Now Reading
Gambitul Damei de Caro (fragment din Odiseu părăsește Itaca)

Gambitul Damei de Caro (fragment din Odiseu părăsește Itaca)

Vasili Zviaghințev Odiseu

De Vasili Zviaghințev
Traducere de Feodora Frolov
Introducere și redactare CAT Graur

 

Vasili Zviaghințev s-a născut la Groznîi pe 21 noiembrie 1944 și a murit la 30 aprilie 2016 la Stavropol.

A absolvit Institutul Medical Stavropol, a lucrat ca medic de ambulanță și a slujit ca medic militar în Sahalin. Întors acasă în Stavropol a lucrat 10 ani în Comsomol și sindicat și apoi în structurile politice ale Ministerului Afacerilor Interne. A debutat în 1987 cu povestirea „Permisie la țărm”. În 1993, pentru epopeea Odiseu părăsește Itaca primește patru prestigioase premii literare ‒ „Aelita”, „Interpresscon”, „A.R. Beleaev” și Premiul special „Eurocon”.

Un roman de istorie alternativă, de acum clasic în Rusia. Se rescrie începutul Marelui Război pentru Apărarea Patriei anulîndu-se catastrofa din 1941. Blitzkrieg-ul a dat greș pe 22 iunie 1941, deoarece Armata Roșie se aștepta la atac, iar pătrunderile tancurilor germane s-au împotmolit în lucrări de apărare bine făcute. Sleind ofensiva germană în crâncene bătălii defensive, trupele sovietice se retrag în ordine pînă la vechea frontieră unde opresc inamicul…

Pământul devine arena unui război secret și de lungă durată purtat de două civilizații extraterestre puternice, visând să-i facă pe oameni să-și modeleze istoria după interesele lor. Dar nu toți pământenii sunt de acord să fie pioni pe tablă, în partida de poker a altcuiva. Și pe îndepărtata planetă Valhalla, și în Uniunea Sovietică, intrând în Marele Război Patriotic, oriunde, Andrei Novikov și prietenii săi dovedesc că nu vor deveni niciodată un instrument orb în mâinile reprezentanților minții „superioare”.

Vasili Zviaghințev Odiseu

 

Cartea întâi

Prima mutare a damei de caro

„Voi scrie povestea oamenilor mai liberi decât oamenii din stat, povestea oamenilor care trăiesc în condițiile de viață cele mai propice pentru luptă și pentru alegere între bine și rău, a oamenilor care au cunoscut toate fețele gândirii umane, simțurile și dorințele, oamenilor — asemenea nouă, care pot alege între sclavie și libertate, între educație și ignoranță, între faimă și anonimat, între putere și nimicnicie, între iubire și ură; oamenilor eliberați de neajunsuri, de incultură, oamenilor independenți”

N. Tolstoi[1]

Prolog

Pe malul îndepărtat

O, da, noi suntem din rasa
Anticilor cuceritori
Care-nălţară peste Marea Nordului
Un imens steag vopsit
Şi care-am sărit din lungile bărci
Pe platul ţărm normand –
În hotarele bătrânelor regate
Aducând pârjol şi moarte.

                                Nikolai Gumiliov[2]

 

În spațiu totul se petrece fără cel mai mic zgomot. Mici cristale de gheață se ating în coada unei comete sau explodează o stea. E foarte probabil ca în acest fel să se manifeste înțelepciunea naturii, dorința ei de a nu se irosi în efecte nefolositoare, acolo unde nu e nimeni care să le aprecieze. Chiar așa ‒  cine ar fi putut să urmărească cum, într-un sector al Cosmosului Îndepărtat, Dumnezeu știe la câte sute sau mii de parseci distanță de spațiile locuite și luate în stăpânire, s-a materializat brusc un crucișător de tipul „Condotier 7” ‒  uriaș, strălucitor ca-n oglindă, care împrăștie foc violet de la impulsurile generatorului, ‒  apărut în spațiul real, încetinind până la viteza planetară și începând deodată să se încline din toate planurile, deformându-se și transformându-se, așa cum se tremură conturul obiectelor îndepărtate de privitor în valul de fierbințeală din orizontul deșertului.

Apoi, într-o clipă inimaginabil de scurtă (sau de lungă, căci la granița tunelelor subspațiale vremea își pierde măsura și sensul) crucișătorul a dispărut, s-a topit, s-a dezintegrat, iar în urma lui a rămas doar o flacără mută liliachie, nespus de vie. Apoi… apoi nu a mai fost nimic.

 

…Trei oameni în cabina pilotului ‒  personalul de cart ‒ au simțit deodată un ușor tremur al podelei. Un tremur scurt, abia perceptibil, venit de undeva de la pupă, dar care a provocat o bruscă și ascuțită durere de dinți. Pilotul și-a aruncat privirea pe aparate, dar nu a reușit să observe sau să înțeleagă ceva, pentru că un al doilea val, de o forță catastrofală, a cuprins nava într-o convulsivă deformație, zgâriind auzul până la greață cu un sunet ascuțit de metal scrijelit și plastic rupt cu zgomot.

Și asta a fost tot!

Oamenii nu au avut timp să înțeleagă sau să simtă ceva. Dacă în cosmos se întâmplă să fie vreo catastrofă, ea se produce rapid.

Au reacționat, în schimb, aparatele. Nu le-a trebuit mult:  într-o fracțiune de secundă au eliberat acea scânteie ce a transformat în plasmă uriașa, după unitățile de măsură ale oamenilor, nava. Culoarul, aruncat în față la 800 de metri față de coloana principală și la 3 km de generatoare, avea un pseudocerebel autonom iar semnalul de urgență a ajuns la el înainte ca purtătorii de unde să se disipeze.

Corpurile celor trei cosmonauți strâns înfășurate în coconii de forță ai capsulelor de salvare s-au desprins de crucișătorul ce începea deja să se transforme într-o rază de lumină și, izolați de spațiu și de timp, s-au supus în totalitate procedurilor de avarie. Ceilalți 22 de membri ai echipajului au împărtășit soarta navei.

…Instrumentele de salvare sunt un lucru, fără îndoială, folositor. Problema e aceea că, în locul unei morți rapide și fără durere, propun una lungă și chinuitoare. Cum erau, la vremea lor, vestele gonflabile în apele polare. În 300 de ani puține lucruri s-au schimbat din acest punct de vedere, deși de vină sunt, desigur, nu atât mijloacele de salvare, cât situațiile necorespunzătoare lor.

 

Trei oameni stăteau pe o suprafață pe jumătate pustie, ce se desfășura în jos și înainte. În orizontul îndepărtat pădurea neagră se ridica precum un perete desenat neglijent cu tuș pe o hârtie gri. Aproape de vale creșteau în dezordine pini uriași, singuratici. Din cerul șubred și încărcat de nori zăpada cădea încet și silențios, îmbrăcând peisajul sumbru într-o perdea transparentă, legănată. E foarte greu să ne imaginăm și cu atât mai greu să redăm senzația pe care o simt oamenii ce stăteau comod în fotolii cu câteva minute în urmă, în confortabila și obișnuita liniște din cabina puternicei nave spațiale, care nu au avut timp să se gândească la ceva, să realizeze, să se sperie; în sfârșit, și care au fost aruncați deodată în mohorâtul spațiu gri în care zăpada pufoasă zboară aiurea, unde iarba înghețată foșnește moartă sub adierea vântului pe coline iar în loc de aerul cald, aromatizat, din climatizor, un vânt uscat și înghețat a început să le ardă plămânii.

E foarte probabil ca senzația să fie asemănătoare cu aceea trăită de un om care cade brusc, într-o noapte rece, de la bordul unei nave de croazieră și încă nu realizează că totul s-a terminat, că în noaptea luminată de strălucirea stelelor se topește și dispare viața sa, destinul său… Totul s-a întâmplat atât de repede, atât de neașteptat, încât pare că nu e ceva serios, că e doar… Un singur efort de voință, o dorință puternică-puternică și totul poate reveni, să fie ca înainte…

Dar e doar o iluzie, ultima și scurtă. După ea  ‒ o profundă înțelegere, dezamăgirea și… sfârșitul. În plus, pe pământ procesul se desfășoară într-o perioadă mai îndelungată de timp și e mult mai chinuitor decât pe mare.

 

…Trei oameni stăteau în mijlocul unei suprafețe acoperite de zăpadă: doi bărbați ‒  pilotul și programatorul și o femeie ‒ exobiolog. Obișnuitul personal de cart, în afară de femeie care trebuia să doarmă în cabina personală, așa cum făcea și restul echipajului. Dar în loc de asta ea făcea ore suplimentare de pregătire pe navă. Și toate astea doar pentru ca, în ultimele ore în care viața i s-a prelungit din greșeală, să vadă cu proprii ochi peisajul care ar fi înnebunit toți exobiologii sistemului în frunte cu îndrumătorul lor, academicianul Arpad Hargitai.

Și totuși, e real? La distanță de zeci de ani lumină de Pământ o planetă asemănătoare…

— Ce-a fost asta? a spus pilotul printr-o sforțare, ca și cum ar fi întrebat „unde sunt?”, după un leșin îndelungat.

— Nici nu am apucat să acționez maneta – a răspuns programatorul. Vibrația, lovitura și gata!

— Dar planeta! De unde e planeta asta? Până la ieșirea din tunel mai rămâneau vreo 300 și ceva de ore…

— Se pare că v-a scăpat ceva, pilot… Tunelul s-a deformat sub acțiunea unor câmpuri magnetice neluate în calcul, iar greșeala asta ne-a costat. Nu-mi vine să cred că am reușit să scăpăm cu viață.

Programatorul era cel mai bătrân dintre toți. Își trăise mai mult de jumătate de viață în cosmos și se pregătise demult pentru orice, chiar și pentru marea trecere. Singurul lucru spre care năzuia era acela că soarta îi va dărui un interval de timp în care să reușească să moară conștient. Ura gândul morții neașteptate, probabil pentru că așa se întîmpla pentru toți cei din Spațiu. Omul trebuie să aibă timp să înțeleagă că moare și să se pregătească pentru asta, considera el.

Și iată, pare că soarta i-a dat această posibilitate. Programatorul și-a ascultat sufletul și a realizat că e mulțumit, dacă se poate spune așa, fiindcă asta însemna că nu a încercat să se mintă sau să se aline în niciun moment de până acum. Orice om care s-a născut trebuie să moară. Nu e foarte plăcut, dar e inevitabil. Problema e doar în limitele de timp. Așa a crezut mereu, iar acum era de aceeași părere. Pilotului îi repugna gândul morții, până la spasme în stomac. Dar se pare că părerea lui nu era un factor în calculele destinului.

— Nu a fost vorba de nicio deformare. Și nici stele nu erau! Nici planete! țipă el cu furie, deși nu se știe asupra cui era îndreptată furia lui.

— Înseamnă că nu am ieșit acolo unde ne așteptam ‒  spuse programatorul și tresări – Ce frig e aici!

Exobioloaga era atât de tânără, încât nu se gândise niciodată la posibilitatea morții. Cel mai zguduitor pentru ea era șocul că teoria în care crezuse cu prea multă patimă eșuase. Strigă „Mă întorc imediat!” și fugi către cel mai apropiat copac, pentru a se asigura că acela nu era un pin ci, doar, de fapt, un „ceva” similar.

— Îmi pare rău pentru ea, spuse programatorul. Măcar de am putea face un foc… dar buzunarele sale erau goale.

— Uite acolo, în stânga, niște coline. arătă pilotul printr-o mișcare a capului. Hai să mergem încolo, poate găsim o peșteră…

— Ca să ce? Să înghețăm o oră mai târziu?

See Also

— Dar nici nu putem rămâne în mijlocul câmpului!

— Ai dreptate, da. Haide, să mergem. Uite, tânăra a găsit ceva.

Fata s-a întors ținând în mână un con de pin și, deși fața începuse deja să-i ardă din pricina gerului iar corpul i se scutura de spasme, nu-și putea reveni încă din extaz.

— E incredibil! Un pin identic cu cei de pe Pământ! Iar Hargitai susținea că geomorfismul e, în principiu, imposibil.

— Mă tem că nici nu va avea ocazia să își schimbe părerea, remarcă sumbru pilotul, și abia atunci tânăra începu să conștientizeze starea de fapt a lucrurilor.

 

…Strângându-se unul în celălalt, s-au așezat la rădăcina dezgolită a unui copac. Părea puțin mai cald, mai ales că trunchiul gros și un colț de deal îi protejau de vântul ce se întețea și devenea tot mai pătrunzător. Materialul sintetic moale, perfect pentru o haină de lucru, ușor, care nu se șifonează, care se curăță singur era la fel de bun pentru vremea asta, așa cum este o umbrelă desenată în fața unei ploi reale.

— Nu-i nimic, mișcă aproape impreceptibil programatorul din buze. Am citit despre asta. Încă puțin și ne vom încălzi foarte tare. De fapt, cu ceva timp în urmă se considera că moartea prin înghețare este cea mai plăcută.

Pilotul tăcea, încercând să îmbrățișeze târăra cât mai strâns, pentru a o proteja de vânt și a o încălzi măcar puțin. Relativă binefacere, dacă stăm să ne gândim, să o lase să moară ultima.

Fulgii cădeau la fel de încet și monoton. În alte condiții, peisajul sălbatic, cerul înourat și întunecata, îndepărtata pădure ar fi părut, fără îndoială, de o frumusețe aparte. Dar nu acum. Acum totul părea, mai degrabă, o cruntă ironie a sorții. Să scapi cu viață de la o moarte neașteptată și rapidă care i-a luat pe ceilalți membri ai echipajului, să ajungi pe o planetă cu oxigen, biosferă, nedescoperită până acum în toată istoria expedițiilor interstelare; și mai ales a unei planete atât de asemănătoare cu Terra, toate pentru ca ultimele minute de viață să fie otrăvite de gânduri nefolositoare, ce îngreunează sufletul.

Programatorul își dorea o moarte lucidă, conștientă. De ce? Pentru a încheia toate socotelile, pentru a putea părăsi lumea aceasta încredințat că viața a fost trăită corect. O viață trăită bine și o moarte demnă. Dar de ce atunci, după ce a ajuns la această concluzie, după ce s-a pregătit sufletește, simte doar o cruntă supărare față de situația stranie în care se află?

Pilotul, căruia deja i se încâlceau gândurile din cauza frigului, nu putea să creadă că acesta este sfârșitul. Obișnuit fiind ca totul în viață să depindă de voința umană, propria neputință i se părea nefirească. Încă trăiești, nu ești rănit sau bolnav, ești în deplinătatea forțelor, și nu poți să faci sau să schimbi nimic. Mai poți merge un kilometru sau 10 prin zăpadă și ger, dar finalul va fi același.

Tânăra era foarte înghețată și speriată. Nu își mai simțea mâinile și picioarele, iar un val de gheață îi acoperea inima. Simțurile ei, ascuțite din dorința de a supraviețui, au surprins, deodată, o schimbare de situație, un sunet nou, venit din fundal.

— Auziți? Ce-i asta?

Programatorul și-a ridicat capul, apoi trupul întreg, aruncând de pe umeri și de pe spate stratul gros de zăpadă.

Cu adevărat, tăcerea surdă a fost întreruptă de un zgomot prelung sau, mai degrabă, de un fluierat zglobiu. Pe valea largă pe care au coborât până să-și piardă ultima speranță, apărea acum un mare punct negru ce se mărea vizibil, căpătând formă și transformându-se apoi într-o siluetă.

— Un om, șopti tânăra ascuțit și se ridică și ea. Lipiți unul de celălalt, femeia și programatorul priveau figura ce se apropia. Doar pilotul rămăsese jos, cu ochii închiși. Îi era totuna. Frigul îl părăsise într-un final și, deși încă auzea glasuri, nu le mai putea pătrunde înțelesul.

— Un aborigen, întări în șoaptă programatorul. O speranță nebună îi însufleți conștiința, dar obișnuința rațională de a lua în considerare întîi de toate răul îi domoli încântarea. Și dacă se apropie de noi și ne retează capetele?

Și de ce această variantă din urmă ar fi fost mai rea, nu a apucat să decidă. Omul, căci era, într-adevăr, un om, înveșmântat în blănuri și piele, cu barbă și mustăți blonde, lungi, a frânat brusc printr-o înclinare spre dreapta, împrăștiind un val fin de zăpadă, și s-a oprit la cinci pași, sprijinindu-se pe niște bețe metalice, strălucitoare.

 

[1] Din selecția Maximele înțelepților pentru fiecare zi. Culese de L. N Tolstoi, Мысли мудрых людей на каждый день. Собраны Л. Н. Толстым (în rusă, în original).

[2] Nikolai Gumiliov, Pe Marea Nordului, На Северном море (în rusă, în original), traducere de Leo Butnaru.

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
0
In Love
0
Not Sure
0
Silly
0
View Comment (1)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top