Traducere de Liviu Radu
La cîteva ore după lăsarea întunericului, într-o noapte friguroasă de noiembrie, tînărul Wells urcă pe acoperişul labirintic al clădirii, împreună cu T.H. Huxley. În ciuda faptului că în aerul umed plutea o ceaţă lipicioasă, cerul era negru, senin şi plin de stele.
Meteoriţii aveau să înceapă să cadă în curînd.
Minaretele şi frontoanele Şcolii Normale de Ştiinţe din Londra ofereau unghere, cotloane, jgheaburi şi cornişe în care studenţii puteau ţine întruniri secrete sau se puteau întîlni cu fete din zonele mai sărace din South Kensington. Wells se îndoia însă că vreunul dintre colegii săi s-ar căţăra pe acoperişul lunecos cu un scop asemănător celui urmărit de profesorul şi mentorul său.
Lui Huxley îi trosneau oasele. Bătrînul era silit să se mişte încet de-a lungul acoperişului, din cauză că-l dureau membrele. Wells ştia că nu trebuia să se ofere să-l ajute pe profesor. În cele din urmă, Huxley găsi un loc lîngă un fronton şi se aşeză. Se lăsă apoi pe spate, îşi înălţă capul şi privi către străfundurile universului.
― E prima ta ploaie de meteoriţi, Herbert? întrebă Huxley. Cea din zodia Leului reprezintă un început bun. O să vedem vreo douăzeci de meteoriţi pe oră.
Wells, care avea doar optsprezece ani şi era mult mai suplu, se străduia să-şi găsească un loc mai comod.
― Am mai văzut stele căzătoare, domnule, zise el, dar nu le-am… studiat.
Huxley izbucni în rîs. Vocea lui îi părea ciudată lui Wells, pentru că profesorul folosea un ton de conversaţie particulară, nu pe cel oratoric, care-l făcuse celebru în întreaga Anglie.
― Din cîte văd eu, tu studiezi fiecare faţetă a vieţii, privind-o cu ochii tăi pătrunzători.
Wells roşi, apoi îşi trecu mîna peste faţă ca să-şi acundă jena. Părul negru, nepieptănat, îi cădea pe frunte, iar în mustaţă existau goluri în care smocurile de păr nu crescuseră încă.
Se aşeză pe vine, rezemîndu-se de un jgheab de scurgere. Huxley intenţiona să rămînă acolo mai multe ore, dar conversaţia îl interesa pe Wells mai mult decît confortul personal. Ideile l-au făcut pe om superior celorlalte fiinţe… iar oamenii superiori au idei superioare.
Lumina pe care o zări cu coada ochiului îl luă prin surprindere.
― Acolo! strigă el, gesticulînd atît de iute, încît fu gata să-şi piardă echilibrul.
Pe deasupra lui trecuse o dungă de lumină albă, strălucitoare, care se evaporase atît de repede, încît părea că fusese doar o închipuire.
― Primul meteorit al nopţii, zise zîmbind Huxley, iar tu ai fost cel care l-a zărit. Sînt mîndru de tine. Însă ochii tăi sînt mai buni decît ai mei.
― Dar ochii dumneavoastră au văzut mai multe, domnule, îi răspunse Wells, regretînd imediat că folosise un ton oarecum măgulitor.
― Nu mă flata! îl avertiză Huxley.
Spiritul şi intelectul bătrînului erau strălucitoare ca soarele, dar firea îi rămînea acră şi aspră. Wells era dispus să-i suporte un număr de bruftuieli, avînd în vedere sfaturile pe care i le dăduse profesorul în cursul lecţiilor de biologie.
Chiar şi acum Huxley se simţea bine în rol de profesor.
― Notează-ţi meteoriţii pe care o să-i vedem în seara asta şi vei putea să determini radiantul lor (n.tr.: izvorul ploii de meteoriţi) din constelaţia Leului.
Wells continuă să observe cerul. În partea de vest lucea puternic Marte, ca un ochi plin de răutate, ce nu clipea, în timp ce stelele din jurul lui sclipeau şi pîlpîiau.
Tînărul tremura din cauza aerului rece; bătu din picioare, încercînd să se încălzească. Din cauza situaţiei sale financiare, Wells arăta slab, chiar cadaveric, după spusele prietenului şi colegului său de cameră, A.V. Jennings. Uneori, marţea – ziua de dinaintea plăţii săptămînale pentru studenţi –, Wells nu avea cu ce să-şi plătească prînzul, iar Jennings îl lua cu el şi-l îndopa cu friptură de vită şi cu bere, după care se întorceau sătui pe băncile din laboratorul lui Huxley.
Garderoba lui Wells era săracă, fiind alcătuită din costume negre ponosite şi gulere de cămaşă roase, din celuloid. Haina lui subţire nu făcea faţă frigului din seara aceea de noiembrie, dar tînărul nu avea nici un chef să se întoarcă în clădirea şcolii.
Deasupra lor apăru un al doilea meteorit, ca o linie trasată cu o peniţă de foc, stranie prin faptul că se ivise într-o tăcere totală.
În jurul lor, Londra scotea zgomotele sale din vreme de noapte. Căruţe şi trăsuri zăngăneau încetişor, prostituatele se strecurau pe alei întunecate sau aşteptau sub felinarele cu gaz. Dincolo de parc, în casa din Westbourne Grove în care Wells împărţea o cameră cu Jennings, ceilalţi locatari îşi vedeau de activităţile lor nocturne: se certau, cîntau sau beau. Iar el se bucura de linişte aici, sus, deasupra tuturor.
După cîteva minute trecu un al treilea meteorit, departe de grijile triviale ale oamenilor. Steaua căzătoare era mai mare decît celelalte. În timp ce trasa în minte o linie către locul de origine al meteoritului, Wells văzu că acesta pornise dintr-un punct de pe cer aflat în apropiere de Marte, de parcă planeta roşie arunca meteoriţi, ca nişte scîntei ce săreau dintr-o petardă.
― Vă imaginaţi, domnule profesor Huxley, îşi exprimă tînărul ideea ce-i apăruse în minte, că se poate ca aceşti meteoriţi să fie un fel de semnale, ba chiar nave care traversează vidul spaţiului cosmic?
Wells avusese multe idei bizare, încă de pe cînd avea şapte ani. De multe ori îşi expunea gîndurile, uneori amuzîndu-i pe ceilalţi, alteori plictisindu-i.
Huxley îşi schimbă poziţia şi se uită cu interes la elevul său.
― Nave? întrebă el, provocator. Şi de unde ar veni navele acelea, Wells?
Tînărul profită de ocazie:
― De pe Marte, de exemplu, zise el, arătînd punctul roşu-portocaliu al planetei. Conform teoriei, sistemul solar se răceşte şi fiecare planetă devine propice vieţii în funcţie de distanţa de la ea pînă la soare. Deci se poate ca viaţa inteligentă să-şi fi început evoluţia pe Marte cu mult înainte de apariţia ei pe Pămînt.
Cînd auzi cuvîntul „evoluţie“, Huxley deveni atent – exact aşa cum presupusese Wells că se va întîmpla. Profesorul îşi petrecuse întreaga viaţă ca propovăduitor al darwinismului şi îi combătuse pe inamicii acestei teorii cu atîta îndîrjire, încît fusese poreclit „buldogul lui Darwin“.
Pe deasupra lor trecu o altă stea căzătoare, ca şi cum ar fi vrut să sublinieze punctul de vedere al lui Wells.
― Marţieni, zise Huxley, zîmbind dispreţuitor. Interesant. Şi cum presupui că ar arăta marţienii?
Wells îşi puse un picior peste celălalt, în ciuda poziţiei sale periculoase de pe acoperiş, şi se abţinu să răspundă imediat. Huxley nu suporta răspunsuri prosteşti sau superficiale.
― Avînd în vedere că marţienii sînt o rasă mult mai veche, ar trebui să aibă minţi superioare celor omeneşti. Trupurile lor ar putea fi alcătuite aproape numai din creier.
Doi meteoriţi mai mici dansară pe deasupra lor, fără să fie băgaţi în seamă. Wells îşi încrucişă şi-şi desfăcu picioarele.
― Şi cum ar arăta asemenea fiinţe?
Wells se încruntă şi-şi dădu frîu liber gîndurilor:
― Selecţia naturală va transforma, pînă la urmă, o fiinţă superioară într-o creatură cu cap uriaş şi cu ochi mari. Aceasta va avea mîini delicate – poate tentacule – pentru manevrarea uneltelor. Însă unealta sa principală îi va fi mintea.
― Un exerciţiu interesant, Wells. Ai multă imaginaţie. Dar de ce ar veni marţienii pe Pămîntul nostru cel verde? Ce motiv ar avea?
Wells era pregătit să răspundă la o asemenea întrebare.
― Marte este o planetă uscată, rece şi secătuită de resurse. Lumea noastră e mai tînără, mai proaspătă, mai vie. E plină cu tot ce-au pierdut marţienii în cursul evoluţiei lor. Poate chiar în clipa asta, ei se uită către Pămînt, plini de invidie. Poate că alcătuiesc planuri pentru invazie.
Cînd fusese mai mic, Wells studiase istoria militară, organizînd imitaţii de bătălii în parc şi observînd mişcările făcute de o armată împotriva alteia. Dar un război interplanetar depăşea puterea sa de înţelegere.
― Un război al lumilor, chicoti Huxley. Şi crezi că nişte minţi superioare, ca acelea imaginate de tine, s-ar angaja în ceva atît de trivial precum o cucerire militară? Înseamnă că marţieni nu-s chiar atît de evoluaţi.
Wells nu-i răspunse, pentru că îşi dăduse brusc seama că s-ar putea ca Thomas H. Huxley să fie puţintel cam naiv.
În viaţa sa, Wells văzuse diferenţa dintre clasele superioare şi cele inferioare ale societăţii, precum şi modul în care aceastea se luptau între ele pentru dominaţie. Mama sa, o femeie blîndă şi harnică, îl trimisese ca ucenic la un negustor de textile. Acolo muncise ca un sclav. Reuşise să scape de o asemenea soartă printr-o incompetenţă calculată. Locuise apoi împreună cu mama sa, care era şefa servitorilor într-un conac mare, unde avea mulţi lucrători în subordine. Tatăl lui Wells fusese cîndva grădinar, dar de multă vreme nu găsise altă slujbă decît de jucător ocazional de cricket.
Indiferent de rangul social, exista o ierarhie ce împărţea oamenii în cei care deţineau puterea şi cei lipsiţi de putere. Acest lucru demonstra – spre satisfacţia lui Wells – corectitudinea teoriei darwiniste, conform căreia oamenii fuseseră în trecut animale de pradă.
Wells îi răspunse cu multă grijă profesorului:
― Dacă marţienii sînt o rasă pe moarte, atunci e vorba de supravieţuirea celor mai adaptaţi condiţiilor. Probabil că marţienii consideră Pămîntul tocmai bun de cucerit, iar pe oameni un fel de vite inferioare.
― Supravieţuirea celor adaptaţi condiţiilor… Trebuie să fiu de acord cu tine în privinţa asta, zise Huxley. Să sperăm că marţienii nu ne vor invada.
Profesorul reveni în poziţia anterioară şi pîndi apariţia altor meteoriţi din constelaţia Leului.
Rămaseră amîndoi tăcuţi, privind cerul senin. Wells tremura, în parte din cauza frigului, în parte din cauza propriilor sale gînduri.
Priviră stelele căzînd, în timp ce ochiul roşu al lui Marte clipea posomorît către ei.
În ziua următoare, Wells fu cuprins de febră la orele de laborator ale cursului de biologie al lui Huxley. Tînărul se întrebă dacă răcise în timpul veghii din noaptea anterioară.
Sunetul paharelor de laborator, mirosul substanţelor chimice şi pălăvrăgeala studenţilor îi captivară atenţia. Deveni preocupat doar de reglarea microscoapelor şi a aparatelor pentru experienţele din dimineaţa aceea.
Unul dintre asistenţii lui Huxley – care ţinea şi prelegeri cînd profesorul era prea bolnav ca să poată vorbi – pregătea activitatea de laborator. Prezentă, de parcă ar fi fost un celebru bucătar francez, o oală în care pregătise o infuzie de buruieni şi apă din rîu. Lichidul murdar rezultat era plin cu numeroşi microbi fascinanţi.
Partenerul de lucru al lui Wells, A.V. Jennings, era fiul unui medic. Primea o pensie mică, dar care― i oferea mai multă siguranţă decît avea Wells, cu toate că locuiau amîndoi într-o casă incomodă, de la marginea lumii intelectuale, la mare distanţă de atmosfera plăcută din salonul de lectură al lui Huxley.
Acum, în timp ce Jennings aranja pe o masă îngustă de lîngă fereastră microscopul la care urma să lucreze amîndoi, Wells se duse cu lamela microscopului ca să primească o picătură din infuzia preţioasă, de parcă aceasta ar fi fost o împărtăşanie ştiinţifică. Puse cu grijă o plăcuţă peste stropul de culoarea berii şi se întoarse la colegul său, care terminase de reglat aparatul.
Wells focaliză microscopul în lumina apoasă ce se strecura printr-un voal de nori cenuşii. Jennings ţinea în mînă – ca şi Wells – un carnet în care urma să noteze observaţiile. Wells schiţă în grabă făpturile bizare pe care le văzuse: protozoare de toate tipurile, forme ciudate, cu flageluri ce se agitau, cu cili ca nişte fire de păr ce vibrau…. amibe ca nişte bobiţe, diferite feluri de alge.
În timp ce privea fiinţele stranii înotînd şi înmulţindu-se în universul mărunt al unei picături de apă, Wells se simţea ca un titan. El, o fiinţă atît de imensă, privea prin ocularul microscopului strădania microorganismelor din rîu…
Apoi îşi dădu seama că studenţii încetaseră orice discuţie şi rămăseseră în poziţie de drepţi, de parcă ar fi intrat în sală un membru al familiei regale. Profesorul T.H. Huxley catadicsise în dimineaţa aceea să-şi viziteze laboratorul.
Bătrînul morocănos se plimba printre mesele la care studenţii studiau de zor fiinţele mărunte aflate pe lamelele microscoapelor. Huxley dădea din cap aprobator, mormăia, dar nu avea chef de conversaţie. Trecea de la o masă la alta.
Cînd ajunse în locul în care stătea Wells, lîngă microscopul său, marele om îi zise cu o voce îmbufnată:
― Bună dimineaţa, Wells!
Apoi se aplecă să examineze plăcuţa şi reglă un pic focalizarea, de parcă asta ar fi fost datoria sa.
― Frumoasă euglenă aveţi!
Mai mormăi ceva, apoi trecu la alţi studenţi.
Wells se uită în urma mentorul său, dezamăgit. Huxley nu amintise de experienţa pe care o trăiseră împreună, legată de ploaia de meteoriţi şi de conversaţia lor plină de imaginaţie. Venise doar ca să-şi verifice studenţii lui insignifianţi… aşa cum Wells şi Jennings priviseră microbii la microscop.
Wells se înroşi la faţă şi se simţi scăldat de o sudoare rece. Îşi extrapolă gîndurile, întrebîndu-se dacă alte fiinţe, foarte puternice, priveau Pămîntul în acelaşi fel, examinînd curioase colonia zgomotoasă şi agitată a Londrei.
I se zburli părul de pe ceafă, de parcă ar fi simţit privirile din depărtare.
Îşi dădu seama că Jennings îl privea ciudat.
― Nu arăţi bine, Herbert, îi spuse prietenul său, apoi se aplecă şi-i atinse fruntea. Frigi, adăugă el, încruntîndu-se. Cred că ar trebui să te duci acasă şi să te odihneşti, înainte ca treaba să devină mai gravă.
Febra îl cuprinse cu o putere de coşmar, iar Wells se cufundă într-un labirint de delir, favorizat de resursele puternice ale imaginaţiei sale.
Vedea meteoriţi căzînd, cilindri uriaşi însoţiţi de focuri verzi care străbăteau cerul. Navele interplanetare se zdrobeau de Pămînt, ciuruind Anglia ca nişte alice.
Cilindrii rămaseră în craterele provocate de impact pînă cînd se răciră, apoi se deschiseră, dovedindu-se a fi nave de război de pe planeta roşie, care căraseră hoarde de marţieni invadatori, creiere uriaşe, cu membre ca nişte tentacule, care se dezvoltaseră în condiţii de gravitaţie scăzută.
Gîndurile lor se concentraseră asupra cuceririi Pămîntului. Cele mai insignifiante dintre aceste făpturi extraordinar de avansate aveau un intelect militar mult superior geniilor combinate ale lui Napoleon şi Alexandru cel Mare.
Folosindu-se de membrele lor în formă de biciuşti, marţienii construiseră maşini de război, nişte chestii zăngănitoare din metal, care mergeau pe un soi de picioroange şi care depăşeau imaginaţia lui Leonardo da Vinci.
Maşinile zăngănitoare se răpîndiseră în peisajul Angliei precum invenţiile industriale pe care le văzuse prin fabricile negre din oraşele murdare în care lucrase ca ucenic al negustorului de textile. Dar maşinile acestea erau echipate cu arme, cu raze fierbinţi, puternice, care ardeau tot ce întîlneau.
Raze fierbinţi, ca febra lui Wells.
Iar deasupra lui continuau să cadă meteoriţi…
Cînd, în cele din urmă, febra încetă, Wells se trezi în patul său îngust şi-l văzu pe Jennings, care-l îngrijea punîndu-i o cîrpă umedă pe frunte. Prin fereastră intrau raze strălucitoare, fierbinţi, care-i încălzeau pielea.
Wells reuşi cu greu să spună ceva, pentru că glasul nu-l ajuta defel, dar dorea ca prietenul său să-şi păstreze părerea bună despre vorbele sale de duh:
― Ce faci, Jennings? Te pregăteşti să devii medic, precum tatăl tău?
Jennings zîmbi. Avea ochii roşii, de parcă nu dormise de mult timp.
― Ai contribuit la pregătirea mea, Herbert. Ai fost bolnav mai multe zile, ai avut febră, n-ai mîncat nimic, doar puţină supă, pe care am reuşit să o procur pentru tine.
― Mai rău e că ai lipsit de la trei prelegeri ale mele, zise altă voce.
Wells reuşi să se ridice suficient ca să vadă că în camera mică, strîmtă, se mai afla un bărbat. Însuşi T.H. Huxley.
― Din moment ce eşti unul dintre cei trei studenţi care au reuşit să obţină note de prima mînă, zise bătrînul profesor, am vrut să văd de ce nu participai la cursuri.
Vocea lui Huxley era calmă, dar controlată, ca şi cum s-ar fi stăpînit cu greu să nu-şi folosească tonul obişnuit, puternic.
― Nu trebuie să fiţi îngrijorat, domnule, zise Wells. Sînt convins că Jennings a luat notiţe foarte bune.
Era stînjenit că Huxley văzuse cît de prost trăiau studenţii săi. Camera din South Kensington arăta aglomerată, iar din încăperile învecinate se auzeau zgomote, de parcă locatarii acestora se ţineau toată ziua de beţii. Aerul era rece – nu cumpăraseră cărbuni de ceva timp – şi mirosea urît din cauza oalelor de noapte de pe hol, pe care nu le golise nimeni de multă vreme.
Profesorul îşi menţinu expresia severă.
― Aş fi fost foarte dezamăgit dacă ai fi murit, Wells. Deşi ai doar optsprezece ani, văd în tine mari posibilităţi.
Huxley începu să se plimbe prin cameră, ca şi cum ar fi căutat să spună ceva semnificativ.
― Ce umilitor! zise în cele din urmă profesorul. O fiinţă superioară ca tine, posesoare a unui intelect deosebit, să fie doborîtă de ceva atît de banal şi de nesemnificativ precum un microb de pe Pămînt!
Wells reuşi să zîmbească:
― Îmi pare rău, domnule. O să mă străduiesc de acum încolo să-mi demonstrez superioritatea evoluţionistă.
Huxley oftă şi se opri lîngă uşă, pregătindu― se să plece.
― Voiam să afli că acesta va fi ultimul semestru în care voi ţine cursuri. Am petrecut prea mulţi ani străduindu-mă să le arăt tuturor adevăruri evidente. Acum trebuie să renunţ, din cauza oboselii.
Wells strigă dezamăgit:
― Dar, domnule, mai puteţi să ne învăţaţi încă multe lucruri!
― Am pierdut prea mult timp şi energie discutînd cu nişte proşti despre corectitudinea darwinismului. Merit să mă odihnesc. Dar am nevoie de cineva care să-mi continue munca.
Huxley deschise uşa, îşi puse pălăria şi se încruntă către studentul bolnav.
― Wells, cu imaginaţia ta, ai putea să realizezi ceva în viaţă. Să nu mă dezamăgeşti!
Apoi profesorul plecă, îndreptîndu-se către zona mult mai plăcută, din cealaltă parte a parcului.
Wells se întinse din nou în pat, în timp ce Jennings îl privea uluit.
― Herbert, asta a fost un fel de binecuvîntare!
Wells închise ochii, simţind slăbiciunea provocată de febră. Dar mintea îi mergea de zor, plină de mii de gînduri.
― Cred că o să mă odihnesc un pic, zise el.
La urma urmei, trebuia să-şi refacă sănătatea, înainte de a-şi începe opera vieţii sale.