Now Reading
În amintirea lui Don Simon

În amintirea lui Don Simon

Coperta volumului antum al lui Don Simon

Don Simon (pseudonimul lui Petrică Sîrbu) s-a născut la 13 octombrie 1960,  în Ploieşti, și a murit în același oraș, în vara anului 2017. Membru al cenaclului Jules Verne până la desființarea acestuia şi membru fondator al clubului Quo Vadis? – Ploieşti. A debutat în 1993, în „Jurnalul SF” cu povestirea Duna. A publicat povestiri în CPSF-Anticipaţia, Almanahul Anticipaţia, Supernova, Alternativ SF, Lumi Virtuale, Nautilus, Curierul Național. Prezent în volume colective: Motocentauri pe acoperişul lumii (Ed. Karmat Press, 1995) şi România SF 2001. A apărut un singur volum de autor, Împotriva Satanei (Ed. Karmat Press, 2001).

„Gazeta SF” le mulțumește prietenilor lui Don Simon – Ionuț Bănuță, Michael Haulică și Sebastian A. Corn ‒, fiindcă au pus la dispoziția cititorilor români din 2021 câteva rânduri despre bucuria de a-l citi și o proză a acestuia.

 

Despre invidie, considerată ca unul din sentimentele frumoase

de Michael Haulică

…de bucurie că există. Era un motto pus în capul unei povești la care țin foarte mult, o poveste scrisă cu bucuria scrisului și o părticică din bucuria asta a scrisului este și aceasta: Don Simon există! E om, e român, e ploieștean. Și mai scrie și SF. Adică scrie, ce mai! Au dreptate și Ivănescu și Corn și Bufnilă: ce-i asta “scrie SF”? Scrie, dom’le, scrie și gata. Ajunge. Dacă vrem neapărat să-i spunem într-un fel, SF sau cyberpunk sau post-techno-cyber-bio, asta e problema noastră, nu a lui, el să stea acolo, aplecat asupra hârtiei sau a ecranului (nu suntem noi generația care-și scrie textele direct în calculator?) și să-și vadă de treabă, adică să scrie. Să scrie așa cum știe el, el și numai el – cu bodyguarzii lui, cu poveștile din North Side, cu termoții lui, cu carnea lui tocată numită Liz Taylor sau Mae West (de ce nu Andie McDowell, mă, de ce nu?), cu Isusele și workerșii lui, vedeți, vedeți ce-nseamnă Don Simon? Vedeți… sigur că vedeți. Sărace mai sunt JSF-urile fără poveștile lui.

Petrică, dragă (dă-mi voie să-ți spun așa, că suntem numai noi doi) – cine te-a învățat, mă, să scrii așa? Nu mi-am închipuit niciodată că invidia poate fi un sentiment atât de frumos!

Citesc Psycho 23 cam o dată pe lună și nu încetez să mă bucur că sunt om, că sunt român, că sunt ploieștean (adoptiv). Citesc Psycho 23 și-mi amitesc de vorbele altui ploieștean: “minunea că ești, întâmplarea că sunt”.

Citesc Psycho 23 și îmi pare rău că n-am scris-o eu și-mi amintesc de vorbele lui nea Jenică Barbu despre o carte a lui Marquez: “aș fi murit de fericire să fi scris o asemenea carte”.

Citesc Psycho 23 cam o dată pe lună și mai că-mi vine să exclam și eu: anche io sono pittore!  Dar n-o fac, modestia nu-i o calitate pe care am inventat-o eu. Apropo: știți de câte ori a fost publicată până acum Psycho 23? Vă spun eu: de 7 (șapte!!!) ori. Și va mai fi. Va mai fi.

Dar nu numai pentru asta îl iubim noi pe Don Simon. Pentru asta îl invidiem.

Invidia – ce frumos sună acest cuvânt.

 

Unii îi spun Don

de Sebastian A. Corn

Cine pana mea mai e și Petrică Sîrbu ăsta? Sau Don Simon, nu, parcă așa îi zice? Îl cunosc la modul cel mai indirect posibil… vreau să zic că nici nu știu sigur dacă-l cunosc sau dacă există cu adevărat sau dacă nu cumva o fi vreo invenție cinematică (pe care eu n-am văzut-o încă) a gagiilor de la JSF…

Mai întâi a fost Mike. Mike pretinde că Petrică ar exista. Și mai pretinde că el unul, Mike adică, ar fi chiar fericit că Don ăsta, Petrică ăsta, există și ființează pe undeva prin… pe unde dracu’ ființează el?

Prin Psycho? Prin Zidul ăla pe care tocmai l-am citit? Eu unul, al naibii să fiu dacă l-am văzut vreodată, și nici nu știu dacă trebe’ să-l văd, și nici nu știu dacă el trebe’ să existe cu adevărat, și nici nu știu dacă sunt mulți tipi care ar merita să-i spună pe numele adevărat, de care sunt convins, vă jur că sunt convins, că nici nu e Petrică Sîrbu. Păi, cum să vă spun? Tipu’ ăsta scrie despre chestiile pe care șmecherii ăia din mainstream se fac că scriu, pe cuvântu’ meu c-așa e!

Asta face și nu mai e mult până când o să le dea cu hărțile în cap, o să le arunce cu acneea rozaceea peste mutre și o să le explice (fără să se coboare să le-o spună direct) „Bă, ciumeților! Voi scrieți, sau plantați dracului ardei în curte? Cine mama dracu’ v-a făcut pe voi să credeți că nu pot să vă calc pe mutre oricând…”

Dar știu clar că n-o să le zică așa ceva. Nu. Nu are timp pentru ei. De fapt, cum ar putea un tip care nu există cu adevărat decât în (flux? mentație? grafitti literar?) să spună ceva cuiva?

Mie unuia nu mi-a spus nimic, și sunt fericit că nu mi-a spus nimic, și sunt fericit că nu l-am cunoscut, și sper ca atunci când ei o să mi-l arate la Giurgiu, eu să zic: “Ăsta cine dracu’ mai e? Petrică Sîrbu? Don Simon? Vinto Segada? Worker? U-TV Man? Pasărea Sonares? Un beduin? O parolă? O matarușcă?”

Sau un inițiat?

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top