Now Reading
Jerusalema

Jerusalema

pictura de Florin Giurcă

(Fragment din romanul Coarne de bour, noutate la editura Pavcon)

 

 

Tânărul procuror stagiar Fabian Bibescu fu trezit cu brutalitate din somn, la ora 3 și douăzeci de minute dimineață, de soneria telefonului. Afară, vântul sufla ușor, umflând perdeaua care acoperea pe jumătate fereastra larg deschisă a camerei sale, situate la etajul doi al unui bloc de garsoniere din cartierul Faleză Sud. Zgomotele îndepărtate ale portului, șuieratul locomotivelor, bufniturile containerelor lovite, vagoanele scrâșnind din boghiuri, sirenele ambulanțelor sunau acum mult mai păstos, mai estompat, datorită ploii ce nu se mai oprise de la lăsarea întunericului. Sau așa i se părea lui Fabian. Adormise cu televizorul deschis. Se trezi pe la ora unu, închise televizorul și deschise fereastra. Verifică dormitorul lui Laur. Băiatul dormea dus.

Când să iasă din cameră, puștiul se foi și zise cu voce adormită:

— Tati, mi-ai promis că mâine mergem la Acvariu. Da?

— Da, tati, cum să nu. Când ieșim de la grădi te duc la Acvariu și vedem peștele – ciocan, peștele – cui și peștele – nicovală. Acum, culcă-te.

— Nici nu există, râse băiatul.

Ploaia cădea în continuare și zumzetul monoton, clipocitul picăturilor pe asfalt și apa șiroind prin burlane creau o ambianță prielnică dormitului. Se întinse la loc în așternut, ghemuindu-se sub pătură și închise ochii, gândindu-se la ceva plăcut.

În minte îi reveniră, subit, imaginile întâmplării din Piața Ovidiu la care fusese martor cu două seri înainte. Stăteau alături pe o bancă, el, Laurențiu și Andreea și se alintau sub razele piezișe ale soarelui de început de octombrie, la asfințit. Nicicând toamna nu fuse mai frumoasă, își zise, mângâindu-i Andreei pântecul și lăsându-se purtat pe aripile sentimentului pur de iubire, fără absolut nici un gând în minte. Împrejur, stăpâniți probabil de același curat sentiment, zeci de tați și mămici se plimbau cu copilașii în brațe, în cărucioare sau atârnați la spate în rucsăcele speciale pentru bebeluși.

Deodată, liniștea serii fu sfâșiată de ritmuri de tobă afro-beat și vocea de contralto a lui Nomcebo se sparse pe zidurile Muzeului de Arheologie, îngânând versurile acelea neinteligibile, în limba Zulu. Singurul cuvânt care se putea înțelege, „Jerusalema”, provoca o adevărată electrizare în piață, provocându-i pe aproape toți cei prezenți să se alăture dansului sincron. Fabian se prinse relativ greu că era vorba de un flashmob, asta abia când melodia și dansul încetară subit și surprinzător, la fel de neașteptat precum începuseră. Fusese martor la un eveniment organizat pe un grup al tinerelor mămici, dar ei doi nu știuseră asta la început. Se uita la zecile de femei și bărbați care dansau cu bebelușii în brațe și i se părea ceva incredibil, ireal de frumos și expresiv și se întreba dacă ar fi fost potrivit să se ridice și el de pe bancă și s-o invite pe Andreea la dans. Se aplecase apoi asupra ei și o sărutase ușor pe obraz, o sărutare ca o adiere, ca o mângâiere de petală de trandafir. Andreea se sprijini însă de pieptul lui și îl îmbrățișă tandru, dându-i de înțeles că se simte mai bine așa.

Tot spectacolul acesta a durat cam cinci minute. În final, cei prezenți aplaudară, erau acum mai destinși, se citea bucuria în ochii lor și, dacă nu ar fi purtat toți măști de protecție, li s-ar fi putut vedea și zâmbetele de pe buze.

A doua zi, Andreea s-a internat la clinica Euromaterna din cauza unei sângerări, nu foarte abundente, dar totuși îngrijorătoare pentru o sarcină de douăzeci de săptămâni.

După o noapte albă, Fabian adormi instantaneu când puse capul pe pernă, în sunetul monoton al ploii care cădea de mai multe ore, încontinuu.

La trei și douăzeci sună telefonul.

Vocea baritonală a procurorului șef de secție, Anton Ibadula, îl anunță, sec, să se prezinte de urgență pe Bulevardul Elisabeta, zona esplanadei Cazinoului. O femeie douăzeci și șapte de ani fusese găsită moartă în condiții suspecte. Să cheme și tehnicianul criminalist.

Îl trezi imediat pe Virgil din somn și îi comunică ordinul.
— Vin eu și te iau de la Cireșica, să fii în cincisprezece  minute în fața bisericii.

Voise să zică douăzeci, dar știa, din experiență, că douăzeci de minute devin întotdeauna treizeci. Lasă, mai bine să-l aștepte Virgil pe el, și așa făcea un ocol de șapte kilometri ca să-l ia de acasă.

În zece minute, Fabian fu în parcare și porni motorul. Se obișnuise, în cei trei ani de profesie, cu apelurile astea nocturne. Nu deveniseră încă o rutină, crimele nu erau chiar așa de frecvente în Constanța, dar, ca un făcut, se petreceau cu precădere noaptea. Când ajunse în fața bisericii de la Cireșica, Virgil îl aștepta în stație, chircit în hanoracul cu glugă, purtând în mână valiza cu instrumentele lui.

— Ai idee despre ce e vorba? Zise, după o tăcere de câteva minute.

Nu fusese cu Virgil decât la patru cazuri, dar între ei se sudase o relație puternică de camaraderie. Erau parteneri, așa îi plăcea să spună, deși parteneriatul lor dura numai cele câteva ceasuri, atât timp cât se desfășura prelevarea de probe de la locul faptei. După aceea, fiecare își vedea mai departe de propriile sale îndatoriri.

— Nu știu mai mult, decât că e vorba de o femeie găsită moartă în zona Cazinoului. Nu e o zonă frecventată de prostituate, asta ar fi un indiciu că avem un caz atipic.

Vorbea din manual. Cazuistica lui, foarte subțire, număra doar omoruri prin imprudență, accidente de muncă și accidente de circulație. În județul Constanța fuseseră totuși câteva crime groaznice în ultimii ani, dar majoritatea erau pe fondul răzbunărilor domestice și al jafului, toate cu autori evidenți. Cazul de la Cumpăna, din urmă cu patru ani, era predat tuturor stagiarilor, înainte de a le fi încredințat primul dosar. Un individ care și-a ucis concubina și a tăiat-o în bucăți. După ce i-a tăiat capul, ambele mâini și a eviscerat-o complet, i-a scos toate organele interne și i le-a pus într-un bidon de plastic, situat lângă patul unde se afla cadavrul. Un bidon alb, în care se pun murăturile iarna. Trebuie să ai sufletul înecat de ură ca să faci așa ceva.

Cei șapte bărbați care stăteau în jurul unui corp întins pe jos, lângă latura dinspre mare a  Cazinoului, se întoarseră către el când opri, în scrâșnet de anvelope pe mozaicul ud. O ambulanță cu farurile stinse și portiera din spate larg deschisă era oprită lângă intrarea în Acvariu. Coborî și se îndreptă cu pași repezi către ei. Nu cunoștea pe nimeni.

— Domnul procuror Bibescu? Zise cel care părea cel mai mare în grad, un plutonier adjutant. Am fost anunțat că urmează să sosiți. Muscă Ghiocel e numele meu. Plutonier adjutant.  Dumnealui este martorul principal, domnul doctor stomatolog Cristian Strungaru. Victima, o tânără pe nume Camelia Rusu, fostă asistentă a domnului doctor, prezintă semne de hemoragie intensă în zona pubiană. Nu am obținut alte informații de la martor, tocmai am…

Fabian se lăsă pe vine și studie câteva minute cadavrul, fără să-l atingă. Îi făcu semne lui Virgil să fotografieze. Ceru o foarfecă, tăie chilotul victimei pe linia șoldului și îl îndepărtă cu vârful foarfecii, dezgolind zona genitală, năclăită de sânge.

— Mai multă lumină, zise. Și o pereche de mănuși.

Cu degetul arătător îi indică lui Virgil locul unde să se uite. Asistentul îngenunche pe caldarâm, privi cu atenție în direcția indicată, apoi schimbă cu dexteritate obiectivul camerei. Pe ecranul fosforescent al acesteia, sub cheaguri de sânge și smocuri de păr pubian năclăit, îndepărtat în lateral de degetele lui Fabian Bibescu, se ivi vulva tinerei femei, vizibil rănită și deformată sub acțiune mecanică.

— Fotografiază! Zise, scurt.

Blițul fulgeră orbitor și pe retina celor șase bărbați, care stăteau cu capetele aplecate deasupra cadavrului, se imprimă pentru câteva zeci de secunde imaginea degetelor mare și arătător ale lui Fabian, care țineau distanțate labiile victimei. Între ele, capătul rotund al unui obiect de culoare sidefie, un fel de tijă cu diametrul de circa 5 milimetri, care părea să-i penetreze adânc vaginul, strălucea ca o perlă.

Procurorul încercă să extragă, cu cele două degete, obiectul intruziv, dar acesta opuse rezistență. Se ridică în picioare și se uită cu atenție prin jur. Ceru lumină pe o rază de trei metri de jur împrejur. După zece minute de cercetare zadarnică, se adresă jandarmului:

— Ați luat interogatoriu martorului? În lumina celor descoperite, interogatoriul trebuie refăcut. Domnule… zise, adresându-se bărbatului care îi fusese prezentat ca fiind unicul martor.

— Strungaru. Cristian Strungaru. Eu am ajuns aici chemat la telefon de Camelia, era extrem de panicată și deja era pe moarte în clipa în care am ajuns eu, nu știu ce… nu am văzut nimic…

— Cu siguranță, i-o reteză procurorul. Mă veți urma acum, însoțit de domnul plutonier adjutant, la secția de poliție unde ne veți povesti, pe îndelete, tot ce s-a întâmplat. Vă puteți chema un avocat. La ora opt dimineața vom merge împreună la Judecătorul de drepturi și libertăți, în scopul obținerii hotărârii de reținere preventivă pentru treizeci de zile, sub acuzația de omor calificat. Ceilalți sunteți liberi, deocamdată.

 

 2.

 

Era deja după a doua noapte nedormită și asta își spunea cuvântul. Fabian își ținea cu mare greutate ochii înroșiți de nesomn ațintiți asupra suspectului. Acesta, un bărbat de patruzeci de ani, bine clădit, cu părul și unghiile îngrijite, cu alură energică, vioaie, părea genul de intelectual progresist, cu idei liberale. Află de la el că tocmai se întorsese dintr-o excursie la Ierusalim, unde fusese cu victima, o tânără  atrăgătoare, după cum o arătau pozele vizualizate împreună pe internet, angajată pe post de asistentă medicală la clinica stomatologică al cărei unic proprietar era doctorul Cristian Strungaru. Motivul oficial al acestei excursii, decontate pe cheltuielile firmei, fusese participarea la un congres internațional de implantologie, dar circumstanțele dovedeau că, în realitate, cei doi amanți se bucuraseră de o scurtă escapadă, departe de ochii vigilenți ai doamnei Strungaru.

— Soția ce zice de faptul că v-ați petrecut timpul împreună cu amanta?

— Soția nu știe că… începu doctorul, dar se opri, mușcându-și buza. Aș prefera să vorbesc despre asta în prezența avocatului.

— Perfect, e în regulă. Sunați-l, și dacă e disponibil la ora aceasta, îl vom aștepta.

Cum avocatul avea telefonul închis sau nu se afla în raza de acoperire, Fabian reluă pe un ton împăciuitor:

— Ok atunci, nu discutăm implicarea familiei dumneavoastră în această poveste. Vorbiți-mi despre cele ce s-au petrecut ulterior sosirii dumneavoastră în țară. Când ați ajuns? V-ați mai întâlnit cu victima de atunci până în noaptea aceasta?

Suspectul povesti ultimele două zile petrecute le Ierusalim, amintind sumar despre achiziționarea a o sută de implanturi de pe piața neagră și despre o scufundare în Marea Moartă, din care extrăsese un trovant interesant, pe care îl adusese în țară, ascuns în bagajele Cameliei Rusu.

— Nu văd de ce aș ascunde asta, domnule procuror, oricum o să mă întrebați despre implanturi, știu că în aceste clipe se efectuează percheziție la mine în cabinet și veți găsi factura…

— Nu încă, nu încă, domnule doctor, abia după ce vom obține mandatul de la judecător. Dar, aveți dreptate, vom face percheziție. Ce e cu implanturile? Au legătură cu acest caz?

— După părerea mea au, răspunse medicul. În acest moment, ele nu mai există. De acea spun că o să mă întrebați de ele, văzând factura. Nu mai există. Au fost transportate împreună cu calculul, în aceeași pungă, și…

— Ce calcul?

— Ah, trebuia să mă lăsați să termin. În ultima zi, am fost mai mulți colegi de la simpozion, printre care și Camelia, într-o plimbare cu autocarul la Marea Moartă. Am vizitat și cetatea Masada, de pe vremea romanilor, știți. Eu am făcut o scufundare cu scuba, cinci sute de euro m-a costat, dar a meritat. Sau poate că a fost o alegere greșită…

Se opri, îl sună din nou pe avocat, care răspunse în cele din urmă.

— Salut, Costele. Cristi Strungaru sunt. Am căzut într-o mare dandana, am probleme cu poliția și procuratura. Eu sunt nevinovat, dar am nevoie de tine să mă aperi. Pe scurt… da, pe scurt, că e ora prea devreme, azi la… la ce oră, domnule procuror?

— La opt, la judecătorie. Dă-mi-l pe domnul avocat. Alo, procuror Bibescu Fabian. Să trăiți, domnule avocat Barbăroșă, am rugămintea, dacă puteți, să fiți la ora opt în dimineața asta la judecătorul de drepturi și libertăți în cauza dosarului de urmărire penală pentru omor calificat, cu autor prezumptiv în persoana domnului doctor Strungaru Cristian. Da, ați auzit bine. Strungaru Cristian. O dimineață plăcută vă doresc și dumneavoastră.

Se întoarse către doctor, care urmărise total impasibil discuția telefonică.

— Așadar, ce calcul?

— Când m-am scufundat, am văzut pe fundul apei o sferă cu diametrul de, hai să zic, o palmă, asta înseamnă 15 – 20 de centimetri. Perfect rotundă. Am luat-o în mână cu ușurință, dar când am scos-o afară din apă s-a dovedit foarte grea. Vreo trei – patru  kilograme. Am zis că e ceva interesant de expus în vitrină, la cabinet, ca material didactic pentru pacienți. Ce efect poate avea depunerea de tartru, pentru că drăcia aia era acoperită toată cu o crustă întărită de săruri. Am pus-o în bagajul Cameliei, nu prea i-a făcut plăcere, dar s-a conformat până la urmă.

Zâmbi cu subînțeles, ca și cum ar fi vrut să spună „am eu metodele mele de convingere”. Fabian nu se îndoi de asta.

— Și de ce-i spuneți „calcul”? Are vreo legătură cu calculii renali sau biliari?

— Ba bine că nu! Sunt niște concrețiuni de săruri și minerale, până la urmă. În anumite condiții se formează și pe uscat. Ați auzit de trovanți?

— Da. Așa, și? Ce legătură au trovanții și implanturile cu moartea asistentei dumneavoastră?

Strungaru dădu din umeri:

— Asta, domnule procuror, aștept să descoperiți dumneavoastră și după ce găsiți răspunsul să-mi spuneți și mie, că sunt foarte curios. Cert e că alaltăieri seară, cum ar veni, am ajuns în Constanța și am mers fiecare la casa lui. Eu la mine, lângă consoartă, Camelia la ea, în garsoniera ei de pe Mircea. Nu ne-am mai văzut, nici auzit, de la aeroport. Ca în noaptea asta, pe la ora douăzeci și patru, să primesc un telefon de la ea. Redau din memorie, avea o voce sugrumată de emoție, lucru nenatural la ea, care e o ființă foarte calmă, placidă chiar. Mă rog, era. Mi-a zis așa: „doctore, dacă nu vii într-un minut să-ți iei căcatul acesta de la mine din apartament, eu îl arunc pe fereastră”. Am dat s-o întreb despre ce „căcat” era vorba, dar n-am mai auzit decât un urlet guițat, sugrumat, și apoi o bufnitură puternică. După aia am auzit tot felul de zgomote produse de obiecte aruncate, alte țipete de-ale ei, ba chiar și un miorlăit de pisică îngrozită. N-am stat să mai ascult până la capăt, mi-am pus repede o cămașă și pantaloni pe mine, că eram în pat, dormeam, și m-am repezit la mașină. În nici un sfert de oră eram la ușa ei. Am găsit-o întredeschisă. Înăuntru, sertare deschise, ușa de la debara trântită de perete, toate calabalâcurile alea răsturnate pe jos, pesemne Camelia căutase ceva în mare grabă înainte să plece de acasă. În dormitor și în bucătărie, deranj, lucrurile vraiște, alandala, ea, care e extrem de ordonată și riguroasă. De aceea am și angajat-o ca asistentă, adăugă, subliniind cu o privire directă în ochii procurorului.

Fabian îi făcu semn să se oprească un minut, merse până la cafetieră și își turnă încă o ceașcă de cafea filtru. Simțea nevoia să fumeze. Se uită la ceas. Șase și treizeci, prea devreme s-o sune pe Andreea. Duse mâna la piept, se răzgândi, apoi o introduse din nou sub reverul sacoului și-și extrase o țigară. Se retrase în hol, cu ușa întredeschisă, ținând un picior afară din încăpere. Trase cu sete din țigară și privi cerul cenușiu. Încercă să-și alunge orice gând din minte, dar nu reuși. Închise ochii. Valuri de căldură îi străbătură pieptul și mușchii spatelui. Aruncă restul neterminat al țigării în scrumiera de tablă din fața intrării și reveni la suspect. Acesta își turnase și el o cafea. Când îl văzu, doctorul  reluă, detașat, istorisirea:

— Am pornit atunci cu mașina în jos, pe strada Mircea, către Piața Ovidiu, dar a trebuit să mă opresc pentru că circulația auto este oprită la intrarea în piață. Încă mai ploua, dar nu așa de tare. Am lăsat mașina în fața stâlpișorilor care barau accesul și am luat-o la goană în jos, spre malul mării.

— De ce? De unde știați încotro s-a dus?

— Am avut o scurtă străfulgerare de intuiție. M-am întrebat ce se întâmplase și atunci am făcut legătura cu trovantul, care dispăruse. Am făcut legătura între Marea Moartă și Marea Neagră. Mare, înțelegi? Camelia a vrut să arunce trovantul în mare. Logic, nu?

— Să zicem. Continuă.

— Nu mai e mult de zis. Am văzut-o pe când se ducea la vale pe strada Arhiepiscopiei, era cu o sută de metri în fața mea. Am strigat-o, nu era nici țipenie pe stradă, dar nu m-a auzit. Cred că era grozav de înspăimântată, alerga așa, dezechilibrat, clătinându-se pe tocuri, ziceai că o să cadă din clipă în clipă. Și ținea mâna dreaptă în sus, la nouăzeci de grade și în mână avea ceva, un bagaj.

— Ce avea în acel bagaj?

— N-aș putea să spun cu certitudine, dar bănuiesc că trovantul era. Avea o dimensiune oarecum apropiată. Presupun că îl transporta într-o geantă sau rucsac, un ambalaj ceva mai mare, dar, oricum, e plauzibil că trovantul era.

— Era? Unde a dispărut, atunci? Nu s-a găsit nimic la fața crimei.

— Eu nu m-aș hazarda să pronunț cuvântul „crimă”, domnule procuror. Încă nu aveți nicio dovadă în acest sens.

— Decât o țepușă împlântată în vaginul amantei dumneavoastră, domnule doctor. Și am și motivul: aducerea la tăcere a amantei care vă șantaja cu destrămarea căsătoriei. Dacă la autopsie vom descoperi, foarte probabil, că asistenta dumneavoastră era și însărcinată, acesta va fi un factor agravant. Ucidere cu premeditare și cu sadism, închisoare pe viață. Prietene, te sfătuiesc să-ți cauți un avocat foarte bun. Și, da, Barbăroșă corespunde din punctul ăsta de vedere, deși e foarte scump.

Telefonul lui Fabian sună o singură dată. Acesta se opri și acceptă convorbirea fără să se uite cine este apelantul. Duse aparatul la ureche.

— Fabian Bibescu. Spune. Așa… da… am înțeles. La opt, la prima oră. Am anunțat judecătorul. Da, Ghiocele, vino. Mergem după aia la adresa din strada Mircea și pe urmă la cabinetul stomatologic. Cu mandat, cu mandat, desigur.

Închise convorbirea și se adresă din nou inculpatului:

— După aceea? Ce ați făcut după ce ați ajuns-o din urmă?

Strungaru lăsă capul în jos și păru că încearcă să-și adune gândurile. Își ridică deodată fruntea și spuse fără urmă de ezitare:

— Când am ajuns-o din urmă, tocmai ce aruncase bagajul acela în valuri. Adică își dusese mâna dreaptă lateral în spate, își luase având și după aia, nu știu ce s-a întâmplat de s-a prăbușit în brațele mele. Nu am văzut efectiv trovantul zburând prin aer, dar nici nu am fost foarte atent. Toată grija mea era îndreptată asupra Cameliei. Am luat-o în brațe și am îmbărbătat-o, era groaznic de speriată. Tremura. Și atunci mi-am dat seama că era pe moarte. Jos, la picioarele ei, era o grămadă de carne însângerată. Mi s-a făcut frică și greață și am vomat. Pe urmă nu mai știu ce s-a întâmplat. Cred că am sunat la 112, nu mai știu. Când au venit poliția și ambulanța, lângă Camelia, care zăcea întinsă pe jos, într-o baltă de sânge, nu mai era practic nimic.

— Sau aproape nimic, zise procurorul. Tocmai m-a sunat plutonierul Muscă, care s-a întors înapoi la locul faptei, să-mi spună că a găsit niște rămășițe ale trovantului. Adică eu fac legătura asta, că sunt rămășițele trovantului, din câte mi-ai spus până acum. Să mergem la judecător și vom vedea după aceea ce vom mai afla.

 

3.

 

În fața judecătorului Gherasim Andone, Fabian se prezentă destul de șovăitor, mult mai puțin incisiv decât se manifestase în timpul interogatoriului. Reușise să vorbească puțin la telefon cu Andreea și nu înțelesese mare lucru de la ea. Zicea că o să-i spună ea mai multe când or să se întâlnească. Adică ce să-i spună mai multe? De ce nu putuse să-i spună direct, la telefon? Voia să-l sune pe medicul curant, dar uitase s-o întrebe cum îl cheamă și ce număr de telefon avea. Trebuia să meargă cât mai curând la clinică să stea de vorbă cu el. Îndată după ședință. Stăteau pe holul judecătoriei, el, suspectul Strungaru, adjutantul Muscă și avocatul Barbăroșă, grupați toți patru în fața ușii sălii de ședință, fără a se privi unul pe altul. Se uita la ceas din două în două minute și se învîrtea pe loc de nerăbdare. Ar fi vrut să-i lase acolo în plata Domnului și să fugă la Andreea.

La opt și cinci fu sunat de Ibadula, șeful de secție, care îl întrebă șoptit dacă plutonierul adjutant Muscă se află lângă el.

Confirmă, monosilabic.

— Muscă are asupra lui mapa cu cercetarea preliminară într-un caz de corupție în care este implicat avocatul Barbăroșă, continuă Anton Ibadula, cu același glas conspirativ. Am să te rog să preiei acest dosar și să te ocupi de el cu celeritate. Climatul politic actual nu ne îngăduie… cer de la tine maximă discreție.

Închise.

Fabian tresări și se uită lung la Barbăroșă, care privea impasibil un poster ce îndemna la purtarea măștii. Își întoarse apoi privirile către jandarm. Acesta din urmă avea într-adevăr o servietă, pe care o ținea, cu ambele brațe, strâns la piept. Se temu să-i ceară documentele de față cu avocatul. De altfel, nutrea bănuiala că Muscă însuși aștepta un moment favorabil ca să-i înmâneze dosarul.

La nouă și cinci fură chemați înăuntru. Judecătorul ascultă plictisit rechizitoriul, rostit searbăd, fără nicio intonație, fără să pună nicio întrebare. Abia la sfârșit făcu o remarcă, precum că „n-am înțeles nimic”, sau ceva de genul acesta. Dădu apoi cuvântul avocatului. Barbăroșă își drese glasul și își bombă pieptul și mai tare. Nu se zgârci la cuvinte, spre disperarea lui Fabian.

— Onorată instanță, am fost trezit din somn în dimineața aceasta de către domnul procuror Bibescu, în mod intempestiv, și mărturisesc că nici eu nu am înțeles graba cu care domnia sa a cerut această audiere. Nu are absolut nimic pregătit. Nimic din rechizitoriul prezentat nu-l asociază pe clientul meu cu această… nu știu cum s-o numesc, deoarece nu am nici un indiciu că ar fi vorba despre o crimă. Cel puțin, nu încă. Unde este expertiza laboratorului criminalistic? Unde este opinia legistului? Domnul procuror confundă, din eroare, persoana salvatorului cu aceea a agresorului, o eroare judiciară naivă și intrată în analele jurisprudenței. Simplul fapt conjunctural, acela că clientul meu se afla la momentul respectiv în apropierea Cazinoului, a fost pentru domnul procuror Bibescu un indiciu suficient al vinovăției sale. Nimic mai neadevărat. Onorată instanță, cer să nu luați în seamă cererea de deschidere a urmăririi penale pe numele domnului Strungaru și, pe cale de consecință, să nu aprobați cererea domnului procuror privind arestul preventiv pentru treizeci de zile. Vă mulțumesc!

Sentința veni pe loc și fu una la care toate părțile ar fi trebuit să fie mulțumite.

— Se încuviințează începerea urmăririi penale în cazul Camelia Rusu și plasarea inculpatului Strungaru Cristian sub control judiciar, cu interdicție de a părăsi localitatea de domiciliu timp de 30 de zile. Cu drept de recurs.

Se întoarse către procuror:

— Vă rog, pe viitor să vă luați în serios atribuțiile. Nu accept fapte lipsite de logică sau de explicație credibilă. Nu suntem în Zona Crepusculară. Ce înseamnă „os, posibil peroneu de cal, înfipt în vagin”? Aveți raportul legistului și așa scrie în el? Hai, să fim serioși. Aveți noroc că nu voi fi tot eu în camera preliminară. Legea îmi interzice.

Fabian înghiți în sec, salută și făcu stânga împrejur. În dreptul ieșirii calea îi fu barată de plutonierul adjutant, care îi întinse un plic sigilat, cu mențiunea Secret. Îl luă, îl privi atent pe ambele părți, apoi și-l introduse în servietă, privindu-l fix în ochi pe plutonier. Citi pe fața jandarmului o umbră de îndoială, de nemulțumire. Ar fi vrut să-i promită că de acest caz se va ocupa cu mult mai multă atenție, dar nu putu. Își feri privirea.

— Știu despre ce e vorba, mi-a spus Ibadula.

Se despărți de Muscă în grabă. Peste patruzeci de minute bătea la ușa rezervei unde era internată Andreea.

— Ce faci, pui? Cum te simți?

Își trăsese un scăunel lângă capul ei și o cerceta cu privirea. Foarte palidă.

— Am pierdut sânge, zise. Destul de mult. Perfuzii, antibiotice, alea, alea. Știi cum e. Acum e mult mai bine. Doctorul Stelian Cârstoiu, vezi că e în cabinetul lui acum. Și să-mi zici și mie ce ți-a zis. Mie n-a vrut să-mi spună nimic. Și, pui, adăugă ea la sfârșit, când se ridică de pe scaun: foarte dureros.

Fabian aproape că alergă pe coridoarele spitalului, întrebând în stânga și în dreapta de cabinetul doctorului Cârstoiu. Când, în cele din urmă îl găsi, ciocăni în ușă și nu primi nici un răspuns. Încercă clanța, ușa era încuiată cu cheia. Simțea cum cămașa i se lipește de spate  de transpirație. De câte ori era impacientat, nerăbdător sau nervos pățea asta. Citi pe ușă numărul de telefon al doctorului și sună. Spre marea lui ușurare, doctorul răspunse. Se prezentă.

— Domnule Bibescu, zise o voce care i se păru nedrept de iritată (oare de ce?), soția dumneavoastră a avut noroc cu carul. S-a prezentat cu plagă înțepată în zona inghinală, practic doi milimetri au lipsit ca floarea vaginului ei să vă fie ruptă, dacă mă înțelegeți ce vreau să spun. Cu ce v-ați jucat, Dumnezeule? Vai, vai, oamenii din ziua de azi! S-a stricat lumea de tot! Nu mai e de trăit pe pământ.

Și închise, fără să aștepte vreo reacție din partea lui Fabian.

Alergă din nou la Andreea, de data asta cuprins de un sentiment confuz. O găsi moțăind, cu o carte pe piept.

— Ei, ce a zis?

Își trase scăunelul la marginea patului.

— Pui, tu mi-ai spus tot ce știai? Ce s-a întâmplat, de fapt? Doctorul zice că te-ai înțepat în ceva.

Andreea făcu ochii mari.

— Adevărat? Înțepat?

Tăcu și se uită în tavan clipe în șir.

— Da, am simțit o înțepătură, dar n-am știut atunci ce s-a întâmplat. Extrem de dureroasă, ca un fier înroșit în foc. Pur și simplu m-am speriat și am sărit în sus de pe veceu și am văzut că sunt plină de sânge jos. Și atunci am crezut că s-a rupt ceva în mine și am sunat la urgență, știi.

— Adică erai pe veceu?

— Da, de parcă n-ai ști… toată baia era plină de sânge. Ah, ce coșmar…

Fabian se retrase, luându-și la revedere de la soție. Citise pe telefon un mesaj nou pe watsapp de la medicul legist. Mesajul suna așa:

„Asta e minunea pe care am găsit-o în pizda Cameliei. O suliță de material organic, lungă de patruzeci de centimetri și groasă pe alocuri de un centimetru, dar neuniform. În capăt are vârf de săgeată. Habar n-am ce rahat mai e și chestia asta.” Sub mesaj urma poza. În poză era o săgeată albă, cu vârf extrem de ascuțit, un fel de harpon în toată regula.

Fabian băgă telefonul în buzunar și practic o luă la goană pe coridoarele spitalului. Trebuia să-l ia pe Laur de la grădi. Demară în trombă și o luă pe strada Soveja fără să fie atent unde merge. Nu acordă prioritate unui Audi cu numere de București și se alese cu un potop de înjurături. La volan era o femeie. Diferențele dintre sexe se șterg la volan, îi trecu prin minte. După cinci minute de șofat, își dădu seama că o luase în direcție inversă. Întoarse la primul giratoriu și făcu slalom de pe o bandă pe alta în mod inutil. Fu nevoit să oprească la semafor, în spatele unei coloane de mașini de o sută de metri.

Când ajunse la grădiniță, Laurențiu stătea singurel în camera de așteptare, într-un fotoliu. Îl văzu pe Fabian și se aruncă la gâtul lui.

— Acvariu! Acvariu! Se rugă.

O luă la vale pe bulevardul Tomis, de data asta fără grabă, avea copilul lângă el. În fața Tribunalului Constanța făcu giratoriul și o luă pe strada care cobora în pantă accentuată, paralel cu portul, până la terasa The View. Parcă acolo, lângă roata verticală și plecară amândoi către Cazinou. În trecere, puștiul se zgâi îndelung la imensul carusel. „Nici gând, amice! Nu până vei face șapte ani”, îi ghici Fabian gândul. Dar știa că nu-i va rezista mai mult de o săptămână rugăminților.

Intrară în semi-întunericul din interiorul Acvariului și își începură tăcutul periplu prin fața vitrinelor luminoase. Laurențiu se străduia să descifreze inscripțiile și uneori chiar le brodea binișor, dar Fabian nu era sigur dacă băiatul lui chiar învățase să citească, sau pur și simplu memorase numele peștilor. Ambele variante erau bune, își zise. În dreptul anghilei, apăsat de o întrebare, scoase telefonul din buzunar și redeschise mesajul legistului. Făcu zoom pe fotografia aceea și se uită îndelung la ea, studiindu-i detaliile de la ambele extremități. Auzi pași în spatele lui și o voce răgușită de fumător, care rosti:

— Caseolus calculus, aș zice.

— Poftim?

— Ah, să mă prezint: sunt profesor Doru Calinic, cercetător biolog la Acvariul din Constanța. V-am văzut peste umăr fotografia la care vă uitați și mărturisesc că rareori am avut plăcerea de a întâlni persoane pasionate de minunile naturii, așa că mi-am luat îndrăzneala de a vă inoportuna cu intervenția mea.

Fabian se întoarse cu lentoare către bărbat și-l privi uluit.

— Poftim? Repetă. Apoi își ceru scuze. Fabian Bibescu, zise. Știți cumva despre ce e vorba în fotografia asta?

Calinic luă telefonul în mâinile sale, își puse ochelarii de citit pe ochi și zise:

— Secțiunea distală rotundă, forma corpului ușor tronconică, curbura mică, vârf în formă de lopățică. Aparține genului Caseolus. M-aș hazarda mai exact: Caseolus calculus.

— Ce e asta, pentru numele lui Dumnezeu? N-am mai auzit de așa ceva până acum.

— Melci, dragă domnule! Melci. În timpul împerecherii, este cunoscut din antichitate că melcii trag unii în alți cu săgeți de amor. Li se spune chiar așa, „love darts”. Sulițe amoroase. Sunt din sidef, materialul calcaros din care sunt făcute cochiliile gasteropodelor. Nu se rănesc grav, ba chiar au efectul unui aport substanțial de calciu. Dar sunt aruncate cu forță foarte mare, uneori pot să străbată corpul partenerului și să iasă prin partea cealaltă. Sunt un fel de daruri din dragoste, am putea zice. Drăguț, nu?

Cercetătorul se îndepărtă cu pași săltăreți, lăsând în urma lui un discret parfum de tabac.

— Și cât de mari sunt săgețile astea? Strigă din urmă Fabian.

Calinic întoarse capul când fu aproape să dea colțul:

— Ei, cât să fie? După dimensiunea melcului, de la un milimetru până la doi sau trei centimetri, dar astea sunt specii tropicale rare. De regulă, a zecea parte din lungimea piciorului. Dar pot exista și mai mari. S-au văzut cazuri în care…

Biologul dispăru definitiv din vedere și ultimele sale cuvinte nu se mai auziră.

Fabian rămase încremenit, cu telefonul în mână, uitându-se aiurit la poza cu sulița de sidef. Când își reveni, tresări de spaimă. Laur lipsea. O luă cu pași repezi pe coridorul circular, nu avea unde să dispară, băiatul nu se îndepărta de obicei de el. Și, după curbura zidului, îl găsi. Se uita ca hipnotizat la bazinul cu languste.

Se îndreptară spre ieșire. Înainte de a părăsi clădirea, dădu nas în nas cu același Doru Calinic. Când îl văzu, biologul se opri câteva clipe din drumul lui și-i aruncă peste umăr lui Fabian:

— Doar pentru curiozitatea dumneavoastră: S-au descoperit în ultimii ani exemplare gigantice de melci fosili în apele Mării Moarte. În câteva dintre fosile s-au găsit lănci pregătite de lansare de, țineți-vă bine, patruzeci de centimetri!

— Și acești melci pot fi întâlniți și la noi?

— Dragă domnule, acești melci sunt fosili, ei sunt morți! Cochiliile lor sunt mari ca niște ouă de dinozaur, chiar au fost confundați la început cu ouă de dinozaur. Dar sunt melci. Și sunt morți de un milion de ani, dragă domnule. Specia a fost numită Helix Jerusalema, că a fost găsită lângă Ierusalim, după cum bine v-ați dat seama. O zi frumoasă vă doresc!

Fabian se îndreptă, cu pași șovăitori, către mașină, ținând copilul de mână. Cu fiecare noutate pe care o afla, simțea că se afundă tot mai adânc în beznă. Ajunse acasă la patru după amiaza. Își aruncă servieta pe jos, între raftul cu cărți  și perete. Scoase din frigider friptura pe care o lăsase Andreea cu două zile în urmă și încălzi o porție la microunde, pentru Laur. Lui nu-i era foame. Își desfăcu o sticlă de bere și ieși pe balcon. Voia să simtă răcoarea serii pe piele și în oase. Se îmbibă lacom de lichidul rece, era ca un burete deshidratat. Într-un târziu, se ridică cu greu din șezlong și merse la veceu. Se descheie la pantaloni, își lăsă chiloții jos și puse mâna pe penis. În clipa în care jetul porni, mâna îi fu cuprinsă de o tresărire violentă și împroșcă toți pereții cu urină. Din veceu, din gaura de evacuare, un melc gigantic, gros cât pulpa lui, fără casă, se scurgea afară lent, pe piciorul musculos ca o limbă fiartă de vită, fixându-l de la înălțimea ochilor bulbucați cât două cepe. Sub buza lui inferioară, pulsând, se ivi un punct alb, strălucind ca o perlă.

pictura de Florin Giurcă
pictura de Florin Giurcă
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top