Now Reading
George Cornilă: „Nu am scris niciodată la comandă”

George Cornilă: „Nu am scris niciodată la comandă”

George Cornila

George CornilaTocmai a apărut a treia ediție a romanului Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse al lui George Cornilă, la Crux Publishing din București. Născut în 1986, la Focșani, are studii de Politologie și Publicitate, iar când nu scrie este Specialist Resurse Umane EMEA (Europa, Orientul Mijlociu și Africa). A semnat ca autor un număr de șapte cărți, cu titlurile Cu dinții strânși, Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse, Regele lupilor, Arlequine, Expurgo, Diluvium și Entropic. A câștigat patru premii naționale — Premiul Miorița, Premiul Vrancea Literară (de două ori) și Premiul „Ion Hobana”.  Pe George Cornilă l-am cunoscut fiindu-i invitat la una din lansările seriei de romane istorice pentru tineret, Regele lupilor. Despre un peisaj de munte cu un lac glaciar se spune că te liniștește, despre întâlnirea cu o persoană ca George Cornilă s-ar putea spune același lucru, deși nuanțele psihologice sunt altele. Ca în peisajul numit, există la George Cornilă la fel ca în cărțile lui, o perspectivă care include și o adâncime, există tentația de a striga pentru a provoca ecoul, așa cum cititorul cere încă o pagină și-apoi încă una. Cred că scriitorul George Cornilă trece foarte frumos înspre maturitatea creatoare și de aceea i-am luat acest interviu. (C.B.-G.)

 

Gazeta SF: ― Îți mai aduci aminte cu ce era prima compunere la care ai luat 10?

George Cornilă: ― Bineînțeles. A fost o un text ecologist — de mic am fost pasionat de biologie. De asemenea, eram un mare fan Kipling și citisem Cărțile junglei de nenumărate ori. Așa că atunci când ni s-a cerut să facem o compunere de două pagini, pe temă liberă, am scris o povestire de douăsprezece pagini cu acțiunea plasată în India, inspirată de scrierile ilustrului englez și de documentarele pe care le urmăream cu nesaț pe casetele video pe care mi le trimitea mătușa mea din Olanda. Era o descindere în viața junglei, care se încheia cu o vânătoare de tigri. I-am antagonizat puternic pe vânători. Am citit-o cu patos în fața clasei și cred că a fost pentru întâia oară când am făcut un adult să lăcrimeze.

 

GSF: ― Cum ai descoperit că ai putea fi scriitor?

GC: ― Am scris primele povestiri când eram în ciclul primar, erau povestiri de aventuri în stilul lui Jules Verne, cu care îmi distram prietenii. Sau cel puțin așa credeam eu. Au urmat ani dedicați pasiunii pentru biologie — reminiscențe ale acelei perioade se văd și astăzi în scrierile mele — în care îmi petreceam zilele la bibliotecă, cu dorința de a întocmi un atlas exhaustiv, căci cele la care aveam acces nu mă mai mulțumeau. În liceu, proză scurtă, realistă, și poezii (pe care nu le-am publicat niciodată). Nu-mi amintesc să-mi fi trecut prin cap pe atunci că m-ar fi putut aștepta o carieră de scriitor, poate mai degrabă de pictor sau grafician, căci o alta dintre marile mele pasiuni a fost desenul.

Nu m-am gândit că aș putea deveni scriitor nici după ce am scris prima carte, căci o scrisesem pentru mine, în încercarea de a mă curăța, de a mă înțelege, de a găsi o cale de a trăi cu mine și cu apăsarea lumii. Nu am avut intenția de a o publica. Drept dovadă, manuscrisul a rămas aproape un an în sertar, fără să îl arăt nimănui. Doar la insistențele familiei și ale prietenilor am luat în calcul publicarea. Nu am îndrăznit însă să o trimit unei edituri mari, ci am propus-o unei edituri mici, de provincie, unde a și apărut, în 2007. Nu avea cum să devină un succes, iar în următorii ani nu am scris aproape nimic. Abia cu al doilea roman, „Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse”, așternut pe hârtie cu migală de-a lungul a doi ani, am intuit că aceasta îmi era cumva menirea, căci am început să simt că n-aș mai putea trăi fără scris. Romanul respectiv a ajuns anul acesta la a treia ediție.

 

GSF: ― Ce rol au jucat familia și anturajul în alegerea de a rămâne scriitor, după ce ai publicat prima carte?

GC: ― Unul decisiv. Ar fi fost slabe șansele de a continua dacă nu aș fi avut încurajările lor constante. Familia m-a sprijinit în toate demersurile mele literare, soția mea îmi citește toate manuscrisele de îndată ce scriu „Sfârșit”, am câțiva prieteni care își cumpără noua mea carte de îndată ce devine disponibilă pentru precomenzi, iar cu timpul am început să particip la cenacluri și să cunosc oameni care au avut noblețea de a nu mă lovi atunci când abia bâjbâiam pe calea aceasta. Alții mi-au arătat pe unde să o iau sau măcar mi-au spus că e bine, deocamdată, totul e să merg înainte. Și înainte am mers, întrucât doar un geniu poate să producă o operă sclipitoare de la prima încercare. Pentru ceilalți, cei ca mine, e nevoie de muncă, de trudă asiduă, al cărei capăt nu-l întrevezi niciodată, mii peste mii de pagini scrise doar pentru a fi mototolite, rupte și aruncate, doar ca penița să devină mai puțin rigidă, să nu păteze, să nu zgârie hârtia, să nu te mai sperie.

 

GSF: ― Am citit în alt interviu că scrii foarte repede, după ce începi un proiect. Este o transă ori o metodă?

GC: ― Scriu frenetic, ideile colcăie în cutia mea craniană zi și noapte până dau gata cartea. E o luptă pe viață și pe moarte, care nu permite repaus. Marea provocare devine să reușesc să dorm măcar câteva ore pe noapte. Planul vine de la sine, în câteva ore știu tot ce se va întâmpla în carte, care-i titlul, care sunt personajele principale, ce nume vor purta, unde vreau să ajung până la un anumit capitol, ce idei vreau neapărat să punctez, care-i finalul ș.a.m.d. Este vorba de metodă în măsura în care rareori mă las purtat de val, nu obișnuiesc să scriu fără să știu exact ce urmează să aștern pe hârtie. Bineînțeles că apoi fac editări, completez, reformulez, cizelez, însă scheletul este mereu acolo, din prima.

Documentarea o fac de multe ori pe parcurs, fără a mă opri din scris. Lucrez de obicei în rafale de câte cinci-șase ore, atunci când am această posibilitate. Când nu, scriu oricând găsesc câteva minute, în pauza de masă, când aștept trenul, chiar și din mers, pe stradă, căci am mereu un carnet la mine. Multă vreme, am avut ca motto nulla dies sine linea, însă pe măsură ce am avansat într-un nou stadiu al vieții mele, acest lucru nu a mai fost posibil, așa cum nu mai pot să îmi dedic nopțile scrisului.  Primele mele două romane au fost scrise preponderent noaptea, însă de la un punct încolo mi-am impus să nu mai scriu dincolo de miezul nopții. Viața tinde să nu mai fie la fel de simplă ca odinioară, nu? Aceasta este o afirmație valabilă în permanență, căci curge odată cu vremurile. Mereu vom considera că înainte era mai ușor.

De asemenea, mă trezesc uneori lucrând la mai multe cărți în același timp. „Expurgo” și „Diluvium”, o distopie futuristă,  respectiv un roman istoric, au fost scrise în paralel de-a lungul a patru-cinci ani, timp în care am pus bazele altor trei sau patru proiecte și am scris cel puțin o duzină de proze scurte. Să nu ne imaginăm că scriam câteva rânduri la una dintre ele, câteva rânduri la alta. Nu, în intervalul în care lucram la o anumită carte, mă rupeam de toate celelalte, intram într-o lume doar a ei, în care lecturile pe care le aveam, muzica pe care o ascultam, călătoriile pe care le înfăptuiam, experiențele culinare pe care le trăiam țineau strict de acea lume.

„Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse” mi-a luat doi ani, trilogia „Regele lupilor”, trei. Totodată, am avut cărți care au prins contur în câteva luni, sute de pagini scrise ca în transă. „Cu dinții strânși”, spre exemplu, a fost scrisă în exact treizeci și nouă de nopți.

 

GSF: ― Deși participi la aproape toate evenimentele legate de genurile literare în care scrii, nu pari preocupat de acoperirea media. Cum îți păstrezi echilibrul?

GC: ― Nu cred că promovarea ar trebuie să fie datoria scriitorului. Eu visez să ajung în punctul în care tot ce trebuie să fac este să scriu cartea. Sigur, mă folosesc de platformele sociale pentru a-mi face cunoscute cărțile, publicațiile de orice fel, evenimentele, premiile în cercurile pe care mi le-am construit de-a lungul anilor, însă de fiecare dată o fac cu un soi de sentiment de vinovăție. Am impresia că îi supun pe ceilalți la primirea de informații nesolicitate. Promovarea îmbracă o nouă haină în epoca tehnologiei și sunt conștient că postările, fotografiile, link-urile sunt esențiale în noile trenduri, cu atât mai mult cu cât se scrie enorm, mai mult ca niciodată, librăriile sunt pline de autori români și străini și este teribil de greu să convingi un cititor să includă cartea ta pe o listă de lecturi care numără deja poate sute de titluri.

În ceea ce privește evenimentele, particip pentru că vreau să învăț, vreau să cunosc oameni din aceeași specie cu mine, vreau să le fiu alături altora. Știu pe propria piele cât de important este să ai lângă tine oameni entuziaști atunci când ai nevoie. Dacă timpul îmi permite, iau parte la târguri, festivaluri, lansări de carte, dezbateri, emisiuni, podcast-uri, cumpăr cărți, scriu recenzii, întocmesc topuri, distribui informații despre cărțile care mi-au plăcut, cărțile altora a căror activitate literară o apreciez. Știu prea bine că lumea literară seamănă cu o junglă, precum și caracterul conflictual al multora dintre colegii de breaslă, dar cred că aceste lucruri pot fi depășite.

Îți dau un exemplu: la sfârșitul lunii trecute, am fost invitat la FILIT, numit de mulți cel mai important festival literar din Estul Europei. M-am simțit minunat acolo, pentru prima oară de când scriu am simțit că tragem cu toții la același jug. O organizare ireproșabilă, prietenii legate, discuții spectaculoase, atmosfera de frăție și o efervescență culturală pe care nu am mai întâlnit-o până acum. O altă lume, în întregime. Toți vorbeau doar despre cărți, doar asta conta și pentru noi doar asta ar trebui să conteze mereu.

GSF: ― Nici chiar când ziariștii sau blogării din ultimele generații se întrec în ditirambi – asemănându-te cu Márquez, Murakami etc. – nu pari că intri în vria altor colegi de breaslă, foarte permeabili la superlative. Din nou, cum îți păstrezi echilibrul?

GC: ― Cred că aceste comparații vin în întâmpinarea cititorilor, ca aceștia să știe la ce să se aștepte. Când ai de-a face cu un scriitor mai puțin cunoscut, te gândești să-l plasezi pe acesta între niște limite care să ofer un indiciu publicului-țintă, celor care ar putea aprecia cărțile sale. Nu știu dacă afirmațiile respective ar trebui interpretate ca „George Cornilă este la fel de valoros ca X sau Y”, ci mai degrabă ca „dacă ți-au plăcut celebrii X sau Y, s-ar putea să îți placă și anonimul Cornilă”.

Totodată, știu critici sau prozatori care ar spune că sunt împotriva unor astfel de comparații, că un scriitor ar trebui să fie propria voce, să aibă propriul stil și propria personalitate. „Eu nu sunt al doilea Llosa, eu sunt primul Cornilă”, ar spune. Pe mine însă nu mă deranjează câtuși de puțin. Pentru mine nu poate fi decât flatant, dar în același timp, sunt setate niște așteptări. Nu pot decât să sper că nu voi dezamăgi, că nu sunt doar un epigon, atât de îngrozitor de departe de amintiții iluștri, încât să devin ridicol.

Măcar un lucru bun și tot a ieșit din asta: am fost comparat cu scriitori pe care nu îi citisem încă, ceea ce a fost un puternic imbold să-i citesc. Astfel, m-am îmbogățit.

 

GSF: ― Totuși, mai ales acum, că ai publicat a treia ediție a unuia dintre volumele tale, iar cariera de „tânăr” scriitor român îți intră fie că vrei, fie că nu vrei, în etapa de „maturitate”, cum reușești să fii același robust și echilibrat George Cornilă?

GC: ― Vezi? Vrem, nu vrem, tot ajungem la cuvinte mari. Nu știu prea multe despre robustețe, doar că încerc să aduc cinste arheului literaturii, însă despre echilibru pot să ofer iute o soluție: un scriitor trebuie să fie congruent cu el însuși. Încerc zi de zi să fiu un om echilibrat, căci echilibrul este cheia în toate, iar pe hârtie aștern doar ce este în mine. Ergo…

 

GSF: ― Am insistat atât de mult pe felul în care ai rămas tu însuți, în scris și în interacțiunile sociale și culturale, fiindcă eu cred că există un fir roșu, ca să spun așa, în toate scrierile tale, indiferent de gen și, chiar, indiferent de volumul de text pe care li-l hotărăști. Dacă am dreptate – și eu zic că am – avem curajul să publicăm aici „crezul George Cornilă”?

GC: ― Cred că avem mai sus părți din acesta. Nu am scris niciodată „la comandă”, nici „ce trebuie scris”, nici „ce s-ar vinde”. Am scris ce am simțit nevoia să scriu, în speranța că textele mele vor ajunge în cele din urmă la cei care au nevoie de același lucru. Poate că acesta ar fi amintitul „fir roșu” care străbate textele mele, fie că acestea sunt fantezii istorice, distopii, nuvele realiste sau romane postmoderniste, chiar dacă personajele mele sunt un tâmplar dac, un marinar olandez, un flăcău urmat de ploaie sau un android.

Am fost mereu de părere că trebuie să fii autentic, să scrii din pasiune și să transformi în literatură pasiunile tale și întotdeauna să „pun in the work”. Regretatul critic literar Mircea Dinutz mi-a spus la un moment dat, pe când eram doar un puști care se întreba cum ar putea să împărtășească lumii tot ce în el, că un scriitor ar trebui să citească măcar o sută de cărți pentru fiecare carte scrisă. Nota bene, acesta este un minimum. Citesc între optzeci și o sută de cărți pe an, ficțiune și non-ficțiune. Întotdeauna m-am documentat, întotdeauna am încercat să cunosc în amănunt lucrurile despre care scriu, fie prin experiență personală, fie prin lecturi, nu m-am ferit să revizuiesc masiv dacă a fost nevoie și am fost deschis să urmez sfaturi. Nu am căutat să public tot ce scriu, am patru sau cinci manuscrise pe care nu le-am arătat lumii, poate că nici nu le voi arăta vreodată. Am învățat că nu trebuie să te grăbești să publici, oricât te-ar arde această nevoie.

Revenind la ideea arheului literaturii, cred că orice artist — orice creator este un artist — este obligat să aducă cinste meșteșugului său. Orice altceva este un afront adus editorilor, cititorilor și ție însuți.

Volume Crux

 

GSF: ― Împăcându-te cu tine și lumea în fiecare zi, folosind ficțiunea pentru aceasta, ai putea, crezi, să scrii non-ficțiune cu același scop? La o adică, se câștigă mult mai bine din cărțile de „self-help”, de sfaturi pentru alții etc. Proaspăt plecatul dintre noi, Pavel Coruț, nu s-a dat în lături, nu că l-aș da ca exemplu…

GC: ― Cred că sunt alții mai îndreptățiți să o facă. Singurul ajutor pe care îl văd astăzi, pentru mine și pentru ceilalți, este literatura. Împăcarea cu sine poate dura o viață. Poate nici atât nu este suficient. Ar fi o impostură să scriu o carte de self-help.

 

GSF: ― Dar un tratat de istorie ai scrie într-o zi?

GC: ― Mai degrabă. Întotdeauna m-a pasionat istoria. Am scris, de altfel, două romane istorice. De asemenea, ne confruntăm cu o lipsă a cărților de istorie care să nu trateze părtinitor trecutul nostru. Patriotismul șovin moștenit după atâtea decenii de comunism ne-a întunecat mintea, ne-a îndoctrinat, ne-a prezentat falsuri în chip de adevăr, ne-a anihiliat gândirea obiectivă. Istoria românilor este spectaculoasă, însă trebuie înțeleasă la un alt nivel decât acela de „cei mai drepți și mai viteji”. Totuși, și aici știu că sunt alții mai îndreptățiți să o facă. Există în acest moment cărți care ar trebui incluse în bibliografia școlară obligatorie. Mai întâi să fie acestea recunoscute, disponibile tuturor și abia apoi am putea vorbi despre o eventuală, infimă, contribuție a mea.

 

GSF: ― Mai avem două întrebări. Penultima este o jucărie, fiindcă am tot fost serioși: ce întrebare nu ți s-a pus niciodată și ai fi vrut să o primești?

GC: ― Una dinspre editorii Penguin Modern Classics: „Nu ați vrea, totuși, să vă publicăm?”.

 

GSF: ― Crezi că ficțiunile tale scad entropia lumii reale?

GC: ― Din contră. O sporesc.

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top