Now Reading
„Herbert Frank” – scriitorul meu favorit dintr-a zecea

„Herbert Frank” – scriitorul meu favorit dintr-a zecea

Herbert Frank

Primul meu contact cu subiectele paranormale, premergător atracției pentru SF, care de acolo a venit și m-a luat treptat, a fost în vacanța de vară din clasa a cincea. Era 1983, eram la țară la bunici și nu aveam televizor. Într-o duminică, în vizită la prietenul de joacă de peste drum, am prins o emisiune pe TVR despre Yeti, omul zăpezilor. Grozav de tare m-au impresionat relatările americanilor și canadienilor care găsiseră urme de tălpi de uriaș prin zăpadă sau noroi, sau secvența filmată cu silueta celui prezentat (îndepărtându-se parcă prudent, dar nu speriat) ca fiind Yeti. Mă atrăgea ideea că un fel de oameni de Neanderthal reușiseră să supraviețuiască timp de mii de ani complet invizibili nouă, rasei Homo Sapiens și că pînă și acum, în era camerelor de filmat, a elicopterelor și a radarelor, reușesc să înșele vigilența celor care vor să-i captureze. În copilărie eram diferit de cum sunt acum, eram credul, ușor de convins, visător. Nu aveam încă imaginația contaminată de logică, nu-mi trebuiau dovezi pentru a crede că ceva e adevărat, că există pe bune. Am crezut și în existența Triunghiului Bermudelor, la fel de captivat de dispariția avioanelor și navelor, ca și de aparițiile omului Yeti. Mai târziu am crezut și în posibilitatea că egiptenii ar fi fost ajutați la construcția piramidelor de o civilizație extraterestră, cum unele desene găsite în mormintele faraonilor nu puteau să reprezinte decât tehnologie avansată (cum ar fi, un egiptean antic ținând în mâini un bec uriaș – se vedea și stația de alimentare, ca o baterie cu două fire).

Deja ajunsesem în clasa a opta și citeam despre dovezile “incontestabile” lăsate de extratereștri peste tot pe suprafața planetei, de exemplu, despre craniul de cristal, aztec – perfecțiunea detaliilor care nu lăsa loc de dubii, cum ar fi putut aztecii ăia care nici roată de polizat nu aveau, să fabrice un asemenea obiect? La vremea respectivă, prezența unei fișe bibliografice la finalul unei cărți, mă făcea să înghit orice informație din conținutul ei, fără să-mi mai pun vreo întrebare.

Frank HerbertS-ar putea să mă înșel, dar eu simt că în anii ’80 convingerea că extratereștrii există a fost la apogeu, nu doar pentru mine, ci în general, în lume. Ar fi interesant să știm în ce deceniu s-au publicat cele mai mari tiraje la cărți “documentând” existența extratereștrilor (bineînțeles, raportat la număr de locuitori, cum între timp populația a explodat, deci și tirajele pot fi mai mari.) 1980 e anul în care Imperiul contraataca în căminul cultural din satul Budești, când după ce se termina partea întâia, rola doi venea încet, pe bicicleta cu un pinion pedalată cu încrâncenare de un băiețandru care o aducea din comuna alăturată, Cotești. În film se circula cu viteza luminii, și chiar credeam că într-un viitor îndepărtat va fi posibil (acum sunt convins că nu) dar altfel, în sat lumea avea căruțe cu roți de Dacii. Aproape în același timp cu Imperiul Contraatacă, Louis de Funes scoate Jandarmii și extratereștrii, iar Bud Spencer apare ca Un șerif extraterestru. Ambele comedii mi-au plăcut la nebunie, drept pentru care le-am văzut de câte două ori.

Extratereștrii existau și încercau cu orice preț să ne contacteze în anii ’80, doar de-asta au și apărut Dosarele X în anii ’90, pentru a documenta tot ce guvernele mușamalizaseră în anii de dinainte.

Spun că totuși atracția către cărțile de science fiction m-a luat gradat, întâi și întâi am fost convins că există paranormal, era perioada în care încercam cu forța gândului să mișc un bănuț pe suprafața lucioasă a mesei din sufragerie sau să fac “transmisii telepatice” cu vreun prieten de joacă. Îmi amintesc foarte bine aceste încercări, precum și forțările uriașe pe care le făceam să ne convingem că un pic de tot totuși funcționează, că “ceva” există. Chestiile astea le-am și folosit într-o povestire de-a mea, Contact, dar, așa cum spun și acolo, numai eu îmi amintesc detalile unor aberații discutate pe-atunci.

 

Adrian nu-și aduce aminte nici asta. Adică își aduce aminte faza cu Andreea și păianjenii imaginari dar nu și OZN-ul pe care ni se păruse că-l vedem mai înainte. Era doar cu un an mai mare ca mine, dar ce uimit am fost în vara aia când el mi-a explicat că dacă niște extratereștri la 58 milioane de ani lumină de noi ar primi în momentul ăla imagini de pe Terra printr-un supertelescop, ar vedea dinozauri, nu pe noi.

Atunci l-am întrebat de unde a venit cu numărul ăsta, 58, iar el mi-a răspuns că e doar un exemplu.

– Ce tare ar fi dacă chiar la 58 de milioane de ani lumină de noi ar exista extratereștri.”

Adică dacă cumva, subliminal, primea de undeva informația asta care, fără să știe, ar fi fost corectă.

 

La fel de bine îmi amintesc când eram în valea unui pârâu, afundați într-un frunziș de aluni, coarnă și șoc cât vedeai cu ochii, când ni s-a părut că brusc s-a făcut o liniște mormântală. Păsările s-au oprit din ciripit, insectele din bâzâit, iar foșnetul frunzelor încremenise. Eram mic și mi s-a făcut frică, și țin minte cât de plăcut se simțea acea frică, pentru că frica era sinonimă cu aventura, neobișnuitul, așa că îmi plăcea să-mi amplific senzația, alimentându-mi imaginația cu gânduri și supoziții pe care i le spuneam și prietenului meu ca să-l sperii și pe el. Cumva înfricoșat, el a scos un cuțitaș din buzunar spunând: atâta timp cât am lama asta ascuțită în mână, nu mi-e frică de nimeni! Și toate zgomotele au revenit înapoi. Cred că știam, precum liliecii, să ne decuplăm osciorul scăriței de toba urechii interne ca să ne surzim și speriem la comandă.

Cu cât era mai înspăimântător și mi se făcea pielea de găină sau mă lua ca o fierbințeală de frică, cu atât mi se părea că e mai interesant de simțit/văzut/citit ce se întâmplă mai departe. Și mereu speram că vom face „o mare descoperire”, ceva ce nimeni nu mai văzuse sau nu mai experimentase.

Almanahul_Anticipația_1987_CopertaAm început să citesc Edgar Allan Poe (aveam Prăbușirea casei Usher în biblioteca), Omul invizibil de H. G. Wells, Horla de Maupassant și alte povestiri clasice, la limita dintre fantastic și groază. Apoi am avut noroc că la mare, la standurile de ziare, taică-meu a găsit Almanahul Anticipația 1983, după care a început să le vâneze în fiecare an. Când mi-a picat în mână primul almanah Anticipația, mi-am dat seama că în materie de lectură până atunci nimic nu-mi provocase atâta plăcere ca unele povestiri găsite acolo. Într-unul din ele era o povestire de Herbert Franke (scriitor austriac) pe care încă mi-o amintesc după atâția zeci de ani. Acțiunea era într-un fel de colonie penitenciară de maximă securitate, urmărea pas cu pas o evadare de acolo.

Anii au trecut și am ajuns în liceu. Cărțile de science fiction se găseau greu iar taică-meu fiind mai mult fanul cărților de capă și spadă, rar cumpăra ceva aflat la un pol atât de opus. Întâmplarea face că la etajul opt chiar în blocul meu se mută un văr prin alianță al mamei, fără să știe că noi stam acolo. O mare coincidență, cum familiile noastre erau apropiate, tatăl lui și bunicul meu erau frați. Vărul ăsta, de profesie lăcătuș, era înnebunit după SF și cu toate că biblioteca lui era minusculă, atitudinea lui era, să zic așa, foarte sefistă. În permanență avea câte un casetofon desfăcut la care meșterea, în baia de serviciu își improvizase un laborator de developat fotografii și îi plăcea să discute despre noutăți tehnice, invenții și tot felul de lucruri interesante. Avea o minte inventivă, curioasă și se însuflețea la povești exact ca un copil. Într-o seară când m-am dus la el, împrumutase primul volum din Dune (de scriitorul american Frank Herbert). Trebuia să-l returneze în două zile ca să-l primească pe al doilea. (Așa de puțină încredere avea proprietarul în el că nu a vrut să i le dea pe amândouă!) M-am întins în pat lângă el și am început să citesc odată cu el. Citeam mai repede ca el, și mă enerva la culme să aștept să dea pagina. (Nicio problemă, că peste încă trei ani, tot așa am citit cu el tot volumul întâi din Shogun – ce chin!) Așa am citit zeci de pagini până a venit mama după mine să mă ia acasă cu forța. Eram convins că acest Frank Herbert, din al cărui roman citisem vreo zecime, e cel mai bun scriitor de science fiction… mai ales că citisem și o poveste lungă, întreagă, în almanahul Anticipația. Eram convins că Herbert Franke și Frank Herbert sunt totuna.

Herbert W. FrankeÎn clasa a zecea nu știu ce i-a venit profesoarei de limba română, doamna Stănescu, să facă un sondaj, dându-ne o foaie pe care fiecare trebuia să-și treacă autorul favorit. Tocmai citisem Pentru cine bat clopotele și aș fi vrut să scriu că Hemingway e autorul meu preferat. Problema era că prietenul meu cel mai bun din liceu stătea cu mine în bancă, romanul îl citisem împrumutat de la el, și, mai ales, tocmai caligrafiase el înaintea mea numele autorului favorit: Hemingway. Așa că după o clipă de șovăială am scris, „Herbert Frank”.

A fost un moment jenant când s-a citit lista unde fiecare pusese câte un autor care să sune cât mai plăcut urechilor profei de limba română, de la Sadoveanu la… Kant (trecut de o fată care chiar asta citea într-a zecea) și ajunsă la mine, profa s-a uitat cu o privire întrebătoare rostind rar: „Herbert Frank”. Nimeni din clasa nu știa cine e acest Herbert Frank și dacă ințial chiar asta fusese intenția mea (să fac pe interesantul) realizarea că nici măcar profesoara nu auzise de el, m-a făcut să mă simt caraghios. Mare noroc că nu m-a întrebat ce carte am de el, pentru că aș fi venit cu almanahul unde americanul s-ar fi transformat în austriac.

Că doar de-asta erau amândoi scriitori de SF, să-și asume mai multe identități!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top