Vizita

Sunt în concediu medical de la începutul săptămânii. E Iulie, dar am răcit groaznic. Locuiesc într-o garsonieră, la cheie, nedecomandată, în care nu am loc nici să arunc două zaruri ca să nu cadă dracului pereții. Totul din această carceră domestică, ieftină și modernă e Made în China. Parchetul laminat, de culoare gri, ușor de montat și de întreținut, anti bacterian, rezistent la umiditate, cu preț accesibil, ocupă cel mai mult spațiu. Odată l-am demontat doar ca să văd dacă sub el era vreun chinez. Era. L-am tras de perciuni și l-am scos afară în șuturi. Ca orice garsonieră, pare făcută dintr-o singură mișcare brusc încheiată. O săritură la groapa de nisip de la ultima oră de sport din generală. Ei bine, doar atât de departe am putut să sar în planul aspru social-economic. Într-un dulap îmi țin hainele –puține, de altfel-, cărțile într-o mini bibliotecă, câteva cutii cu lucruri mixte sub pat, pe hol încălțămintea, iar pe balcon e Raiul cutiilor de pizza. În baie de abia am loc să mă strecor pe lângă mașina de spălat ca să ajung în cadă să mă exfoliez de ziua de lucru. Robinetul din bucătărie picură de la facerea lumii încoace. Pic, pic, pic, și uite așa trece timpul. Nici nu am nevoie de ceas. Asta e viața mea, și intră toată într-o garsonieră. O viață ca o supă la plic. Tocmai mi-am făcut un Coldrex și mă pun să mă uit la televizor. E aproape de miezul nopții și, deși mă simt slăbit, nu am somn. Afară a început să plouă cu găleata. Deodată aud soneria. Mă gândesc dacă nu o fi cumva nesuferitul ăla de vecin de la 3 de la care am împrumutat ieri două lingurițe de cafea. Poate vrea să-l ajut să-și pună tocmai acum ordine în minte înainte să-și pună ștreangul de gât. Să mă scutească. Mă apropii pe vârfuri de ușă și mă uit pe gaura cheii, dar nu reușesc să văd nimic clar, de parcă plouă și pe hol. Aud niște pârâituri. Aprind lumina și întredeschid. În fața mea stă udă leoarcă, planturoasă și docilă o balenă. E o balenă albastră, care pare să suspine. E imensă și suspină. Cum naiba?! Oare câte Coldrexuri mi-am făcut?!

— Scuză-mă că te deranjez la ora asta târzie, dar, nu am mai avut unde să mă cazez și ți-aș fi foarte recunoscătoare dacă m-ai primi la tine în casă peste noapte.

Cât respect pentru un amărât de angajat. Ar putea să mă strivească fără nicio jenă.

— Mi-e teamă că nu am suficient loc, îi spun buimăcit.

— Este, nu-ți face griji și nu-ți fie frică. Apoi deschide gura și mă înghite ca pe o pastilă.

Ocupă cu nonșalanță și la milimetru întreaga garsonieră. Așa că, acum eu nu mai stau efectiv în garsonieră, ci undeva în ea. Eu o găzduiesc pe ea, ea pe mine. Ea este oaspetele meu, eu sunt oaspetele ei. Inima ei mare e o veioză ce luminează domol. Atmosfera e albastră, plăcută, odihnitoare. Miroase puternic a mare, a adâncuri, a aventură, și simt cum plutesc cu ușurință dintr-o parte într-alta în ritmul respirației ei. Mă simt ca-ntr-un balansoar. Mă las pe spate și îmi aprind o țigară. Balena începe să strănute, să murmure, închizând ochii ei mari și languroși. După care mormăie ceva doar pentru ea și începe să chicotească.

— E de la fum, îmi zice oftând.

— Pot să sting țigara, îi spun, și mă uit după un loc unde să o sting.

— Nu e nevoie, doar până mă obișnuiesc.

Îmi zâmbește cu toată gura. E atât de gentilă și atât de blajină. E bunătatea la pătrat. Cred cu tărie că e o sfântă; o sfântă mare, grasă și frumoasă; o sfântă de cel puțin o 100 de tone care trăiește pe Apa Sâmbetei. O sfântă care poate a eșuat în garsoniera unui slab credincios. Sper să nu fie, totuși, așa. Inima îi bate monoton, dar puternic. Sunt convins că ea știe ce gândesc despre ea, și se strânge în jurul meu ca un nimb de apă și sare. Mi se face somn și adorm în ritmul ei de animal de mii de ani. Visez că sunt o picătură de rouă pe bocancul Lui Dumnezeu.

Când mă trezesc, imediat remarc că mă simt mai ușor cu câteva kilograme, mai tânăr, mai frumos, mai împăcat, mai bun. Nu mai am febră, nu mai îmi curge nasul, și, în plus, sunt liber toată săptămâna. Acum mă mișc prin ea dintr-o parte într-alta fără efort, fără niciun stres, fără ambiții, regrete sau remușcări. Mă simt ca un jeleu. Ea încă doarme undeva la marginea pământului. Doarme profund, doarme preistoric, doarme biblic. Merg dintr-un salt în bucătărie, aprind un ochi de la aragaz, pun tigaia de teflon pe el, și îmi prăjesc niște ochiuri și niște șuncă. Îmi fac o salată și o cafea la ibric. În timp ce mănânc și sorb din cafea, se trezește.

— Îmi e foame, îmi zice printre niște clicuri.

— Mă duc să-ți iau imediat ceva de mâncare. Conserve de pește, bănuiesc.

— Corect. Ia, te rog, orice găsești, vreo 500 cred că ajung. Sunt la dietă când călătoresc pe uscat.

Îmi vine să râd, dar mă abțin. Mă gândesc de unde aș putea să fac rost oare de atâtea conserve. Plec, plin de importanță, în misiune la supermarket. La primul raion dau peste un angajat pirpiriu, parcă-i făcut tot din cârpe și lipit de jur împrejur cu bandă adezivă. Îl întreb dacă are 500 de conserve de pește. Se vede pe fața lui peticită că are ceva dubii, dar îmi aduce din magazie exact 500 de conserve de pește: ton bucăți în suc propriu, file hering în sos tomat, păstrăv file în sos tomat, macrou în saramură, sprot și sardine. Le așez în rucsac și într-o geantă de voiaj, și plec cu greu spre casă. Când ajung, le desfac și le golesc pe toate direct la ea în stomac.

— Mulțumesc. Nu o să te mai deranjez cu mâncarea până plec.

— Cu plăcere. Nu am făcut încă cunoștință. Ciprian, mă cheamă. Lumea îmi spune Cipi.

— Mie poți să-mi spui Eleonor, momentan.

— De ce momentan?

— Pentru că îmi schimb numele de mai multe ori pe an.

— Cum așa?

— Simt că nu sunt aceeași tot timpul.

— Ai dreptate. Cine e! Sper că nu te superi, Eleonor, dar sunt foarte curios, ca orice muritor de rând, de dimensiunile tale și de vârsta ta.

— Cum să nu fii! Am 53 de ani, 25 de metri, cântăresc 130 de tone, și pot să scot peste 180 de decibeli. Doar limba mea cântărește cât un elefant, iar inima mea cât o mașină. Dumnezeule, ce trafic infernal aici, la voi, în capitală. De abia poți să-ți auzi gândurile.

— Așa-i. E un chin pentru toți.

— Sunt în zodia Balanță cu ascendent în Leu. Când sunt în Ocean pot să consum în jur de 4 tone de krill pe zi. Îmi place foarte mult aritmetica, chiromanția și astrologia și să fac origami din plancton, bijuterii din alge, meduze, stele de mare și melci.

— Ce mișto!

— Toate sunt hobby-uri.

— Cum de ai ajuns, totuși, aici?

— A fost o neînțelegere la mijloc. E greu de explicat. Am vorbit deja cu prietenii mei și se pare că doar în weekend pot să plec.

— Unde?

— Undeva prin Atlantic.  Nu ai de unde să știi.

— Ce chestie!

— Mai trebuie să rămân aici până Duminică, dacă nu te incomodez, desigur.

— Nu, nu, nici vorbă. Nu prea am vizite în general. Garsoniera asta e mai mult un bârlog în care mă odihnesc după lucru; un coteț unde mi-am tot ouat singurătatea.

— Trebuie să ai mare grijă de ea.

— De garsonieră?

— Nu, de singurătate. Garsoniera e doar o cutie. De cutii mai faci rost, pe ce mărimi vrei.

— O cutie pentru mine și singurătatea mea.

—  Singurătatea e tot ce ai…până la urmă.

— Din păcate e prea multă.

— Asta e. Te descurci cu ce ai, dragule.

— Mda.

— Și, ce lucrezi?

— Lucrez la o firmă de publicitate. Fac marketing și social media.

— Aha, nu înțeleg exact ce e aia. Ceva pe calculator, cumva?

— Da. Un fel de promovare pentru diverse branduri care doresc să-și vândă pe piață anumite produse.

— Ce să faci!? Trebuie să și mănânci.

— Da. Îmi place cât de cât. Nu mă plâng.

— Știu.

— De unde știi?

— Am comunicat cu emoțiile tale toată noaptea emițând frecvențe joase. Deci știam deja și de singurătatea ta.

— Nu îmi dau seama ce vrei să spui.

— La 14 Hz pot să comunic foarte bine cu tot ce e ascuns în tine. Nu ești tocmai irecuperabil, îmi spune chicotind. Trebuie doar să te relaxezi. Să-ți găsești o ocupație pe lângă ce muncești. Sunt multe cântece în tine pe care nu le-ai ascultat încă.

— Cântece? Eu nu am deloc voce.

— N-are legătură. Sunt ca un fel de chemări. Să nu-ți fie frică să te afunzi, să te consumi, să uiți de tine din când în când. Dar ai de grijă, căci în adâncuri pândesc multe pericole. Ah, iartă-mă. Vorbesc atât de mult, dar, fac așa doar după ce mănânc. Parcă devin o dirigintă.

— Nu mă supăr. Cred că am destule nemulțumiri, și, nu știu ce să fac cu ele.

— Ei, îți dai tu seama cu timpul. Nimeni pe aici nu prea are habar. Numai să încerci încontinuu. Viața e o pendulare între așteptări și încercări. Uneori trebuie să stai pe loc, alteori trebuie să mergi înainte. Uneori e mai bine să faci pe mortul, alteori să mergi la război. Oricum, nu ai de unde să știi ce urmează de fiecare dată. În cazul meu e mai simplu pentru că folosesc ecolocația.

— E un avantaj. Mărimea ta la fel.

— Depinde, fiind gigantă mi-e greu să-mi păstrez anonimatul.

— De ce ai vrea asta?

— E bine să nu știe și să nu dea de tine chiar toată lumea. Și încă ceva, să nu uiți să te bucuri de lucrurile mărunte, precum krillii.

Începe, din nou, să chicotească și să pocnească. Mă binedispune și îmi dă încredere. E atât de senin, aici, în Eleonor. Parcă locuiesc într-o stare de grație. Însă după asta, din păcate, nu mai îmi spune nimic. Stă doar în tăcere, cu ochii închiși. Poate doarme sau poate meditează. Nu îmi dau seama. Uneori geme prelung, iar atunci tresar. În zilele care urmează, de Miercuri până Duminică, nu mai ies deloc din casă. Nu vreau să o părăsesc pe Eleonor. Îmi închid mobilul și laptopul, scot din priză televizorul, și sting toate luminile. Mă plimb liber prin Eleonor, prin singurătatea ei elegantă și necunoscută de cetacee. Sunt ca într-un parc, dar fără distracții. Un parc netulburat de nimic. Mă văd pe mine, când eram copil, cum stau afară, în curte, și privesc Soarele. Mă uit și eu în sus, direct în lumina puternică, fără să mă doară ochii.

Duminică, Eleonor deschide ochii, se destinde și începe să cânte. Cred că așa ar fi sunat un cor acvamarin de îngeri din Atlantida. Câtă frumusețe! Toată doar pentru mine. Deodată încep să plâng, și simt că nu m-aș mai putea opri vreodată și nici nu aș vrea. O privesc printre lacrimi pe Eleonor cum se unduiește în aer și se îndepărtează de mine ca o insulă. În urma ei rămâne o întindere uriașă de liniște.