Motto: Amor Fati
În urma calculelor de după război, pe baza recensământului global, Pământul fusese împărțit în parcele de câte un kilometru pătrat. O parcelă pentru fiecare pământean rămas.
Își tăie încet două felii din pâinea sintetică. Le puse alături de cele două cubulețe de unt galben, pe farfurie. Prin fereastra deschisă, culorile dimineții de vară se prelingeau în cameră. Păsări vesele își ciripeau bucuria de a trăi. Gândul îl făcu să se cutremure și chipul i se crispă o clipă apoi își întoarse privirea spre farfurie. Marginile cuburilor de unt începuseră să se topească. Luă tacticos cuțitul și întinse pe rând cele două bucăți pe feliile de pâine. Nu le mai prăjise, trebuia să aibă grijă la consumul de curent de când cu autoconsumul. Iar bateriile mai aveau vreo 30 de ani de viață. Adăugați la cei 42 ai lui, ar fi însemnat că va rămâne fără curent destul de mult timp. Îngrijorător.
Picăturile de unt pătrundeau încet încet printre firimiturile pâinii umplând golurile de aer. Contempla procesul și se gândea cât de intensă trebuie să fi fost unirea asta. Vagi amintiri ale copilăriei în care crescuse alături de ai lui, în brațele lor, îi reveniră în minte. De la 8 ani nu mai simțise nici o apropiere umană așa că amintirile puteau fi foarte bine niște lucruri citite în Holopedia mai demult.
De la opt ani de când primise parcela nu mai avusese nici un contact. Cu nimeni. Legea Anticontact promulgată de Consiliul Global după război organiza societatea astfel încât nimeni să nu intre în contact cu altcineva până la vârsta maturizării totale. Oamenii înțeleseseră în cele din urmă că lipsa contactului până la vârsta potrivită ajuta societatea să supraviețuiască; zero contacte, zero concepții sociale greșite răspândite viral, zero războaie. Fiecare avea să trăiască în parcela lui de un kilometru pătrat. până avea să se maturizeze destul încât să poate fi un contributor pașnic și progresist la viața planetei.
Untul fusese absorbit de feliile de pâine. Privirea îi era ațintită asupra recipientului din aliaj de pe masă. Un cilindru micuț, „Testul Maturizării”.
Îl deschise cu grijă. În jur se răspândi un miros dulceag, profund care îi gâdilă nările și apoi îi pătrunse în centrii creierului aprinzând acolo câteva milioane de neuroni. Camerele de luat vederi îi urmăreau chipul iar puncția omnisenzorială făcută cu două zile în urmă în zona lombară prelua toate influxurile informaționale înainte de a ajunge la creier.
Trecuse de testul mirosului. 37,5% dintre pretendenții la maturizare picau la acest prim test, olfactiv. Mintea li se umplea brusc de dorința contactului și testul era întrerupt. Își continuau viața pe parcela lor până la următoarea șansă la testare, peste câțiva zeci de ani, dacă o mai apucau.
Cinci picături din recipient pe felia din stânga. Cinci pe cea din dreapta. Păsările încă se auzeau ciripind, căldura soarelui începea să intre în cameră. Culorile de pe podea se estompau pe măsură ce lumina devenea mai puternică.
Își dorea atât de mult să încheie astăzi calvarul singurătății. Al singurătății pe parcelă, și să intre în singurătatea împărtășită cu cei putini care conduceau lumea. Avea o șansă infimă de doar 0,675% dar totuși o șansă. Ar fi însemnat atât de mult pentru eforturile din ultimii 34 de ani, eforturi de solidificare a lipsei de empatie, de răcire a gândurilor până la absolutul de a procesa orice gând prin transformarea lui în cod mașină așa cum făceau computerele secolului XXI.
Luă o felie în mână stângă. Se uită atent în obiectivul camerei suspendate care în acel moment focusă pe irisul ochilor săi. Putea vedea diafragma cum se ajusta continuu să îi surprindă mișcările infinitezimale ale ochilor. Oricum nu putea păcăli nici puncția și nici „touchdot”-ul aplicat pe craniu în spatele urechii stângi; touchdot-ul urmărea toate sutele de miliarde de neuroni, sinapsele dintre ei, conectivitatea electrică și chimică, raporturile cuantice și toate procesele de interpretare și indexare ale creierului lui în timp real.
Mușcă din felie. Închise ochii. Se trezi înconjurat de 1.000 de indivizi ca și el. Goi. Înlănțuiți în jurul unui cub de lumină pulsatorie. O sferă de oameni cu corpurile în contact în toate felurile închipuite, în jurul unui nucleu de lumină ce emitea senzații, sentimente, emoții într-un val constant. Atingerea îi provoca greaţă și începu să se legene cât de tare putea ca să se desfacă din îmbrățișarea monstruoasă. Alții făceau același lucru în timp ce unii parcă dimpotrivă, se zbăteau să rămână împreună apropiindu-şi corpurile cât de mult puteau. Aceștia vor fi cei „pierduți”, cei pentru care testul deja se sfârșise.
Se împingea încă în cei din jur și îl ajuta când alții se împingeau la rândul lor. Un braț îl prinse brusc de piciorul stâng și părea că nu vrea să îi dea drumul. Încercă să se elibereze. Nu reușea, strânsoarea era puternică și parcă delicată în același timp. Se uită în direcția celui care îl ținea.
Pupilele i se dilatară. Închise ochii în acest univers infam care îl împingea la atingeri monstruoase. Degeaba. Nu, nu avea să rateze tocmai acum. Nu din pricina unei strânsori a unei femei. Deschise ochii hotărât să facă față asaltului senzorial. Se uită la ea. Și ea părea hotărâtă să îl depărteze de țelul lui, să îl seducă și să îi distrugă munca întregii lui vieți. El avea să lupte cu forța acestui antrenament și cu forța mușchilor lui, ea avea să își folosească toată forța renunțării. Cine știe ce o făcuse să renunțe atât de brusc și definitiv la antrenamentul ei, cine știe cât se antrenase, poate nu destul, poate prea mult încât simțurile și mintea obosiseră.
Își mișcă violent piciorul. Mișcarea lui o făcu să alunece înspre masa viermuitoare de oameni din care el tocmai scăpase. Își făcu vânt și ajunse iar lângă el. În acest soi de spațiu virtual, artificial creat de organizatori, gravitația era suspendată. Mâinile ei îi cautară chipul. I le lovi violent și încercă să o împingă dar nu reuși decât să ii atingă cu buricele degetelor sănii întăriți de efort. Chipurile li se îmbujorară. Sexul lui se întări involuntar. Pluteau la o oarecare distanță unul de celălalt, îmbujorați și excitați. Încă mai putea respinge atacul ei senzorial, încă mai putea fi printre cei foarte puțini, aleșii.
Se lăsă să plutească în apropierea ei și când ajunse la distanța potrivită îi întinse mâna. Ea și-o oferi pe a ei. Era caldă și degetele-i fine i se împreunară cu ale lui. O trase violent și cu cealaltă mână începu să o strângă de gât. Avea acum ambele palme pe gâtul ei, strângând-o. Ea îl privea cu un soi de milă sau de dragoste sau de dorință, un amestec ce lui îi crea repulsie dar și curiozitate. Era ceva ce alungase demult prin antrenament și revenea acum întrupat în această făptură vie din mâinile lui. Buzele i se strânseră într-un rânjet criminal și degetele îi intrară adânc în carnea gâtului ei. Sângele îi țâșni și îl împroșcă violent pe față și pe degete. Începu să râdă nestăpânit, corpul i se frângea în spasme de bucurie și furie și frică.
Și atunci înțelese … intrase prea adânc în această stare, își dorise prea mult anticontactul, să câștige acest test al maturității și devenise atașat prea mult sentimentului victoriei. Poate depășise seducția contactului interuman, dar ratase anticontactul cu el însuși. Încă era atașat de dorințele lui, puncția senzoriala din măduvă colecta informația brută din mediu dar el încă nu reușea să o redea în acțiuni pure, reci, brute, încă o procesa într-un fel fierbinte, inflamat, „uman”.
Recipientul zăcea răsturnat pe masă. O felie rămăsese neatinsă, nu ajunsese încă nici măcar la jumătatea testului. Treizeci și patru de ani irosiți. O va lua de la capăt. Cine știe până când…
Culorile se scurgeau în continuare în cameră, laolaltă cu ciripitul pasărilor, prin fereastra deschisă. Camera de luat vederi mai zăbovi un timp pe chipul său debusolat. Apoi se retrase în locașul ei din perete de unde avea să iasă peste cine știe cât timp.