urgența asta venită dinspre fiecare în parte și care ne-a prins pe toți, pe mine m-a obosit teribil.  În iulie, am dat examenul pentru rămânerea în sistemul minciunii educaționale, l-am luat, dar n-am luat post. În octombrie, am „fost” la Euroconul electronic, de pe Zoom și Discord, de la Rijeka, dar n-am putut rula materialul, din motive tehnice. Exact pe aceeași lungime de undă a realității, pe același fir al țesăturii realității, pe același bozon Higgs, dacă vreți, am văzut cât de efemere și inutile sunt zbaterile mele, cu ceea ce știu și pot și fac. Tot astfel cum nu-mi puteam prinde în orele online toți elevii, „din motive tehnice”, tot astfel n-am putut să-mi țin conferința în fața celor mai luminate, nu-i așa, minți din fandomul european! Și, în același timp, toată lumea în jurul meu raportează acerb „noua normalitate” a contactelor interumane, de la profesionale la literare, toți au fețele vineții de fericire în lumina sesiunilor Zoom!

Întâlnirile cu uadafacul sunt mai mult sau mai puțin regulate, acum. Îmi place că nu apare când fumez; nu mă trezește din somn; nu mă deranjează la masă, cum ar face o pisică normală, strecurată înăuntru. Dar în nouă cazuri din zece, când deschid vreun computer, apare. Cumva-cumva încearcă să vadă ce am pe ecran și, dacă mă joc sau citesc, stă puțin și pleacă. Dacă sunt într-o sesiune Zoom, stă nemișcat într-un unghi mort al camerei de luat vederi, până termin. Dacă scriu, chiar și numai un e-mail, se agită în spatele meu sau printre picioare, zornăind într-una. La sfârșitul lui noiembrie, pe 29, ca să fiu mai exact, mi-a sărit pe tastatură, când îi scriam lui Mircea Opriță, mulțumindu-i pentru faptul că mi-a fost cel mai important referent pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor.  A fost utilă documentația strânsă pentru conferința din martie: doar ce am schimbat formularele și m-am înscris pentru „validarea” din noiembrie. O cutie cât o ladă de bere, cu exemplare din cărțile mele, cu numere de revistă, cu printuri de articole, cu xeroxuri din volume colective de la congrese naționale și internaționale, cu un sinopsis acoperind peste 25 de ani de scrieri despre fantastica românească… Poate nu știți, dar Mircea Opriță este președintele de onoare al ARCA SF, organizația aia pe care o numisem, pre-Covid, drept „antiromânească”, fiindcă din 2017 se ocupa cu eliminarea nominalizărilor românești la Eurocoane, dacă erau din afara ARCA SF; între 2017 și sfârșitul lui 2019 nu am primit niciun răspuns la încercările mele de comunicare cu „președintele de onoare”. Iar acum, în 29 noiembrie 2020, uadafacul îmi întrerupea fluxul compunerii care trebuia să fie recunoscătoare, dar nu servilă, demnă, însă nu distantă, fermă, dar fără niciun ghimpe de aroganță. Întocmai cum iei cu două degete un pisoi de ceafă fiindcă a dat buzna peste mititeii așteptând lângă grătar, tot astfel am prins uadafacul de blana de deasupra umerilor și l-am aruncat jos. În fracțiunea de secundă cât a durat arcul descris prin aer, dintre umerii uadafacului se desfășură o pereche de aripi de liliac care fâlfâiră clar, amortizându-i căderea. Zburlit și cu spinarea curbată, cu urechile date pe spate și aripile încă întinse, uadafacul își scutură coada îndelung și miorlăi către mine, privindu-mă pe sub sprâncenele înfoiate. Miorlăitul urcă două-trei octave până ajunse un șuierat, apoi un țiuit foarte neplăcut care mă făcu să închid ochii și să-mi acopăr urechile. Totul se încheie brusc, am deschis ochii, iar pe gresia neagră unde aruncasem uadafacul adineaori, se mai afla doar un șomoiog de păr plin de praf, învârtindu-se într-o spirală din ce în ce mai mică.

*

„Gazeta SF” ar fi trebuit să fie în 2021 cel mai puternic brand publicistic pentru fantastica noastră, avea toate datele de pornire. În loc de asta, în 2020 a avut o sincopă, o „pâlpâire”, după cum scriam în 2012, când i-am încurajat pe cei din echipa de atunci să nu cedeze oboselii date de lucrul în mediul toxic al fandomului românesc.  Preluând-o și amânând-o, m-am tot gândit anul trecut în ce fel și când trebuie redeschisă „Gazeta SF”. Cu Covid-ul și „noua normalitate”, toxicitatea și oboseala cronică nu mai contează. Coagulările unui colectiv de redacție, precum și alegerile tematice nu mai contează. Tocmai fiindcă am lucrat la un moment dat cu oricine și cu fiecare din fandomul românesc, mă bucur că există fiecare entitate publicistică sau literară, inclusiv cele ca „Helion” sau „ficțiuni.ro”, pe care le-am acuzat de cenzură, inclusiv blogurile cu un program secret, ori vlogurile cu limbaj de prompteriță, și, într-un fel, grupurile de social media dedicate „fenomenului sefeendef”, pline de… nimic. „Gazeta SF” nu are la începutul celei de a doua serii niciun dușman-oponent-competitor. Am observat cu atenție ce lipsește nișei: în niciun caz încă o revistă cu formatul consacrat de Michael Haulică (și de mine) prin „Lumi Virtuale”, acum 25 de ani; în niciun caz o arhivă electronică de sute de pagini pe apariție, cu temă sau nu, scrisă, tradusă și citită de aceleași 120 de persoane care compun partea creativă a fandomului românesc. Așa cum am zis, mă bucur că există tot ce există, iar „Gazeta SF” nu va deveni vehiculul niciunei edituri, niciunei asociații, niciunui grup, niciunui curent, niciunei generații. „Gazeta SF” în 2021 are două misiuni principale: să informeze spațiul literar mondial despre fantastica românească și să publice în românește mai puțin, dar mai bun – decât ce? – decât primele materiale publicate în primele numere (să zicem șase) din seria nouă. Vom avea rubrici dedicate unor domenii culturale (BD, spre exemplu) și unor specii jurnalistice și literare (pamfletul, alt exemplu) care tind spre un ermetism propriu și/sau sunt scrise din ce în ce mai prost, sub influența morbidă a social media. Vom avea deschisă colaborarea pentru oricine este de bună-credință și are ceva de spus cu bună-credință. Pentru că se înscrie pentru o cursă lungă, „Gazeta SF” nu este aici pentru sprinturi de tipul „cel mai gros număr în print”, „cea mai lungă traducere”, „cele mai multe proze scurte”. Ideal, pentru mine, ar fi o gazetă electronică având câte o apariție la fiecare două săptămâni, dar cu o coloană de știri „in real time”, care să aibă fiecare număr terminat de citit în cel mult o oră, disponibil apoi într-o arhivă ușor de accesat. Ideal, pentru mine, ar fi o gazetă tipărită („journal”) care să fie un buletin („review”) apărut de trei ori pe an, în format de carte, cât o carte, care să nu repete gazeta online, ci să o completeze. Aceste formate, diferite de ce găsește acum online și în tipar în fantastica românească, îmi par singura modalitate de a lega tradiția de prezent, precum și singurele suficient de versatile în viitorul imediat. „Gazeta SF” a fost un vis care a durat 96 de apariții, de-a lungul a aproape 10 ani, în cuvintele fondatorului, George Sauciuc. Ca editor, îmi propun ca „Gazeta SF” să rămână o prezență reală pentru 10 ediții, apoi 10 luni, apoi 10 ani, pentru fantastica românească, în pofida oricărui număr de apariții ale vreunui uadafac năpârlit.

 

Gazeta SF

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top