Now Reading
Pannocika

Pannocika

Pannocika de Nina Sadur

Traducere și introducere de Marilena Covălescu

Redactare CAT Graur.

 

null
Nina Mihailovna Sadur

Nina Sadur, dramaturgă rus, prozatoare și scenaristă, s-a născut în Novosibirsk în anul 1950, și și-a început cariera literară în 1970, prima dată fiind publicată în almanahul „Sibirskie ogni” în 1977.

Tânara scriitoare pleacă la Moscova pentru a se desăvârși ca scriitor unde urmează cursurile Facultății de Filologie la Institutul de literatură A.M. Gorki, se specializează la seminariile lui V.S. Rozov și  I.L.Vișnevskaia.

Printre cele mai important opere ale sale se numără: „Ciudnaia baba” («Чудна́я ба́ба», 1981), „Ehai” («Ехай», 1984), „Pannocika” («Па́нночка», 1985), „Iug”  («Юг», 1992) și altele.

Piesa „Pannocika” a fost scrisă după motivele piesei „Vii” de N.V. Gogol despre care Nina Sadur  spune într-un interviu că „însuși Gogol i-a dat voie să facă asta”. Spre deosebire pe opera „maestrului” său, piesa Ninei Sadur are un cronotop mult mai restrâns, personajele sale ocupate cu întrebări filosofice cu ar fi: „Poate oare omul să trăiască fără miracole?”, iar finalul este unul cu totul neașteptat.

Vă invit să pășiți pe tărâmul Ninei Sadur unde cu siguranță veți întâlni un Gogol al zilelor noastre!

 

 

 

 

Pannocika de Nina Sadur

Piesă în două acte după motivele nuvelei lui N.V.Gogol „Vii”

Pannocika este forma diminutivă de la substantivul „panna” care în limbile slave (polonă, ucraineană) face referire la statutul unei fete tinere; Pannocika este fiica pannului (pann însemnă domn), adică domniță.

 

În neagra-negrișoară pădure
se află neagra-negrișoară casă
În neagra-negrișoară  casă
se află neagra-negrișoară  masă
pe neagra-negrișoară masă
În negru-negruțul sicriu
stă negru-negruț mortu’
Dă-mi inima înapoi!!!

(Din poveștile pentru copii)

 

PERSONAJE:

Iavtuh, un cazac bătrân.

Spirid, un cazac de vârstă mijlocie.

Doroș, un tânăr cazac.

Homa Brut, filosof de la seminarul kievean.

Pannocika, însăși vrăjitoarea.

Hveska, o femeie nici tânără, nici bătrână.

 

 

ACTUL ÎNTÂI

TABLOUL ÎNTÂI

„Cazacii”

 

Curtea casei sotnicului. Cazacii fac amiaza.

Spirid. Tovarăși, da’ bine-i să trăiești pe lumea asta!

Doroș. Dar bine mai zici, Spirid! Ai dreptate. Iavtuh, Spirid are dreptate.

Iavtuh. Bună mai e horinca panului nostru.

Doroș. Iavtuh are  dreptate. Spirid, Iavtuh le zice bine!

Spirid. Uite băieți. Să zicem, de exemplu, că dacă ați vrea să mă omorâți, mai degrabă m-ați îneca în butoiul cel mai mare din  pivnița panului nostru, eu…

Doroș. Bine le spui, Spirid!

Spirid. Doar poate omul să stea în butoi măcar până la asfințitul soarelui?

Iavtuh. Cum adică?  Doar horinca din butoiul acela e bună, normal că stă.

Doroș. Stă, Spirid! Omul e capabil de orice!

Spirid. Ba nu, tovarăși, iată ce am să vă spun.  Dacă poate omul să stea într-un butoi cu horincă ori nu poate, eu nu știu, dar asta știu sigur, minuni pe lume  există!

Doroș. Există!

Iavtuh. Nu există minuni!

 

Cazacii se uită cu nedumerire la Iavtuh.

 

Doroș. Ce-i Iavtuh, nu-ți place horinca? Ori găluștele din ceaun s-au gătat? Nu mai sunt găluște. (Strigă) Hvieska! Mai adu găluște, muiere!

Iavtuh. Nu-i vorba de găluște, bunii mei tovarăși. E bună și horinca panului nostru, horincă tare, arde gâtlejul cazacilor,  înveselește sufletele generoase căzăcești și îngreunează capetele noastre tari, numai că nu mai sunt minuni pe lume, dragii mei tovarăși. De ar fi să mergi pe jos chiar și până la Kiev, să treci prin toate stepele și pădurile noastre, că n-ai să întâlnești nici o minune pe drum.

 

Spirid plânge în hohote.

 

(). Nu plânge, prietene! Mai bine bea niște horincă, înecă-ți amarul.

Spirid (dând la o parte paharul). Omul nu poate trăi fără minuni! Iavtuh, ești om bătrân,  cum poți spune una ca asta? Cum așa, până la mărețul Kiev nici o minune nu întâlnești?

Iavtuh (îndârjit). Nu există minuni!

Spirid. Doamne Dumnezeule, ce o să se întâmple cu noi? Cum o să trăiască acum omul fără minuni, când e singur pe fața pământului și  nimic deosebit nu i se va întâmpla? Adică, de acum omului nu i se mai arată nimic, nici o frumusețe tainică nu mai strălucește în ceața dimineții, nimic nu-i mai  face inima să tresară, iar în noaptea lui Ivan Cupală nu va mai căuta nici o comoară?

(Noaptea lui Ivan Cupală este o sărbătoare populară a slavilor orientali sărbătorită în cea mai scurtă noapte a anului (pe data de 23-24 iunie) și dedicată solstițiului de vară; această perioadă din an este văzută ca una dintre cele mai înfloritoare perioade a naturii.)

Doroș. Că bine ne-am mai odihnit! Eh!

 

Intră Hvieska.

 

(). Piei, femeie!  Plâng cazacii! Nu trebuie să știe femeia necazul cazacului.

Hvieska. Tare mi-i amar să văd necazul vostru, pierde-vară ce sunteți! Iată ce durere aveți voi, stați cu burta-n sus și să mâncați din bunătățile panului.  Noroc că nu se încuie beciul, căci mai darnic ca panul nostru nu există pe lume. Hrănește niște mistreți grași!

Doroș. Ce spune, tovarăși?! Ce tot spune acolo femeia asta proastă?! Nu, asta-i o femeie proastă!

Iavtuh. Femeia-i vrăjitoare. De asta cazacul, dacă-i un cazac adevărat și nu un papă-lapte, nu poate suferi batjocură din partea unei femei. Și nici nu va îndura vreodată!

Hvieska. Oi, oi, nu mai pot de frică! Tu, Iavtuh ești om bătrân, dar n-ai deloc minte. Gândești, aaa? Nu. Și nici n-ai gândit vreodată.

Iavtuh. (scuipând). Chiar e o vrăjitoare.

Spirid. Dar dacă-i vrăjitoare, atunci unde îi coada?

Iavtuh. Are ea și coadă. Toate femeile au codiță. Iar asta sigur are coadă. Este o lege a naturii.

Hvieska. Oamenii lui Dumnezeu! Ce tot spuneți acolo! I-auziți ce spun cazacii ăștia neghiobi! Și-au pierdut mințile de la atâtea dezbateri științifice! Gospodăria panului nostru stă nepăzită, iar mințile astea „luminate” doar bat câmpii și mănâncă!

Iavtuh. Dacă îți scot acum cămașa și o să te mângâi cu nuiaua nu-ți va fi bine.

 

Hvieska își vede de treaba ei.

 

Iavtuh. Da, nu există minuni. Pământul stă de unul singur, sobru și  de neclintit, precum cazacul în fața unei cârciumi.

Spirid. Atunci ce există pe lume, Iavtuh? Dacă toate minunile s-au risipit, atunci ce a rămas pe lume?

Iavtuh. Știința.

Doroș. Are dreptate! Spirid, Iavtuh din nou are dreptate!

Iavtuh. Da. A rămas știința și acum pentru orice există o explicație. Uite așa, prieteni. De asta zic să umplem  paharele.

 

În depărtare se aude o voce, aceasta se aude din ce în ce mai aproape. Cazacii ascultă cu paharele ridicate.

 

Vocea. „Făclie primitoare de lumină din cărbunele darului lui Dumnezeu aprinsă s-a arătat nouă preacinstită icoana ta, Stăpână, spre sfințirea și mângâierea noastră. Iar noi, cu dragoste cinstind-o, și cu credință îngenunchind înaintea ei, strigăm ție:
Bucură-te, ceea ce cu puternica ta apărare din toate nevoile ne scoți pe noi
Bucură-te, ceea ce din foamete sufletească și trupească ne izbăvești pe noi
Bucură-te, ceea ce cu rugăciunile tale stingi focul patimilor noastre
Bucură-te, ceea ce ne scapi pe noi de moartea cea veșnică
Bucură-te, tare ajutătoare în războaie
Bucură-te, ceea ce ne acoperi pe noi de năvălirea altor neamuri
Bucură-te, ceea ce ne izbăvești de războiul cel dintre noi
Bucură-te, ceea ce păzești pe cei ce călătoresc pe pământ și pe ape
Bucură-te, ceea ce izbăvești pe cei robiți
Bucură-te, grabnică izbăvire de îngrozirea lui Dumnezeu, care cu dreptate vine asupra noastră
Bucură-te, cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucuria tuturor celor necăjiți!”

 

Intră Filosoful Homa Brut.

 

Filosoful. Să vă ajute Dumnezeu, oameni buni!

Iavtuh. Să ne ajute Domnul, om bun.

Doroș. A cântat frumos. Tovarăși, a cântat frumos, e om cu carte.

Iavtuh. Cine ești tu,  om învățat?

Filosoful. Eu sunt filosof, oameni buni. De la seminarul de la Kiev. Mă cheamă Homa Brut.

Doroș. Se vede că-i om cu carte. Omul învățat se cunoaște dintr-o mie.

Spirid. Dacă chiar ești om cu carte, ia spune atunci: mai există minuni pe lume ?

Filosoful. Iată ce am să vă spun, oameni buni. Eu vin tocmai de la Kiev, cânt, fredonez, deasupra mea este cerul senin, iar sub picioare  pământul verde. Dar nimeni nu-mi aude cântecele, numai ciocârliile și lupii noaptea, și mi-am dat seama că e plictisitor să mergi de unul singur, iar în stomac m-a apucă jalea. Și numai ce m-am gândit la asta, сă picioarele singure m-au și adus la voi, fie mă credeți, fie nu.

Spirid (către Iavtuh) Ce zici, Iavtuh?

Iavtuh. Ce-i de zis aici? De spus, aș putea spune, fără grijă…

Spirid. Hai, Iavtuh. spune! Tu ești cel mai în vârstă!

Doroș. El vine tocmai de la Kiev, tovarăși! Și nu o fi oare o minune că pe lângă toate locurile imense pe lângă care a trecut, el a venit tocmai la noi? Că doar ar fi putut să meargă și la cătunul vecin.

Spirid. A? Iavtuh? Nu spui nimic?

Iavtuh. Da, asta așa este. Dar nu-i nici o minune în asta. A presimțit el că noi stăm aici și că vorbim de știință, iar picioarele l-au adus aci. Nu-i nici o minune în asta.

Filosoful. Văd că oamenii din fața mea sunt citiți, am ce învăța. Poftim, o să mă opresc la voi puțin.

Spirid. Stai cu noi, Filosofule. Ai dreptate, noi vorbim de știință, iar argumentul e unul, aș spune, periculos. Deci trebuie să bem.

Filosoful (bea). Bună horincă!

Iavtuh. Dacă ești om de știință, spune atunci, Luna de ce strălucește?

Doroș. Da, să zică! Hvieska, adu niște găluște!

Filosoful. Eu cred că luna strălucește pentru că în fiecare dimineață îngerii o lustruiesc cu petece aurite, iar pe timpul zilei o păstrează cu grijă într-un cufăr, ca să nu se zgârie și să nu se știrbească, pentru ca seara să iasă iarăși pe cer ca nouă și să lumineze  pământul nostru ortodox.

Iavtuh. Da! Așa am zis și eu! Nu există minuni! Totul se poate explica! Totul este științific!

Spirid. Doamne! Doamne! Există explicații pentru orice și nu a mai rămas nici o taină pe lume!

Iavtuh. Așa o fi, cu toții vedem Luna. Dar ia spune, Filosofule, înlăuntrul  pământului ce se află?

Filosoful. Înlăuntrul  pământului este iadul.

Iavtuh. Nu, ăsta nu-i răspuns. Ăsta-i focul iadului, diavolesc. Însă ce este sub pâmânt, în măruntaleie lui, ce anume este?

Filosoful. Așa deci. Înlăuntrul pământului nu ai voie să te uiți. Căci înlăuntrul pământului se află o mare taină. Iar dacă cineva îndrăznește să-și facă drum și să se uită în măruntaiele pământului, acela va plăti cu prețul ochilor săi și nu va mai vedea până la sfârșitul zilelor sale, căci omul nu ar trebui să năzuie la astfel de taine!

Iavtuh.  Iscusit răspuns! Ești un om învățat, Filosofule. Este un răspuns bun.

Spirid. Ia zi, Filosofule, ce te învață acolo la seminar? Să cânți ca dascălul nostru sau altceva?

Filosoful. Mai mult decât atât, prieteni. Oare un  dascăl poate purta o conversație științifică?

Doroș. Un dascăl nu poate. Un dascăl bea până se îmbată și cade sub tejghea.

Filosoful. Păi, n-am zis eu!

Spirid.  Nu, eu mă duc să învăț la seminar. Eu vreau să știu totul! Vreau să știu unde au dispărut minunile și ce se află în miezul pământului.

Doroș. Spirid, nu te duce. Nu-i treaba noastră ce se află în miezul pământului. Ți-a zis un om învățat.

Spirid. Nu, eu o să mă duc. Cu prețul ochilor mei, dar știu măcar care este taina pământului  nostru creștin. (Îl așează la loc.) Dacă nu mai există minuni și taine, atunci de unde au apărut toate femeile vrăjitori? Hviesca, de unde ești vrăjitoareo?

Hviesca. Te-ai  făcut de râs în fața unui om învățat, Spirid! Nici tu nu știi ce spui! Vrăjitoare! Ce cuvinte îngrozitoare! Doar știi cine-i vrăjitoarea aici!

 

Pauză. Urlă lupii.

 

Doroș. Asta da. Asta nu-i glumă, Spirid!

Spirid. Păi dacă nu există nici taine și nici minuni, atunci nici vrăjitori nu există!

Hviesca. Ce nenorocire!

Filosoful. De ce v-ați speriat așa, tovarăși? Spuneți-mi, doar eu învăț la seminar, chiar la Kiev.

Spirid. Filosofule, să știi că fiica panului nostru,  deși-i frumoasă și îmbujorată, e cea mai necruțătoare vrăjitoare din câte au existat vreodată.

Filosoful. Ei și?

Iavtuh. Vrăjitoare. Hviesca. Ce nenorocire, ce necaz! V-ați dat drumul la gură și ne-a auzit. Ea aude tot! Adulmecă, așa zice lumea. Iat-o că trece acum, mă strânge-n spate.

 

Trece Pannocika. Merge, dar nu vede pe nimeni. Cu zâmbetul pe buze și privirea plecată.

 

Spirid. Hai, ce spui acum, Filosofule?

Filosoful. Eu zic că trebuie să bem.

 

Beau.

 

Spirid. Te-ai speriat?

Filosoful. Drept să spun Pannocika voastră este de o rară frumusețe. Nu este o frumusețe pământească. Până și sufletul mi-a tresărit.

Hvieska. Ea te atrage, îți soarbe sufletul …

Doroș. Nimeni nu mai are așa o vrăjitoare, numai noi avem!

Spirid. Așa este, Filosofule! Doar noi avem o așa vrăjitoare!

Filosoful. Vrăjitoarea voastră e cunoscută de toți, tovarăși, numai că omul din ziua de azi nu trebuie să se teamă de vrăjitori, fiindcă omul, cu mintea sa, se poate proteja de vrăjitori.

Iavtuh. Vrăjitoarea!

Hviesca. Ea l-a ars pe Mikita, îngrijitorul de câini, până l-a omorât, toată lumea știe că ea a fost.

Doroș. Taci, femeie, tu nu știi să povestești. Mai bine să povestească Spirid. Povestește, Spirid.

Spirid. Eu o să vă povestesc de Mikita, îngrijitorul de câini.

Iavtuh. Vrăjitoarea!

Spirid. Tu, domnule Filosof, nu l-ai cunoscut pe Mikita: eh, era un om deosebit. El cunoștea fiecare câine precum tatăl își cunoaște fiul. Îngrijitorul de câini de acum, Doroș ce stă înaintea ta, nu-i ajunge nici la talpa piciorului. Chiar dacă și el își cunoaște meseria, dar pe lângă Mikita el nu face două parale.

Doroș. Tu frumos mai povestești!

Spirid. Și șuiera așa cum nu s-a mai văzut. Tare priceput era! Numai că în ultima vreme  începuse să se uite necontenit la Pannocika. S-a pierdut cu firea din cauza ei sau poate  din cauză că-l vrăjise, s-a înmuiat ca o muiere; naiba știe ce s-a întâmplat; pff! mi-e și rușine să povestesc.

Doroș. Frumos mai povestești!

Spirid. Dacă se întâmpla ca Pannocika să-și îndrepte numai privirea către el, că și scăpa hățurile din mână. Tâlharul Brovk, se împiedică într-una și habar n-are de ceea ce face. O dată Pannocika venise în grajdul unde Mikita țesăla calul. Hai, Mikita, vino să pun piciorul pe tine, zise ea. Iar prostuțul de bucurie a zis: Da’ nu pune nu doar piciorul, așază-te și tu. Pannocika și-a ridicat piciorul, iar el cum văzuse piciorul alb și dezvelit,  s-a năucit pe loc. El, prostuțul s-a aplecat, a apucat cu amândouă mâinile picioarele dezgolite și a început să galopeze ca un cal pe câmpuri aiurea, dar unde au fost exact, n-a fost în stare să zică. S-a întors acasă nici viu, nici mort și într-o clipă s-a uscat tot, ca o surcea. Când am intrat în grajd, în loc să-l găsim pe el am găsit o grămăjoară de cenușă și o găleată goală: a ars de tot, de viu. A fost un îngrijitor de câini așa cum nu mai găsești pe lumea asta.

Doroș. Da, am văzut chiar eu, am văzut cu proprii ochi găleata goală și ce a mai rămas din Mikita. S-a înnegrit tot și s-a chircit de parcă demonii l-ar fi băgat în tăciunea iadului. Și eu sunt îngrijitor de câini și mă gândesc cum a ars  Mikita din cauza Pannocikăi, pentru că n-a știut să-ți astâmpere dorințele, și nici să-și cruțe sufletul…

Iavtuh. Toate femeile sunt niște vrăjitori.

Doroș. Iavtuh are dreptate.

Hvieska. Dar de Șepciha ai auzit, Filosofule?

Filosoful. Nu.

Spirid. E-he-he! Așadar la voi la seminar, după câte se vede, nu vă învață mare lucru. Ia, ascultă!

Iavtuh. Povestesc eu despre Șepciha.

Spirid. Ba eu povestesc despre Șepciha pentru că Șeptun este cumătrul meu.

Iavtuh. Despre Șepciha eu povestesc.

Doroș. Lasă-l pe Iavtuh să povestească, Spirid. El e mai în vârstă decât tine.

Spirid. Bine, fie cum spui.

Iavtuh. Ia, ascultă, este la noi în sat un cazac pe nume Șeptun. Un cazac ales! Îi mai place să fure câteodată și să mintă fără motiv. Dar… e un cazac de treabă. Bojdeuca lui nu-i prea departe de aici. Într-o seară, cam tot pe la ora asta, cum ne-am pus și noi să mâncăm…

Hvieska. Numai că voi v-ați pus de dimineață la mâncat…

Iavtuh. Cam pe la ora asta, după ce-au terminat de mâncat, Șeptun cu nevestica s-au pus la somn, și cum vremea era frumoasă, Șepciha s-a culcat în ogradă. iar Șeptun în bojdeucă pe o bancă sau invers: Șepciha în bojdeucă pe bancă, iar Șeptun în curte…

Hvieska. Nu pe bancă, pe podea s-a culcat Șepciha!

Iavtuh. Iar în leagăn era un prunc de-un an, parte bărbătească sau femeiască, nu știu. Șepciha s-a culcat, și a auzit cum la ușă zgrepțăna un câine și urla, de-ți venea s-o iei la fugă. Ea s-o fi speriat. Că  așa-s femeile proaste și se sperie degrabă seara și le îngheță sufletul de la nimica toată. Și se gândește: dacă îi dau una peste bot blestematului de câine oare mai urlă? Și-a luat vătraiul și s-a dus să deschidă ușa. Nici n-a deschis bine ușa și câinele s-a furișat printre picioarele ei și s-a dus drept la leagănul copilului. Șepciha a văzut că acum nu mai era un câine, ci Pannocika. Dacă Pannocika ar fi arătat așa cum o știm, ar fi fost o treabă, dar ce să vezi: Pannocika era albastră din cap până-n picioare, iar ochii îi ardeau ca un cărbune aprins. A mușcat copilul de gât și i-a supt sângele. După ce s-a săturat,  s-a năpustit la Șepciha, a alergat-o până-n pod și a mușcat-o pe nătângă  până și-a dat duhul. Uite ce  împrejurări și situații au loc prin părțile noastre! O fi ea de viță nobilă, dar dacă-i vrăjitoare, tot vrăjitoare rămâne.

Filosoful. Da, tovarăși. Eu cred  că în lume a apărut o știință solidă și acum oricine poate explica natura fiecărui lucru și fiecărei împrejurări, iar asta înseamnă că vrăjitoarele nu mai sunt de folos omului. Cât nu s-ar chinui o vrăjitoare să facă rău unui creștin, acum omul are drept zid de apărare știința, mai puternică  decât psaltirea, Dumnezeu să mă ierte!

Yahtuh. Aceasta-i o idee prețioasă, Filosofule! O idee bună. Acum putem juca. (Începe să cânte.) Oi, tânără tinerică, ieși, ieși afară, de mă du la scăldătoare…

Hvieska. Ce nenorocire, ce necaz! Urlă bețivii, ăsta-i semn rău!

 

(Cântă toți și joacă)

 

În ziua lui Ivan Cupală
Iese Hviesca ca o domnișoară
Băieții la ea privesc
și de miere se feresc.

 

Filosoful. Bună muiere! Ia ghicește, respectabilă Hvieska,  oare de ce îmi bate inima cu putere în piept?

Hvieska. Da’ cine știe,  pan Filsof! (Fuge.)

 

Cazacii se duc la somn.

 

Iavtuh. Cine nu merge la Cupală, picioarele și le farmă…(Iese.)

Filosoful. (se pregătește de somn). Tânără tinerică, haide ieși afară…

 

Intră o babă.

 

Filosoful. Ia zi mătușă, ce cauți?

 

Baba se duce către el cu mâinile întinse.

 

Filosoful. E-he-he! Baba-i pusă pe șotii…dar, drăguțo, ești deja bătrână…

 

Baba urcă și s-așază lângă Filosof.

 

Filosoful. Ascultă mătușă, acuma-i post, iar eu sunt un așa om că nici pentru o mie de galbeni nu m-aș înfrupta….Dacă ai fost mai tânără era altă treabă.

 

Baba îl înșfacă pe Filosof.

 

Filosoful. Ce faci, mătușă? Du-te de aici, du-te cu Domnul! Mătușă… cine ești? Doamne, miluiește-mă pe mine păcăto….

 

Filosoful încremenește. Baba i-a aranjat mâinile și picioarele cum i-a venit la îndemână, i-a aplecat capul, i-a sărit în spate și Filosoful începuse să alerge în galop ca un cerchez.

 

 

Tabloul 2

„Galopuri”

 

E noapte pe pământ. Jos este o ceață ușoară. Gângureli, șoapte, glasuri, râsete…Deasupra pământului adormit Filosoful zboară cu Baba în spinare. Baba mână Filosoful cu voce bărbătească de bas: „Țop! Țop! Hu! Hu!

 

Niște voci. Filosoful, filosoful Homa Brut, omulețul acesta zboară? Oiii, vino la noi, uite-l, uite-l dragul de el, cât e de ager și sprinten, cântă-i. (Râsete, cântece, voci, strănuturi, aplauze.) Aiii! Ce mândru galopează, țop-țop ! (Îl strigă.) Homa-aaa?

Filosoful. (întorcându-și capul). A? A?

Niște voci. A? A? Urzică sau pătrunjel? Tu ești al nostru frumușel! Gâdilim, gâdilim! Sărutăm, sărutăm! Sare căluțul! Țop-țop-țop!

Filosoful. Ce se aude pretutindeni?

Baba. (ca un bas). De pretutindeni! Se aude! Se aude!

Niște voci. Vorbim! Vorbim, oi, ce flăcău! Ai-ai-ai!

Filosoful. De ce vorbesc cu mine de pretutindeni și mă necăjesc? Și mă tot cheamă!

Niște voci.  Toți  te cheamă. Toți pe tine te cheamă. Iată! ceea ce vezi, iată,  aceea te cheamă!

Filosoful. Ce s-a întâmplat cu pământul nostru creștin? O fi oare el acesta și acestea sunt vocile sale ce mă cheamă și mă chinuie?

Niște voci. Da, chiar așa! Ca să știi! Ca să știi și unele și altele! Ia te uită! Galopează-galopează, zboară-zboară, sari așa, da, așa, bravo, da, bravo!

Filosoful. Ce-i asta… Ce sună întruna și cântă și-mi scoate sufletul din mine?! Acestea nu aduc alinare omului credincios. Această fericire este îngrozitoare sufletului și omul nu poate pătrunde cu privirea în ceața ce fierbe… Ce e asta? Ce se petrece cu mine?

Niște voci.  Cu tine, cu tine, cu tine, cu tine, cu-cu!

Filosoful. Ce-i asta, cine mă sărută și de ce?

Niște voci. Pentru că, pentru că! Uite! Uite! Uite! Și eu! Și eu! Nu împinge! Și eu! (Plânset de copil.) Nu plânge, nu mai plânge, nu plânge, sărută-l și tu, sărută-l…(Râset de copil.) Nenea e răutăcios? (Râset de copil și gângurit.) Nenea e tare răutăcios! Dar noi îl sărutăm, și-l gâdilim!

Filosoful. Doamne, ajută-mă!

Baba (cu voce de bas). Uh! Uh! (Dând pinteni Filosofului.)

Niște voci.  Ah ce fricos, ah ce fricos, ce fricos, să-l împingem, să-l împingem! Poftim! (Se aude cum plescăie apa, apoi un râset.)

Filosoful (își șterge fața). Se distrează și mă stropește în ochi cu lapte sau cu stropi…

Niște voci.  Spală-ți fățuca spală-ți fățuca! O să fii curat, ah, încă ce curat, alb, uită-te la el, uite ce alb este… (Râset de copil și gângurit.)

Filosoful. Doamne, totul este viu… și glumește… și privește… și mă cheamă… totul în jur râde și mă sărută….Tot pământul este al tău. Doamne! (Smerit.) Tatăl nostru!

Baba (ca un bas, sălbatic). Tatăl Nostru! Tată!

Filosoful. Tatăl nostru! Care ești în ceruri!

Baba. În ceruri! Tată ești, ești! Uh!

Filosoful. Tată! Mă încurcă blestemata vrăjitoare și îmi răstălmăcește cuvintele către Tine! Nu-i da, nu-i da ei cuvântul!

Niște voci.  Ah, ce om! Ah, ce om! Uite, ce om! Dă-i lui cuvântul, ei să nu-i dai! Dă-i lui! Dă-i! Dă-i!

Filosoful. Tatăl nostru care ești în ceruri! Sfințească-se numele Tău, fie Împărăția Ta…

Baba. Va fi! Da! Sfințească-se! da! în ceruri! Sau în adâncuri! Tatăl Nostru! Nostru!

 

Filosoful. Bine atunci, vrăjitoare blestemată! ( Țipă cu putere.) Fie ca Dumnezeu să se înalțe din nou și să împrăștie de la fața Lui pe toți cei ce-l urăsc.  Precum dispare fumul așa să dispară, precum se topește ceara în fața focului, așa să piară demonii în fața celor ce-l iubesc pe Dumnezeu și se schimbă odată cu semnul crucii.

 

Filosoful își face semnul crucii. iar Vrăjitoarea se prăbușește de pe el, oftează înăbușit. În aceeași clipă Filosoful iute îi sare în spinare.

 

Niște voci.  A încălecat, a încălecat, e înflăcărat și înfricoșător de puternic ca un haiduc, dar arde, ai, ai… Își nimicește puritatea și curăția…..se pârjolește haiducul, îl dogorăște căldura, frica, viața….

Filosoful (în cârca Babei, o mână cu o nuia) Aha, vrăjitoare blestemată! Galopează, galopează! Plimbă cazacul îndârjit!

Baba. Vai, mie! Vai, mie! Vai, mie!

Filosoful. Mai cu viață, babă! Haide, haide, plimbă cazacul! Cazacul vrea să se plimbe, sângele mi s-a înfierbântat în vene, hai, mai cu viață, căluțul meu, să-mi fluiere vântul în urechi! (O bate.)

Baba (galopează). Vai, mie! Vai, mie! Uh! Uh! Ciuh! Ciuh! Ciuh! ! Crâda! Exan! Cnoha! Piei! Piei!  Piei-piei!

Filosoful. Nu-ți aud cuvintele blestemate, vrăjitoareo! Mergi, mergi, căluțul meu!

Baba. Gulla-gulla, piei! piei! Ghilla-Мagal, piei-piei! (Vocea se schimbă, devine  aproape  ca unul de fetiță, dar chinuit.) Piei, piei, pie…pi… Oh, mă doare, rău mă doare. Oh, nu mai pot!  (Amândoi  se prăbușesc la  pământ. Filosoful se târâie mai într-o parte.  Pannocika întinde  rugătoare mâinile către el.) Mă doare, rău mă doare!

 

Filosoful (tremură). Doare…doare….

Pannocika. Ah, m-a gonit, m-a gonit… și nu-i pare rău, nu.

Filosoful. Am gonit-o…. am gonit-o…

Pannocika. M-a gonit… dă-mi să beau… să beau… dă-mi să beau… m-ai gonit… mi-a ars tot… mă doare… mă arde… să beau… măcar o picătură… m-a gonit… mă doa…

Filosoful (apucându-și gâtul cu mâinile). Am gonit-o… Ceva de băut…(Fuge.)

 

 

Tabloul/actul 3

„Oamenii în timpul zilei”

 

Acasă la curtea sotnicului. Filosoful intră în fugă. Bea cu sete, bea așa de mult de te întrebi cu groază unde intră așa de mult într-un singur om? După ce a băut destul, și-a turnat apă-n cap și s-a udat tot, se scutură cu putere, iar stropii de apă sar în jur.

 

Filosoful. Doamne, Dumnezeul meu… se poate ca o așa nenorocire să cadă pe capul omului. Și a căzut nu oricum, ci direct pe ceafă, și s-a încleștat așa de aprig și de dârz șade încât omul a început să galopeze de parcă ar fi un cal nărăvaș, numai că nu nechează. (Își pipăie gâtul.) Nu, omul nu poate suporta o astfel de decădere a naturii sale și să galopeze spre distracția întregii lumi….Ce mai rămâne din cazac dacă gâtul îi este înjugat  precum al unui bou, iar sufletul îi  este și mai înjugat? Se tânguie, plânge și râde fără niciun motiv întemeiat, fericire și dezgust s-au adunat deopotrivă, mai să crape inima cazacului… E timpul să mă car din locurile astea, până nu se săvârșesc alte minuni. (Vrea să plece.)

 

Intră Hvieska.

 

Hvieska. Ah, pan Filosof! Văd că v-ați trezit deja!

Filosoful. Ce? Cine-i acolo? Ce vrei?

Hvieska (se hilizește). Mă mir că v-ați trezit deja. Eu credeam că o să dormiți până la amiază.

Filosoful (admirând-o pe Hvieska) Știi ce, mult respectată Hvieska, nu numai că nu am dormit, dar n-am închis un ochi toată noaptea.

Hvieska. Se vede că sunteți de la Kiev, pan Filosof. La noi oamenii dorm noaptea și visează mult.

Filosoful. Ah, ce rost are să vorbim despre lucruri de prisos, minunată Hvieska! Sunt și vise mai importante, iar dacă omul nu poate dormi, înseamnă că trebuie să fie un motiv.

Hviesca (privește atent). Ce-i cu fața asta asudată, pan Filosof? Fățuca dumitale-i încrețită.

Filosoful. Oare de la ce s-o fi făcut așa?

Hviesca. O fi de la prea mult somn sau e o rană?

Filosoful (cu importanță). O rană dintre cele mai serioase, minunată Hviesca.

Hviesca. Atunci trebuie să beți niște ierburi sau să faceți niște comprese. Compresele o să-ndepărteze toate durerile dumitale, pan Filosof.

Filosoful. Nu-mi trebuie comprese! Ia mai bine ghicește dumneata, preaminunată Hviesca, oare de ce îmi bate inima cu putere? (o îmbrățișează pe Hviesca.)

Hviesca. Ai, ai, ai, pan Filosof, dar iute mai ești!

 

Intră Spirid.

 

Filosoful. A-aaa, frate Spirid!

Spirid. Noroc, Filosofule! Ai auzit veștile?

Hviesca. De la prima oră are vești. Numai ce s-a sculat și a și auzit vești cine știe de unde!

Spirid. Ție parcă în bucătărie ți-era locul!

Hviesca. Nu-i treaba ta unde mi-e locul!

Filosoful. Ia spune vestea, Spirid. Sigur e vreo prostie, o flecăreală și nici n-are rost s-ascult.

Spirid. Noi, e drept, n-am învățat la seminar și nici la scris nu ne pricepem, dar vestea mea e următoarea: noaptea trecută, când dumneata pan Filosof dormeai liniștit pe bancă și scoteai triluri pe nas, din hambarul panului au fugit doi porci.

Hviesca. Ooooi!

Filosoful. M-da…Curios,  ce i-o fi  apucat să iasă în miezul nopții din cotețul lor cald?

Hviesca. Tu de unde știi? Chiar așa, au fugit? Ș-ai aflat înainte de toți! Ce, au venit la tine să-și ia rămas bun?

Spirid. Da, Filosofule, nimeni nu știe  de ce au făcut asta și de ce s-or fi gândit să fugă, știm numai că așa s-a întâmplat. (Către Hviesca.) Mie mi-a spus Micola ciobanul, iar lui Micola i-a spus însuși Petrus porcarul.

Hviesca. Pentru asta o să primească el Petrus câteva bice pe spinare!

Filosoful. M-da! Bice pe spinare, dacă-s multe la număr, atunci sunt greu de îndurat.

Spirid. Tu nu-l știi pe panul boier, Filosofule! Nu se pune el să fluture biciul doar pentru niște porci fără minte.

Hviesca. Nu se pune panul nostru, zici? Tu nu te-ai pune! Ăștia nu-s porcii tăi și de asta nici nu te-ai mișca. Dar panul nostru sigur că va face ceva! Doi porci fără minte! Uitați-vă la el! Doi fără de minte! Să știi, pan Filosof că porcii noștri sunt cei mai grași, mai grași ca ai noștri nu găsești niciunde. Și asta ți-o poate spune oricine. Mergi și întreabă și-ai să vezi, de n-o spune toată lumea la fel, toți știu ce porci buni avem. De fiecare dată când e târg, lumea  vine să se uite la porcii noștri.  Noi avem porci bine făcuți, pan Filosof, porcii noștri sunt buni, pan Filosof, nu-i de glumă!

Spirid (gânditor). Oare cât mai poate vorbi femeia asta? Mult mai vorbesc femeile.

Filosoful. Așa este. La noi la seminar este un învățat, Copâta îi zice. Și atunci când, de exemplu, un alt învățat Haliava pune pariu cu Copâta cine poate mânca mai multe bulci la trei copeici, iese un mare scandal pentru că amândoi învățații pot mânca așa multe bulci, că nici nu pot să le dau numărul. Copâta are voce de bas, iar dacă ia un „do”  greșit,  îl întinde până ce se termină cântarea și nu primește numai o sută, ci două sute de bice pe spinare pentru asta.

Spirid. Multe se mai întâmplă pe lumea asta, Filosofule Homa.

Filosoful. Multe se mai întâmplă, prietene Spirid.

 

Intră Doroș.

 

Doroș. Noroc, mujici! Am o veste! (Toți râd.)

Spirid. Doroș, ai dormit până la amiază și acum ai venit să ne aduci vești!

Hviesca. Și el acum! Mulțumim că te-ai grăbit să ne-aduci vestea!

Spirid. Nu, Doroș, mai bine du-te și mai dormi oleacă și după o să auzim și noi veste cea mare!

Doroș. Nu știu când ați apucat voi a auzi, pentru că mie doar ce mi-a spus Micola ciobanul…

Spirid. Și lui i-a spus Petrus, porcarul? Ha-ha-ha, domnilor, ce veste bună are Doroș!

Doroș. Da, lui i-a spus fermierul Micola că doi porci…

 

Râd toți.

 

Hviesca. Doroș, trebuie să te scoli în zori. Și așa poate o să știi tot la timp.

Doroș. Doi dintre cei mai grași porci au venit acasă, de parcă nimic nu ar fi fost, de parcă toată noaptea nu ar fi plecat nicăieri.

Spirid (scuipând). Porcii sunt niște creaturi fără minte, așa i-a dat Dumnezeu, nimic nou de spus!

Doroș. Și încă ceva neobișnuit. Porcii aceia proști aveau mușcături pe gât. Numai că fiind așa de grași, nu li s-a scurs tot sângele, iar mușcăturile s-au acoperit cu grăsime și acum sunt, aș spune, chiar foarte sănătoși. Uitați ce cred eu, tovarăși: când porcii ăștia neghiobi fugeau pe câmp, i-au înconjurat niște pui de lup ce voiau să-i mănânce. Dar fiind încă puiuți, și nu lupi adevărați, abia dacă au putut cu dinții lor de lapte să muște porcii noștri de gât, nici măcar vânătaie nu le-a rămas, doar porcii noștri sunt cei mai grași, iar ăștia doi care au plecat noaptea de acasă sunt cei mai grași porci din tot cătunul!

Spirid. Eu așa zic, băieți,  nu-i treaba noastră de ce au fugit porcii ăștia doi de acasă, numai ceilalți porci ai noștri, care nu-s așa de grași, să nu fugă din cotețul lor cald.

Filosoful. La noi la seminar se pedepsește cu câte o mie de bice pentru fugă! Nu oricine poate să suporte o mie de bice. Iar dacă cuiva îi intră asta în cap, nu-l poți ține în loc nici dacă-l ameninți cu două mii de bice.

Spirid. Eu, Filosofule, nu știu prea multe despre treaba asta, dar mă întreb de ce să-i dai porcului o mie de bice?

Doroș. Bine spuneți, tovarăși! Nu putem da porcului o mie de bice.

Spirid. Mă repet, eu nu știu prea multe despre ideile tale, Filosofule, dar gândește-te, dacă îi dai porcului o mie de bice, după asta ce jambon mai iese?

Doroș. Sau cârnați cu usturoi?

Spirid.  Ăștia deja nu mai pot  fi numiți cârnați cu usturoi, ai, ptfuu, bătaie de joc, nici nu se cuvine să spun ce-s ăștia! Mai bine te spânzuri, decât să mănânci așa cârnați!

Doroș. Da, nimeni nu o să mai mănânce cârnați care au fost pedepsiți cu biciul. Numai dacă bea înainte de asta jumătate de găleată de horincă.

Filosoful. Cum așa, jumătate de găleată de horincă? Asta-i culmea!

Spirid. Hai, ia spune, Filosofule, te-ai pune să mănânci niște cârnat biciuit? Sau la voi la Kiev se mănâncă și cârnat din ăsta?

Doroș. Eu n-aș pune gura pentru nimic!

Filosoful. Da, avem la ce să ne gândim, tovarăși.

Hviesca. Ehe, ce v-ați mai domnit voi! De ce mă rog luați voi în râs doi dintre cei mai grași porci ai panului? Cine a zis că nu o să mănânce cârnați din ei? Tu, Doroș? Tu ai înșfăca primul cârnatul și ai înghiți pe nemestecate. Iar tu, Spirid, zici că n-ai să pui gura? Las’ că știu eu cum nu pui tu gura. Dacă nici eu nu mai știu ce poftă aveți voi de mâncare, atunci cine știe?!! Așa poate spune orice că porcul nu-i bun de nimic și trebuie aruncat degrabă la gunoi. Auzi, s-arunci doi dintre cei mai grași porci ai panului!

Doroș. Eu nu pun gura. Chiar acum de i-ar tăia, eu nu mănânc. Pentru nimic în lume!

Spirid. Mai bine merg să-mi iau viața decât să mănânc așa cârnați, Doamne iartă-mă!

 

Intră Iavtuh.

 

Iavtuh. Am adus vești.

Doroș. Iavtuh, n-avem noi nevoie de veștile tale! N-avem de gând să mâncăm cârnați.

Spirid. Noi ne-am hotărât, Iavtuh. De-ar fi și cei mai grași cârnați, că n-ai ce spune, porcii erau grași și bine făcuți, noi am hotărât că nu vom mânca cârnați făcuți din ei, și nici Filosoful de la Kiev nu o să mănânce. Mai bine mâncăm terci până la bătrânețe, că așa cârnați nu noi mâncăm.

Doroș. Nu, nu mâncăm!

Hviesca. Nu-i asculta, Iavtuh! Numai să taie porcii și se pun ei pe mâncat cârnați! Ce să faci cu ei de acum? Ne punem să aruncăm carnea acum că le-a venit în minte să-și arate năravul?   Crezi că n-o să-și bage nasurile când o să miroase a cârnați?

Filosoful. Și degrabă se pun să facă cârnații ăștia, prietene Iavtuh?

Iavtuh. Eu nu știu la ce cârnați vă gândiți voi, dar iată ce veste am adus, tovarăși: a murit Pannocika.

Hviesca.  Asta-i prea de tot!!

 

Pauză.

 

Iavtuh. A murit într-un mod  inexplicabil: astăzi, în zori, s-a întors bătută și abia s-a târât până în camera de zi și acolo s-a prăbușit, a început să-și smulgă din cap părul răvășit pe umeri, iar când panul s-a apropiat și a ridicat-o cu mâinile sale părintești, a văzut că pe la gură era toată mânjită de sânge, iar ea a cerut îndurător să bea, iar când i-au dat apă, a azvârlit-o și a început să plângă. Și așa a murit.

Filosoful. Atunci, la revedere, tovarăși prieteni! Eu am plecat!

Iavtuh. Ei, așteaptă, pan Filosof, nici n-ai apucat să guști cârnații noștri. Iar cârnații de care am pomenit o să fie așa cum am hotărât.

Filosoful. Iată care-i treaba, prietene Iavtuh. Mi-am adus aminte că mi-a rămas de făcut la Kiev un lucru tare important și așa de delicat că trebuie neapărat să fiu de față.

Iavtuh. Nu, pan Filosof, nu-ți lua rămas bun. Mai bine ne-ai spune: unde și în ce împrejurări ai cunoscut-o pe Pannocika noastră?

Filosoful. Nu ne-am cunoscut, Dumnezeu cu ea, nu ne-am cunoscut. De când mă știu nu am avut niciodată treabă cu domnițe. Ptiu cu ele! ca să nu spun ceva altceva.

Iavtuh. Asta n-am de unde să știu, numai că te-au numit pe tine, pan Filosof Homa Brut, să citești moliftele trei nopți la rând.

Filosoful. N-am să citesc!

Iavtuh. Pannocika însăși a cerut asta pe limbă de moarte, iar panul sotnic face de toate de dragul fiicei sale iubite.

Filosoful. Acolo e nevoie de un diacon, sau de un dascăl măcar, ei sunt oameni pregătiți,  ei știu care-i orânduiala, iar eu… Eu nici măcar voce n-am, și naiba mai știe ce. N-am nicio treabă cu asta.

Iavtuh (privindu-l pe Filosof). Asta este. Uite, noi te schimbăm de haine. Băieți, scoateți de pe voi tot ce aveți mai bun.

 

Cazacii, fără să vorbească, pun la picioarele Filosofului care mai de care surtucul, căciula, brâul.

Filosoful. Doroș! Doroș! De ce-ți arunci surtucul? La urma urmei noi doi ne-am înțeles vine. Nu-ți pare rău de surtuc?

 

Doroș oftează și pleacă de lângă filosof.

 

Filosoful. Dar tu, Spirid! Ție nu-ți pare rău de căciulă? Cazacii sunt un popor chibzuit, Spirid, zgârcit… ție chiar nu-ți pare rău de căciulă? Eu am crezut din tot sufletul că tu, băiete, ești un om cu judecată, dar se pare că nu ai inimă. Chiar deloc. (Către Iavtuh.) Ei, uncheșule, ai milă de brâu. Se vede că brâul tău e cel mai bun. Băieții ăștia sunt tineri, ei o să-și cumpere și surtuc, și căciulă, dar tu ai înălbit deja, uncheșule, iată, până și sprâncenele-ți sunt albe, și nu-mi vrei binele. Sunteți un popor necioplit, băieți. Nici catolicii nu fac așa cum ați făcut voi cu omul ce a venit la voi.

Iavtuh. De ce Pannocika te-a numit pe tine și nu pe altcineva?

Filosoful. Cum să explic eu asta, uncheșule? Se știe deja că  nici cel mai deștept om nu poate descifra ce vor domnițele.

Iavtuh. Oare nu ne minți tu, Homa prietene?

Filosoful. Aici să mă trăsnească dacă mint! Ia-ți brâul, Iavtuh!

Iavtuh. Păi, asta înseamnă că ești renumit pentru viața evlavioasă și pentru faptele bune.

Filosoful. Cine? Eu? Eu? pentru viața evlavioasă? (cuprinzându-i pe toți cu privirea.) Voi ați luat-o razna, tovarăși!  Chiar ieri beam horincă împreună, iar acum… (Se uită la Hviesca.) Eu oricum voiam să plec, dar m-am pierdut în frumusețea ei…

Iavtuh. Asta nu-i nimic, e ceva absolut firesc. Îmbrăcați-l băieți.

Filosoful. Stați așa! Stop! Mai credeți că sunt om evlavios dacă, deși nu se cuvine să spun, am fost la brutăreasă chiar în joia patimilor?

Iavtuh. Păi… doar nu degeaba te-au ales. Îmbrăcați-l.

 

Îl îmbracă pe Filosof.

 

Hviesca. Of, bietul flăcău! (Plânge.) Frumușelul, n-are scăpare!

Iavtuh. Pleacă de aici, femeie! Adu horincă și ceva de mâncare! Dar ce-i cu voi, tovarăși, v-ați întristat? Până la noapte mai este!

 

Hviesca iese.

 

Doroș. Bine ai zis, Iavtuh! Chiar așa, Iavtuh a zis bine.

Spirid. Tocmai de asta, dacă e un om învățat. atunci…rezistă el cumva trei nopți!

Iavtuh. Cum să nu reziste, rezistă!  Doar e cazac! Eu în locul tău, Doroș, n-aș fi dat surtucul dacă nu aș fi vrut s-o primesc și înapoi!

Doroș. Da’ bine mai zici! N-aș fi dat, Homa prietene! Doar e surtucul meu cel mai bun și e singurul pe care-l am.

Iavtuh. Iar Spirid nu ți-ar fi dat căciula dacă nu ar fi vrut s-o și primească înapoi!

Spirid. Nu, nu ți-aș fi dat-o, nici Iavtuh n-ar fi dat brâul. El e cel mai zgârcit dintre noi,  el sigur nu ți-ar fi dat nimic.

Filosoful. De rezistat, poate rezist, numai că toată treaba asta e în zadar. Cine nu poate rezista trei zile într-o încăpere cu un sicriu nu se poate numi nici cazac și nici bărbat.

Iavtuh. Cazacul rezistă!

Filosoful. O să rezist, poftim!

Iavtuh. O să reziști!

Doroș.  Bine!

Spirid. Așa spunea și Șeptun, iar Șeptun nu minte, doar e cumătrul meu, iar dacă neghioaba de Șepciha nu s-ar fi speriat și ar fi azvârlit-o atunci Pannocika de la gâtul său, ar fi și acum vie și nimeni nu i-ar mai fi băut sângele.

Filosoful. Tovarăși, lăsați-mă să plec! Eu sunt orfan!

 

Porcii guiță.

 

Iavtuh. Și ce dacă ești orfan?! Eu însămi sunt orfan. Acum taie și porcii. (Intră Hviesca cu gustările.)

Hai să mâncăm ceva. Până la noapte mai este…O să vină ea și noaptea! (Toarnă horincă.) Cazacul nu pierde nici o zi de la Dumnezeu ca să se gândească la noapte!

Doroș. Nu pierde! Nu, nu pierde!

Spirid. Mai bine își ia gâtul decât să se gândească la asta.

Hviesca. E un cazac frumușel și subțirel.

Filosoful. Ce să mai, putem să bem, poftim! E bună horinca panului nostru. Da, da!

 

Guiță porcii.

 

 

Tabloul al patrulea

„E noapte”

 

În mijlocul bisericii este un sicriu negru. Iconostasul  poleit odinioară cu aur este acum întunecat. Chipurile sfinților sunt întunecate și ele. În fața icoanelor întunecate sunt  aprinse niște lumânări.

 

Filosoful. Asta este! Ce-i de temut? Științific vorbind,  mortul este mort,  putem spune că este un obiect întins și nimic mai mult…nici Dumnezeu nu îngăduie! Măcar bine că sunt multe lumânări aici. Asta-i foarte bine! (Pune lumânări la toate icoanele, se face lumină. Se vede că este o biserică părăsită, în ea e pustiu și întunecat.) Eh, păcat că în lăcașul Domnului nu se poate fuma din pipă! S-a făcut cald de la lumânări (se uită la icoane) și de la ochișorii pruncului Iisus… Nu, Dumnezeu nu poate îngădui una ca asta, iar știința este împotriva celor răposați. Totul pe lume este întru bunăstarea omului, așa a fost de la începutul veacurilor și așa va fi mereu…(Fără să-și dea seama se apropie din ce în ce mai mult de sicriu.) Iar omul nu trebuie să se uite în această beznă, fie ca el să trăiască cumpătat, fie ca el să aibă propriile sale legi, iar pământul cel creștin pe ale sale. Eu nu mă tem! O să mă uit! (Se îndreaptă hotărât spre sicriu, dar cu pași înceți.) De fapt de ce să mă uit? Ce-i de văzut la trupul acesta? (Dar se apropie de sicriu și se uită, micșorându-și ochii și apucându-se de inimă.) Se uită drept fără să deschidă ochii larg…(S-a mai uitat o dată și din nou s-a apucat de inimă.) Nu, nu trebuie să mă mai uit. De la horincă mă tot sfiesc…asta nu-i o persoană vie, nu.

 

Filosoful se duce la strană, deschide cartea.

 

Filosoful. În întuneric te-ai dus, și acolo să rămâi. Tu ai ales întunericul. De acum ești un mort, și-o să te ia, cu siguranță, răul, iar tu nu o să mai poți să te distrezi, nici să vezi lumina zilei, să vorbești cu cei vii, să te plimbi ca și cum ai fi o fată simplă, acum o să scrâșnești cu demonii în întuneric, așa să fie? Unul în lumină, iar celălalt în întuneric? Gândește-te, așa a dat Domnul ca omul să nu poată rezista nici măcar o obișnuită noapte caldă de vară fără lumină, doar ăsta nu-i întuneric, ci numai un amurg plăcut de seară, dar omul nu poate să sufere apusul și-și pleacă capul, își lipește genele și doarme până dimineață, pentru ca dimineața să înceapă să trăiască din nou până seara. Doar Hristos poate suporta bezna. De aceea pruncul Hristos are ochii deschiși și luminoși, ca să îndepărteze întunericul de lumină, uite, eu doar văd icoana.. Doar Pruncul poate face față  întunericului, un om obișnuit nu poate…Așa că o să stau noaptea asta, el o să mă lumineze, iar tu să stai acolo unde te-a aruncat altă forță. (Citește) Cel ce locuiește în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul cerului se va sălășlui. Va zice Domnului: „Sprijinitorul meu ești și scăparea mea; Dumnezeul meu, voi nădăjdui întru Tinr”. Că El te va izbăvi din cursa vânătorilor și de cuvântul tulburător. Cu spatele te va umbri pe tine și sub aripile Lui vei nădăjdui; ca o armă te va înconjura adevărul Lui.

Nu te vei teme….De ce să te temi? Doar ea nu se ridică din sicriu pentru că se teme de cuvântul Ceresc…nu-ți fie frică…nu teme… Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, De lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bântuie întru amiază. Cădea-vor dinspre latura ta o mie și zece mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia. Însă cu ochii tăi vei privi și răsplătirea păcătoșilor vei vedea.  Voi rezist. Ce cazac aș mai fi dacă m-aș înspăimânta? Uite pruncul Hristos, e un doar copil, dar nu se teme și privește cu ochișorii săi, și poate vede cum un om zdravăn se teme de o muiere moartă! Tfu! Rușine! să te înjosești în fața unui copil, ce cazac mai sunt?!  Și….se uită copilul  la mine că am și surtuc bun, și brâu, și cămașă curată. Și îmi râde cu ochii, înseamnă că mă iubește copilul ăsta și nu mă va face de râs. La urma urmei nu sunt un cazac rău, sunt vesel, și cu nimic mai rău decât alți oameni vii, ca să mă dea copilul pierzaniei tocmai pe mine …Nu sunt un om rău, asta știu toți, doar că mai miros tabac, ehh, e bun tabacul! Tabacul este extraordinar! Tabacul este foarte bun! (Miroase tabacul. Reia cititul.) „Pentru că pe Domnul, nădejdea mea, pe Cel Preaînalt L-ai pus scăpare ție. Nu vor veni către tine rele și bătaie nu se va apropia de locașul tău.”

Și dacă se scoală? …de locașul tău…„Că îngerilor Săi va porunci pentru tine”…Dar dacă se ridică, dacă se scoală?! …„ca să te păzească în toate căile tale.” „Pe mâini te vor înălța ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău. Peste aspidă și vasilisc vei păși și vei călca peste leu și peste balaur.”

 

Pannocika ridică capul. Filosoful se șterge la ochi. Pannocika s-a așezat la marginea sicriului…

 

Filosoful. „Că spre Mine a nădăjduit și-l voi izbăvi pe el, zice Domnul; îl voi acoperi pe el că a cunoscut numele Meu.”

 

Pannocika s-a ridicat și se duce spre el. Ea are ochii închiși, și mâinile întinse de parcă vrea să prindă ceva.

 

Filosoful. „Striga-va către Mine și-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz….”

 

Pannocika s-a luat  după voce. Filosoful și-a desenat un cerc împrejur. Pannocika este oprită de linie. Pauză.

 

Filosoful. „… și-l voi scoate pe el și-l voi slăvi. Îi voi da zile multe și-i voi arăta lui mântuirea Mea”.

 

Pannocika s-a poticnit din cauza cercului.

 

Filosoful. Către cine altcineva voi afla scăpare, Preacurată? Unde voi alerga de aici și mă voi mântui, dacă nu la tine Împărăteasa Cerurilor? Cine plânsul și tânguirile îmi ascultă, dacă nu Tu, Preacurată…

 

Pannocika a început să urle.

 

Filosoful. Preacurată! Nădejdea credincioșilor și adăpostul celor păcătoși!

 

Pannocika merge prin biserică, îl caută pe Filosof.

 

Filosoful. (S-a îmbărbătat) Unde mă voi duce? Și pe cine voi afla scăpare? Pe cine grabnică folositoare? Pe cine în necazuri ajutătoare?  … (Pannocika și-a îndreptat degetele amenințător spre el.) Spre tine însuți nădăjduiesc; întru tine singură mă laud și spre tine îndrăznind, alerg Preasfântă Născătoare de Dumnezeu  … (Pannocika „l-a pierdut” pe Filosof) Uf, m-a luat și durerea de burtă….(Pannocika s-a dus negreșit către Filosof.) Cred!! întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. (Pannocika iarăși „l-a pierdut” pe Filosof.) Cred! Cred…

 

Pannocika s-a așezat în sicriu.

 

Filosoful. (Ușurat) Cred… mi s-a întors stomacul pe dos… al naibii femeie, nu rezist până dimineață…

 

Sicriul s-a mișcat din loc și fluierând a început să zboare prin toată biserica în căutarea filosofului.  A trecut aproape deasupra capului, deși Filosoful  se aplecase.

 

Filosoful. Pentru toate  păcatele mele mă voi căi!! Către cine se va întoarce cel păcătos, dacă nu către Tine, mântuirea și acoperământul tuturor celor păcătoșil!

 

Sicriul s-a trântit la locul său. Pannocika a sărit din sicriu, ascultă cu atenție.

 

Filosoful. Oh, Împărăteasa Cerurilor! Tu ești mântuirea și adăpostul meu, acoperământ și ocrotire și ajutor!

 

Pannocika stă chiar lângă cerc și pipăie „zidul” pe toată suprafața, însă zidul invizibil o împiedică să ajungă la Filosof, care cuprins cu mâinile, s-a așezat jos și țipă.

 

Filosoful. Împărăția Cerurilor! Pruncule Isuse Prealuminat! Ce-i de făcut, privește! Prunc Prea sfânt! Îndepărtează cu mâinile tale curate această beznă. Doamne, alte cuvinte către Tine nu știu! Doamne, de unde să iau cuvinte către Tine ca să mă poți auzi? Sufletul mi s-a uscat, Doamne! Glasul-mi slăbește către Tine, Doamne!

 

Pannocika se luptă cu „zidul”.

 

Filosoful. Apără-mă! Apără-mă! Apără-mă!

 

Pannocika țipă, aducându-și pumnii la tâmple! Filosoful țipă împreună cu ea.

 

Filosoful. Apără-mă! Apără-mă! Apără-mă!

 

Sfârșitul primului act.

 

 

 

AL DOILEA ACT

 

 Tabloul 1

 ”Cu cei vii”

 

În curtea sotnicului. Filosoful Homa Brut stă jos pe pământ, cuprinzându-se  cu mâinile, moțăie, se vaită de durere. Intră Hviesca.

 

Hviesca. Pan Filosof….

 

Filosoful se leagănă și se vaită.

 

Hviesca. Pan Filosof, a ieșit deja soarele, slavă Domnului. Iar dumneata ești întreg și stai aici cu noi.

 

Filosoful se leagănă și  se vaită.

 

Hviesca. Poate vrei dumneata să mănânci o țâră? Nu-i bine să stea omul cu burta goală.

 

Filosoful se leagănă și  se vaită.

 

Hviesca. Avem turte cu slănină… piroști cu smântână, grase, singure alunecă pe gât. S-a făcut iar zi, e lumină, de ce te tot tânguiești? Iată și păsărica a ciripit, ai auzit? Ia uite cât de mică este păsărica și n-are frică, a înnoptat între frunze și acum e din nou veselă, sare din creangă-n creangă și ciripește. A, pan Filosof?

 

Filosoful se uită la Hviesca confuz.

 

Hviesca. Deja e mai bine. Iată și ochii s-au mai înveselit. Sunt eu, Hviesca. Mă  recunoști? Văd că mă recunoști. Ți-e foame. După privire îmi dau seama că ți-e foame. Păi, hai deschide gura mare! (Îi vâră în gură o bulcă de pâine.) Și nu te înstrâmba, e chiar foarte bună turta. Ah, ce turtă rumenită și dulce! Așa, bravo! E gustoasă, nu-i așa?  Gustoasă? Văd că-i gustoasă. Un cazac adevărat, uite cum înfulecă…ia, mănânc-o și pe asta fierbinte…

Filosoful. Hviesca…

Hviesca. Ce, nu-ți plac turtele?

Filosoful. Hviesca, ia pune mâne… uite aici… pieptul meu…

Hviesca  (fandosită). Vai, dumneata mă pui…Să ating un bărbat străin…

Filosoful. Nu un bărbat, prostuțo, pune mâna pe piept!

Hviesca și-a pus mâna pe pieptul Filosofului.

 

Filosoful. Și?

Hviesca. Arde.

Filosoful. Femeie nătângă îmi bate inima ori nu?!

Hviesca. Bate așa de tare, de zici că vrea să iasă! Bate, ce are de făcut!

Filosoful. Mie mi s-a părut că s-a oprit.

Hviesca. Dumneata, mai bine ai mânca să prinzi la putere, și după să vezi cum bate!

(Îl ajută să se ridice.)

Filosoful. Îmi fuge pământul de sub picioare…

Hviesca. Dumneata îndreaptă picioarele, mai cu putere, și înfige călcâiele,  doar ai cizme bune, zdravene.

Filosoful.   Mi se înmoaie picioarele, Hviesca…

Hviesca. Atunci la ce-ți mai trebuie așa cizme? Și ce picioare ai dumneata, de se înmoaie? Alții nu au așa cizme și picioarele nu li se înmoaie, iar dumneata ai cele mai bune cizme și tot se îndoaie! Hai! Stai drept! Asta nu-i nimic! Ai tras o sperietură zdravănă!  Ai răcit noaptea în biserică cu mortul. Trece dacă stai la soare, te dezgheți și n-o să mai ai nimic. O să fii din nou voios!

Filosoful. Hviesca, eu nu o să mai fiu niciodată voios.

Hviesca. Cum, tocmai dumneata să spui una ca asta! Un bărbat așa bine cu așa mustăți! Să vorbești așa e păcat! O să fii și mai voios de atât, nici ție nu o să-ți vină a crede.

Filosoful. Mă doare-n piept…

Hviesca. Asta-i de-nțeles!  Până și Iavtuh s-ar speria dacă ar rămâne cu mortul în întuneric! Dar în curând e înmormântarea și asta a fost!

Filosoful. Oh, Hviesca…ce lucruri se întâmplă acolo…n-ai idee,  mă doare-n piept….

Hviesca (speriată). Nu mai spune! Noi aici trăim, de ce ne privește?

Filosoful. Noi aici trăim,  dar el se răsucește, scrâșnește, molfăie. El caută să apuce cu mustățile sale  lipicioase  pe cei de aici….

Hviesca (tresare). Pan Filosof, mai bine ai mânca o turtă… (Îi vâră în gură o îmbucătură.)

Filosoful (scuipând). Ai să mă înăbuși, femeie!

Hviesca. Astea-s turte bune, din pâine albă…dulci. Pentru dumneata le-am copt.

Filosoful. Pentru mine? (Mirat.) Hviesca, ce plete frumoase ai tu, ce cârlionți!

Hviesca (își aranjează părul). Așa spui dumneata, Pan Filosof. Numai că părul meu nu-i deloc frumos. Nu-i nici negru și nici lucios.

Filosoful. Părul tău e și negru și lucios, Hviesca, părul tău are reflexii roșii și albastre, de parcă s-au amestecat razele soarelui cu umbrele întunericului.

Hviesca (uimită). Pan Filosof, dar cum ați început să vorbiți?

Filosoful. Cum?

Hviesca. De parcă nu ai vorbi dumneata, ci un pan adevărat.

Filosoful. Nici eu nu pot să înțeleg ce moleșeală mi-a străpuns venele și oasele. Am devenit bun de nimic, nu mai sunt nici bărbat, nici cazac. Uite, vezi ghivecele acelea, da?

Hviesca. Care? Alea de pe gard?

Filosoful. Da. Uite acelea albastre și roșii.

Hviesca. Le văd. Le-am agățat dimineață ca să se usuce, și ce-i cu ele?

Filosoful. Eu mă uit la ele, Hviesca, și mi se pare că acestea sunt și parcă  nu sunt ghivece în același timp.

Hviesca. Cum nu-s ghivece? Eu văd că sunt ghivece.

Filosoful. Cu ochii așa văd și eu. Dar ia spune, un om normal  întreg la minte și cu sufletul curat ar sta oare să se bucure de niște ghivece, de parcă ar fi niște ghivece de aur?

Hviesca. Dar ce, așa de tare te bucuri de ele?

Filosoful. Mă uit la ele și mor de dragul lor. Uite aici, Hviesca, mă arde pentru ele. Sunt așa ude și așa de rotunde…Înțelegi?

Hviesca. Eu nu înțeleg.

Filosoful. Nici eu nu înțeleg. Dar ele sunt agățate în șir și soarele strălucește la ele…Dar uite aici chiar în piept, înăuntru ceva arde și plânge de bucurie. Iar lacrimile, ei-doamne,  niște lacrimi calde îmi umplu ochii, pentru că aceste ghivece sunt agățate în șir.

Hviesca. Mai bine mă duc să le dau jos…

Filosoful. Nu! Lasă-le să stea. Asta nu ajută cu nimic, Hviesca. Să luăm spre exemplu găinile. Găinile merg, vezi?

Hviesca. Cum să nu văd când numai ce le-am hrănit și pe două dintre cele mai bătrâne le-am tăiat pentru mâncare.

Filosoful. Eu nu la fel spun? Găinile sunt un neam așa de prost încât nu au nimic deosebit pentru care să te uiți la ele! Eu mă tot uit și…

Hviesca. Te arde?

Filosoful. Mă arde…

Hviesca. De la ghivece te arde, de la găini tot te arde…

Filosoful. În jur totul merge, se plimbă, strălucește, cotcodăcește…și la toate soarele strălucește.

Hviesca. La fel și la dumneata strălucește, pan Filosof…

Filosoful (stând la soare). Și la mine strălucește.

Hviesca. Cum altfel! Chiar eu văd că strălucește nu mai puțin decât strălucește la găinile astea și la ghivece.  (Tace.) Dacă nu vă supărați, pan Filosof, vă spun…cum înțeleg eu asta.

Filosoful. Cum înțelegi tu asta, Hviesca?

Hviesca. Dumneata trebuie să te-nsori.

Filosoful. Cuum?

Hviesca. Înțelegeți cum vreți.

Filosoful. Să mă-nsor?! Să dau libertatea căzăcească pe prostia asta?! Nici un seminarist care se respectă nu s-ar lega la  cap cu însurătoarea dacă ar fi după el! Eu nu știu nici un cazac, asta dacă el e într-adevăr cazac și nu muiere, care să se însoare de bunăvoie! Nu, eu astfel de cazaci încă n-am văzut pe lumea asta!

Hviesca.  Cazacul liber poate să nu se însoare, dar cine ți-a zis dumneata că ești un cazac liber?

Filosoful. Dar atunci, cum sunt?

Hviesca. Asta nu mai știu. Atunci de ce mortul ăsta aleargă după dumneata? Și nu după nimeni altcineva? Și te-a speriat așa de tare că mai rău ca un copil mic te-ai prins cu mâinile de pământ și verși lacrimi pentru ghivece?

Filosoful. Nu. Eu nu mă-nsor!

Hviesca. Phuu pe dumneata! Nici să nu te-nsori!

Filosoful. Pentru nimic nu mă-nsor!

Hviesca. Atunci să te muște mortul și să te gâdile!

Filosoful. Așa să fie! Dar eu nu mă-nsor!

Hviesca. Dumneata parcă ce ai? Dumneata ai doar cizmele și atât și se vede clar că aceste cizme boierești au ajuns la dumneata din întâmplare.

Filosoful. Fie cum spui! Dar eu nu mă-nsor!

Hviesca. Unde ați mai văzut voi un cazac așa de îndărătnic? E mai îndărătnic și decât Iavtuh! Iar mai îndărătnic decât bătrânul Iavtuh nu există, de-ar fi să mergi chiar  și până la Kiev! Iar ăsta a venit de la Kiev și i-a îndărătnicit  pe toți.

Filosoful. Nu, eu nu mă-nsor pentru că eu iubesc libertatea.

Hviesca. Atunci să-te-nsori cu libertatea dumneata, eu mă duc la bucătărie. N-am eu ce discuta cu un cazac așa de liber…(Vrea să plece.)

Filosoful. Hviesca.

Hviesca. Ce-i?

Filosoful. Nu pleca, te rog…

Hviesca. De ce? O să mă certe bucătăreasa. Eu am de plămădit, de penit găinile…

Filosoful. Nu te duce și gata. Rămâi cu mine aici!

Hviesca. De ce? Văd că arăți mai bine la față. Nu mai tresari și nu mai te mai smuncește.

Filosoful. Stai cu mine la soare și gata.

Hviesca se așază.

 

Se aude un bâzâit…

 

Hviesca. E un bondar.

Filosoful. E un bondar. Da, un bondar.

Hviesca. Bondarul e mai puternic decât albina și are și șuba mai bogată.

Filosoful. Păi, eu mă însor, poftim…

Hviesca. Dacă o să te-nsori sau nu, asta-i treaba dumitale. Pentru că eu nu știu ce-i în capul dumitale.

Filosoful. Eu sunt orfan. Dacă mă însor o să fiu deja cu nevasta mea, iar mortul o să mă lase-n pace!

Hviesca. Păcat are creștinul să vorbească în timpul zilei despre morți! Ori trăiești cu cei vii, ori te chinui cu mortul tău!

Filosoful. Deci…mă-nsor, într-adevăr, iau și mă-nsor! Iar mortului o să-i rămână ciuciu, da? Eu mă-nsor!  Iar ei ciuciu! Ah, te risipești, cazacule! Ce zici, Hviesca, sunt o partidă bună?

Hviesca. Dar cine spune că nu ești bun? Dumneata ești un om prezentabil, asta poate spune oricine.

Filosoful. Aici este și locul bun! Pot să prind pește…Mie-mi place să pescuiesc.

Hviesca. Să tot pescuiți! Ori în iaz, ori chiar în Nipru, aici este mult pește, iar peștele la noi este mare, leneș, poți să-l prinzi cu mâinile, le arunci  pâine, și peștii vin din toate părțile și-și scot capurile la suprafață, și așa îi prinzi.

Filosoful. Pot să merg la vânătoare. Și să vânez îmi place mult.

Hviesca. Noi o să vă cumpărăm pușcă.

Filosoful. Femeie! Pușca este un lucru solid, bărbătesc, bărbatul însuși trebuie să-și aleagă pușca.

Hviesca. Dar cine ți-a zis dumneata că o aleg eu? Eu mă tem de pușcă mai tare decât de furtună. Împușcă de una singură, chiar dacă atârnă smerit pe perete. Știu eu cum sunt puștile astea! Ferește-mă Doamne din calea puștii! Să te uiți și dumneata din ce e făcută, bun sau rău, ea trage singură și-ți scoate ochii. Nu, pușcă dumneata singur o să-ți alegi, mergem la iarmaroc, acolo țiganii vând arme. Numai că ei toți sunt hoți.

Filosoful. Aici și livezile sunt bogate. Poți să usuci fructe și să vinzi în oraș. Sau, mai bine, poți să faci din ele votcă.

Hviesca. La asta nici să nu te gândești! Votcă, auzi!

Filosoful. Tu nu înțelegi, femeie neghioabă, că vodca din fructe nu se compară cu vinul făcut din pâine!

Hviesca. Poate așa este, numai că de la vodcă bărbatul se prostește și de știință se lovește, și numai ce îl apucă diferite idei științifice să elibereze țăranii, că și gospodăria se duce de râpă, pentru că un așa bărbat deja nu mai vrea să facă nimic, și începe să se gândească cum este făcut pământul, ce și cum se învârte, și pentru care motiv, unde se ascunde și cum să găsești…și alte  nimicuri. Iar de copii nu-l doare capul.

Filosoful. Copii. Hmmm… femeile astea-s niște băgăcioase, de asta cazacul trebuie să fie mereu pregătit.

Hviesca. De unde atâta bunătate? Ia uite-te la tine! Uite ce bărbat tânăr și puternic și ce sânge gros îți curge prin venele căzăcești! La ce bun? Și copiii vor să trăiască și să se uite la soare și să cunoască toate bucuriile căzăcești, oare nu vor și ei să ia o gură de aer?

Filosoful. Nu mă supăra, femeie!

Hviesca. Copiii trebuie să-i naști! Iată cum, nenăscuți fiind așteaptă să fie lăsați să intre în lumea creștinească!

Filosoful. Bine, atunci! Eu îi las! Fie! La ce bun sunt eu un bărbat așa de puternic și am sângele așa de fierbinte, sănătos, dacă nu las să vină și copilașii mei pe lume. Numai că eu sunt orfan…și așa…Doamne Dumnezeule! Adio viață de seminarist! (Cântă.) Învățat-am tot alfabetul, cu  abecedarul bătuta-mi capul, n-o fi oare timpul să mă-nsor, pe foc cărțile s-arunc. Mă însor!

Hviesca. Numai că fructe nu-ți dau la stors!

Filosoful. Mă-nsor!

Hviesca. Doar pe cele căzute pe jos. Zbârcite sau bătute…

Filosoful. Eu sunt un bărbat zdravăn. O să fac o gospodărie că nu va mai fi nimeni mai bogat ca mine, însuși Iavtuh o să se atace și o să se zgârie când o să vadă ce gospodărie am eu!

Hviesca. Te cred! Eu am zis din prima că omul învățat se cunoaște de îndată!

Filosoful. Iar seminarul, la naiba cu el, cu seminarul! Omului însurat nici că-i mai trebuie seminar…

Hviesca. Dar parcă cât poți să înveți? Un bărbat zdravăn le învață pe toate.

Filosoful. La naiba cu știința, din cauza ei se întâmplă numai nenorociri…Eh, să fim noi sănătoși, Hviesca!

Hviesca. Nu mai puțin decât alții!

 

Intră cazacii.

 

Filosoful. Noroc, tovarăși! La ce ați venit? Iată ce zic, azi e o zi frumoasă, lungă și mai este mult până diseară, soarele încă e sus pe cer, e puternic. Și toate-s bune și frumoase în lumea noastră pământească. Dar de ce nu spuneți nimic, tovarăși?

 

Iavtuh tușește.

 

Filosoful. Ce, moșule, te zgârie-n gât? Mai bine ia și fumează din pipă, te grăbești degeaba, soarele e sus pe cer, e o ziulică bună, luminoasă. Na, ia tabac de la mine. Ei, Spirid,  frumoși mai sunt nasturii de la brâul tău! Îți spun, sunt așa de frumoși, strălucesc ca niște cărbuni aprinși! Vezi cum se oglindește soarele în ei, ziua este mult soare și razele lui se reflectă în nasturii tăi. Și insignele de aramă sunt foarte frumoase! Nu găsești la nici un magazin din Kiev așa multe inscripții de aramă și nasturi câte sunt pe brâul tău, Spirid. Și cum mai strălucesc toate, ție se umple inima de bucurie, Spirid! Ard mai tare și decât soarele! Doroș, bine zic, nu? Ce, ce vă tot uitați așa, tovarăși?

Iavtuh. E timpul, Filosofule.

Filosoful. Ce zici, Iavtuh, ce zici!

Iavtuh. De asta nu ai cum să scapi. Să mergem.

Filosoful. Ce să scapi… seminaristul nu se codoște… seminaristul nu-i femeie… E încă devreme, Iavtuh!

Iavtuh. E numai bine. Până ajungem se întunecă. Iar acolo, lângă biserică și dracul își rupe picioarele. Așa au crescut toate că dacă nu mergem acum, o să ne rupem gâtul în bălăriile alea.

Filosoful. Lasă, Iavtuh, mă duc de unul singur.

Iavtuh. Nu se poate!

Filosoful. La ce să mergeți și voi, tovarăși?  Acolo, de la furtună, s-au răsturnat copaci care acum o sută de ani foșneau, au crescut alții, sunt și scaieți, știu drumul, eu am fost acolo…

Iavtuh. Nu se poate!

 

Urlă lupii.

 

Filosoful. Lupii…

Iavtuh (ascultă). Nu, ăștia nu-s lupi, altceva urlă. (Către Cazaci.) Se pare că trebuie să ducem Filosoful de mână…

 

Cazacii se apropie de Filosof.

 

Filosoful. Mie tare-mi place să joc! Eh, să joc tare-mi place, tovarăși, de-ați ști voi! (Începe să joace.)

 

Cazacii se dau înapoi.

 

Filosoful. Picioarele singure joacă, vă vine să credeți, tovarăși? Ei, Iavtuh, te înțeleg că nu poți cu pântecele tău! Toate venele îmi joacă, dragii mei tovarăși!

Hviesca (strigă). Pan Filosof, știu eu niște ierburi. O să caut niște ierburi bune. Ierburi bune care-i țin departe pe morți.

Filosoful. Fiecare venă și fiecare deget joacă, oameni buni! Inima-mi bate cu putere, ochii îmi tremură, părul, joc cu tot corpul, tovarăși!

 

S-a întunecat, Filosoful joacă în întuneric, joacă mult timp în întuneric total, se aude doar tropotul picioarelor și respirația.   Nu se făcuse lumină în bezna totală, că în fața Filosofului jucăuș stătea Pannocika.

 

 

Tabloul 2

„Rămas bun”

 

În curtea sotnicului. Filosoful stă singur în mijlocul curții. Întră Hviesca.

 

Hviesca. Te-ai întors! Am zis eu că o să te-ntorci! Știam eu că n-ai să pățești nimic! Am avut dreptate? Filosoful. Da, Slavă Domnului! Da și….măiculiță. (Plânge.)

 

Întră Doroș.

 

Doroș. Ce ai, femeie nătângă, de ce plângi?

Hviesca. Măcar taci, Doroș! (Către Filosof) Pan Filosof, ați încărunțit. Mai rău decât Iavtuh…De ce stă așa ciudat, Doroș? Eu vorbesc cu el de ceva vreme, dar parcă nu m-aude.

Doroș. Parcă ce cazac bagă-n seamă o femeie nătângă? Noroc, Filosofule! (Niciun răspuns.) E-he-he…se  pare că multe ai văzut, pan Filosof, din moment ce ai devenit aproape un par de plop și nici n- auzi și nici nu vezi nimic. Numai că toate astea-s fleacuri și prostii, ia, bea niște horincă…(Filosoful nu poate ține paharul,  iar Doroș i-l așază în mână și-i duce paharul la gură.) Bea, prietene, pune-ți sângele-n mișcare, îneacă-ți amarul și nu-ți mai bate capul cu treaba asta. (Filosoful tace.) Se poate să fi surzit. (Îi urlă în ureche.) Filosofule!

Filosoful (dându-se puțin la o parte) A-aaa? Cine mă cheamă? Și de unde?

Doroș. Eu te chem, eu, Doroș! Uite lângă mine stă și muierea cu gura căscată, și se holbează la tine cu ochii umezi, se smiorcăie că stai iată ca o buturugă, mai ești și cărunt pe deasupra…

Filosoful. Tu ești un om sau ceva mai rău?

Doroș. E-he-he.. na, mai bea, limpezește-ți ochii. Eu sunt Doroș și n-am fost niciodată altcineva. (Îl privește pe Filosof drept în față.) Mă recunoști? Sunt eu, Doroș.

 

Filosoful. Doroș. Nu, Doroș noaptea doarme. Tu ești altcineva…

Doroș. Nu, eu sunt cu adevărat Doroș, pentru că acum nu-i noapte, e zi, și nu am eu de ce dormi.

Hviesca. Da, el e Doroș, pan Filosof, doar pe mine mă credeți. Eu îl știu de-o viață, și nu mai are nimeni un nas așa de lung și băgăcios și niște mustăți așa lăsate. Ăsta-i Doroș, Pan Filosof.

Doroș. Ia uite, până și femeia asta nătângă a recunoscut că eu sunt Doroș, iar asta înseamnă că Dumnezeu a pus și în capetele grele o fărâmă de minte.

Filosoful. Dar cine sunteți și cum trăiți? Cine vă chinuie și vă aleargă dintr-un capăt în altul al pământului, când toți dorm, și numai dumneata zbori, și țipi și plângi, și râzi în bezna nopții?

Doroș. Nu, pan Filosof, eu îți spun că eu sunt Doroș și nu-mi doresc să fiu nimeni altcineva. Tu poți crede ce vrei, dar eu sunt Doroș! Iată și muierea, ea este Hviesca, și din câte-mi amintesc ea o ajută pe bucătăreasă la bucătărie, numai că acum își caută de treabă pe aici, ascultă discuții pline de tâlc ale bărbaților, pentru că Dumnezeu a pus un grăunte de minte până și-n cea mai nătângă căpățână, iar firimitura asta de minte are nevoie de discuții cu tâlc.

Hviesca. Pfu, pe tine, Doroș. Omul își dă duhul în ochii noștri, iar tu urli? Doroș. Doroș, cânți ca un cocoș neghiob în zori. Cu toții știm că tu ești Doroș, dar nimeni nu se bucură așa de tare cum o faci tu.

Doroș. Păi ce, eu chiar sunt Doroș și pot spune sigur că eu nu zbor nicăieri nopțile și nici nu plâng, eu numai asta am vrut să spun, eu nu plâng pentru că nu sunt femeie, sunt cazac. Totuși trebuie să-l aducem pe Filosof în simțiri, pentru că iar a înțepenit și a încremenit ca o păpușă. Filosofule! (Acesta tace.) Mă auzi, Filosofule. Sunt eu, Doroș….

Hviesca. Doroș!

Doroș. Șșșș, femeie! (Către Filosof.) Uite horinca. Eu îți torn, ia și bea. (Tăcere.) Asta-i horincă bună, Filosofule, oamenii beau horincă din cele mai vechi timpuri că să vorbească mai ușor cu tovarășii lor și ca să doarmă noaptea mai bine. Așa că bea, Filosofule, și nu refuza că jignești lumea.

Filosoful. Dar acei prunci care râd în noapte și se stropesc cu lapte cald drept în ochi, unde este cenușa rămasă de la ei? Eu aș fi luat-o…

Hviesca. Asta-i deja prea mult!

Doroș. Eu știu că tu ești un om învățat, Filosofule, de asta nu se îndoiește nimeni, dar eu nu am înțeles ce ai vrut să spui. Care prunci și care cenușă de la ei? Și ce s-a întâmplat cu ei, de cauți cenușa de la acei prunci?

Filosoful (fredonează). Nani, nani,  puișor! Dormi în pace binișor, dorm și flori, și păsărele, dorm și gâze mititele,  iepurașul, papușica, cațelușul și pisica, stau din joc și-au ațipit, fiindcă-i ora de dormit. Nani, nani, nani, puișor! Dragul mamei puișor. Dar unde-i cenușa oare?

 

Pauză. Doroș cântă.

 

Filosoful. Dar copacii aceia de la care curge sânge. De ce curge sânge de la ei?

Doroș. Nu știm de ce, Filosofule.

Hviesca. Dacă am fi știut, ți-am fi spus, Pan Filosof.

Doroș. Nu știm de ce, Filosofule.

Hviesca. Noi nici n-am văzut așa ceva vreodată, slavă Domnului!

Doroș. Da,  slavă Domnului!

Filosoful (ascultând cu atenție). Nu, astea-s glasuri vii. Astea-s glasuri voioase. Glasurile astea nu au necăjit pe nimeni. Atunci de ce curge sânge de la copaci? Eu doar știu, am văzut cum curge…

Doroș. (Către Hviesca) Ia uite ce, femeie. Femeile sunt un norod neghiob, dar ia vorbește tu cu el, că ție ți-a dat Dumnezeu un glas mai plăcut, iar cazacului unul mai grosolan, așa ia și spune-i cu glas blând că acum e dimineață și e soare și poate să meargă la scăldat, chiar și la pescuit și că toți copacii de aici își freamătă frunzele și aduc slavă lui Dumnezeu cu păsările lor ce și-au casa în ei.

Filosoful. Trebuie să adun cenușa și să lipesc din nou toți acei prunci. Nu se cuvine ca noaptea să se bucure și să se alinte iar ziua să se prefacă în cenușă.  Fie ca ei să se joace și să se alinte cu mamele lor și ziua.

Hviesca (plângând.)  Acei copii nu mai sunt printre noi, pan Filosof. Acei prunci sunt morți, dar sunt alții și o să se mai nască.

Filosoful. Bine, fie ca toți să trăiască pe lumea asta. Trebuie să iau cenușa aia și să modelez din  ea pe oamenii care nu și-au făcut veacul. Nani, nani, puișor…

Hviesca. Nu se poate face așa ceva, pan Filosof. Câți oameni n-au murit, dar așa ceva încă nu s-a făcut. Dar se poate da naștere la noi copii, Dumnezeu permite asta.

Doroș. Ascultă ce zice femeia, Filosofule. Nu zăbovi împotriva legii. Or fi femeile un popor inutil, dar dacă cazacul se îmbolnăvește, el însuși devine un prunc, iar femeia este foarte de ajutor. Are și vocea blândă, și mersul potrivit, iar la boală e foarte de folos.

Filosoful. Da, glasurile acestea sunt vii și vesele. Da, le aud. Dar de ce pe lângă aceste voci se aude un geamăt?

Hviesca. Nu se aude, pan Filosof. Numai în capul dumitale bolnav se aude geamătul acela blestemat, aici nu se aude. Așa-i că nu se aude, Doroș?

Doroș. Da, eu nu aud niciun geamăt.

Filosoful. Eu aud gemete. Aud cum în jur se bucură și chicotește viața, dar pe lângă ea, eu aud un geamăt.

Hviesca. Știu eu cine-i geamătul ăsta. O, știu eu cine geme și-ți umple capul cu al său geamăt! Mortul se răsucește în întuneric și geme că dumneata nu mai ești acolo cu ea!

Doroș. Filosofule, asta-i vrăjitoarea ce geme, dar nu te teme. Tu bea niște horincă și scuipă pe coada ei.

Filosoful. Oare ce ar putea înăbuși acel geamăt? Ce trebuie făcut ca pe tot pământul să rămână doar glasurile fericite și ca ele să nu se sperie de acest geamăt care vine din inima pământului și în curând, probabil, o să desfacă pământul în bucățele?

 

Intră Spirid.

 

Doroș. Ce bine c-ai venit, Spirid! Treaba devine serioasă…

Filosoful. Nani, nani, puișor….

Doroș (cu capul plecat). E trist să vezi cum un cazac așa puternic se tânguie mai rău ca un prunc și așa le mai învăluie de nu te-ar mira dacă s-ar pune pe plâns…

Spirid. Ce-i cu fețele astea acre, oameni buni? Ori nu v-au dat de mancare azi? Ori v-au luat horinca?

Doroș. Asta încă nu s-a întâmplat, să ni se ia horinca, dar mai bine trage un ochi la Filosof, Spirid. Ce a fost și ce a ajuns! Uite cum stă înaintea noastră, de parcă nu mai este de-al nostru deja, și ce om a fost! Ei, Filosofule! Uite, tace. Și crezi că nu aude? Tocmai asta-i culmea că el ne aude, dar nu-l lasă să răspundă.

Spirid. Cum adică nu-l lasă? Cine poate să-l împiedice pe cazac să răspundă?

Doroș. Într-un fel bine zici, Spirid. Dar uite cum șade omul și nu e clar ce se petrece cu el.

Spirid. Cum, asta știm, a înghețat.

Hviesca. Cum așa, Spirid?! Poate tu ai înghețat la ce gânduri ai! E așa o căldură afară!

Spirid. Șșș, femeie! (Pune mâna pe Filosof.) Mâinile sunt reci ca gheața. Părul este acoperit de promoroacă, iar privirea-i înghețată. Un om înțepenit.

Doroș. Și ce-i de făcut acum, Spirid? Dacă omul a înghețat în mijlocul verii, ce să facem acum cu el?

Spirid. Ce vă miră, oameni buni? Omul poate să înghețe și în mijlocul verii. Tu de exemplu, Doroș, nu ai observat că atunci când ți-e rândul să fugi în pivniță după horincă, tu când cobori în beci, încetinești chiar la prima treaptă? Chiar dacă te arde setea și te cheamă horinca în pivniță, totuși întunericul din beci te sperie, iar tu desigur nu te temi  să cobori în beznă și-n frig, dar totuși mai stai la lumină o clipă…Vrei să spui că nu ți s-a întâmplat niciodată?

Doroș. Da, Spirid, ai dreptate. Mi s-a întâmplat și mie. Dar numai ce ies din beci, că înghețul mi-a și trecut, pentru că în curte arde soarele, iar sub stejar stau pe bancă tovarășii mei și amenință și agită pumnii de nerăbdare ca să ale duc degrabă horinca….Aici nu ai cum să înțepenești, Spirid, oricât te-ai strădui.

Spirid. Iată cum spun, așa și este…(pune mâna pe Filosof)..și așa și trebuie să fie. Respiră, dar  are pieptul rece.

Hviesca. Ia nu mai despica firu-n patru, Spirid! Dacă știi ce-i de făcut, atunci fă degrabă!

Doroș. Da, Spirid. Pentru că nu se convine ca un om înghețat să stea la lumina soarelui, altfel cine știe ce se mai poate întâmpla cu el…

Spirid. Ce-i de făcut aici! (Îl pălmuiește puternic pe Filosof.)

Hviesca. Dar ce faci, Spirid? După toate calculele tale! Tu ai luat-o razna de-a binelea, uite ce-i! Ție-ți arde doar de joacă ca unui cățeluș!

Doroș. Da, Spirid. De data asta femeia are dreptate. Nu se poate să te joci cu un om în situația lui.

Spirid. Nu, da-ți mi pace, oameni buni! Mi s-a urcat sângele la cap,  tovarăși! Eu nu pot să-l văd în starea asta! O să-l iau la palme și să nu-mi stați în cale, că tare mă mănâncă palmele!

Doroș. Spirid, așa nu se poate! Poți să te bați dacă omul vrea, dar el nu vrea!

Hviesca. El nici măcar nu-și dă seama că îl bat, Spirid! Asta e ca și cum ai ridica mâna asupra unui copil!

Spirid. Așa să fie! (Îl pălmuiește pe Filosof.) Iau asupra mea păcatul, dar tot îl iau la bătaie pentru că ăsta nu-i un copil, ci un țurțure înghețat. Eu știu cum se poate încălzi un țurțure dacă a stat prea mult în beci… Dar nu știu cum se poate încălzi un om dacă a înghețat în mijlocul verii, iar metoda asta bătăioasă e una dintre cele mai vechi și mai eficiente. (Îl pălmuiește pe Filosof cu toată puterea.)

Filosoful. Aoleu!

Spirid. Ia de-aici! Iar dacă ești un cazac adevărat, iar nu un țurțure plângăcios, hai să ne batem și vedem cine pe cine doboară. (Îl pălmuiește pe Filosof, acesta se vaită.) Hai, hai, încălzește-te. Filosofule, simți cum îmi arde sângele-n vene și mi se duce până-n pumni? (Îl pălmuiește pe Filosof.) Vino, hai  la luptă bărbătească! Filosofule, să știi că nu există ceva mai aprins și darnic ca puterea căzăcească, prietene Homa, na, ia, și te încălzește! (Încălzindu-l pe Filosof, acesta a început să sară.)

Doroș. Pun pariu pe paharul asta că te doboară Filosoful, Spirid!

Spirid. Când a putut țurțurele ăsta să doboare un cazac? (Îl ghiontește și-l pălmuiește pe Filosof care oftează cu greu.) Nu, el poate doar să ofteze, ăsta-i un țurțure firav și nu poate să doboare un cazac, nu!

 

Filosoful îl pălmuiește pe Spirid, acesta cade. Doroș își bea paharul.

 

Doroș. Bine te-a mai doborât Filosoful, Spirid!

Spirid. El nu m-a doborât cum trebuie! Iar tu ai pierdut pariul!

Doroș. Ba nu, Spirid! Eu am văzut cum te-ai prăvălit și de asta am băut!

Spirid. Dar eu îți spun că el nu m-a doborât pe bună dreptate, pentru că eu în clipa aia nici nu am observat că m-a pălmuit! Și asta nu se pune!

Hviesca. Tfuu!

Spirid. Nu, trebuie să ne batem pe bună dreptate, nu să pălmuim omul când stă liniștit și nici nu-i trece prin minte! Hai, Filosofule, să ne întrecem la luptă încă o dată!

Filosoful. Hai, atunci, mă rog. Numai că eu te-am doborât pe bună dreptate. (Se îmbrâncesc.)

Hviesca. Tfuu! Au ridicat atâta praf că nici până diseară nu se mai așază. Ce ți-i și cu bărbații! Nu doar că le place să-și rupă mâinile și picioarele  unul altuia se mai și tăvălesc în colb de parcă ar fi mistreți, nu oameni!

Doroș. Ce să înțelegi tu, muiere! Așa, dă-i, Spirid! Ei, Filosofule, acolo-i pântecele lui Spirid, și-n locul ăsta chiar nu ai cum să-l lovești pentru că e rezistent la pumni. Aha, aha, Spirid, dacă-i rupi capul Filosofului, atunci nu o să mai fie om învățat! Dar asta-i o luptă slabă! Bărbații de vază își măsoară forțele!

Hviesca. Putere ca putere! Doamne, dar câtă putere, și o  risipesc aiurea cu joaca! Gospodăria stă neîngrijită  și toată forța asta sănătoasă de muncă se prăvălește în praf și hohotește! Tfu! Ce rușine! Mi-e și jenă să mă uit la așa ceva!

 

Intră Iavtuh. Adversarii s-au ridicat.

 

Filosoful. Uff, ești un  mistreț vânjos, frate Spirid, Dar eu tot te-am doborât!

Spirid. Nu, frate Homa, ești tu mai ager la minte și la fire, dar cu toate astea eu te-am doborât. Asta poate spune oricine.

Filosoful. Poate spune oricine cum stăteam  pe pântecele tău, a văzut Doroș!

Doroș. Da, am văzut!

Spirid. Ce-ai mai stat! Ai stat numai un o țâră pentru că te-am împins degrabă și te-am trântit la pământ.

Doroș. Te-a trântit.

Filosoful (ștergându-și obrazul) Într-adevăr ești un bărbat puternic, Spirid! Asta așa-i.

Spirid. Iar tu ești un bărbat sprinten, Homa. Se vede.

Doroș. Da’ bine v-ați mai îmbrâncit, băieți. Iavtuh, păcat că n-ai văzut și tu cum s-au luptat. Îți spun, așa luptă nu ai mai văzut demult. Filosofule, oare îl poți doborî și pe Iavtuh?

Filosoful (măsurându-l pe Iavtuh din priviri). Păi…Iavtuh e și mai vânjos decât Spirid. Eu zic că nu-l pot cuprinde. Numai dacă recurg la un șiretlic s-ar putea să-l dobor. (Se plimbă în jurul lui Iavtuh.) Totuși, eu nu mi-am pus în gând să mă iau la brânci cu un bărbat așa de voinic, aici trebuie mai degrabă de un bărbat pe măsură, de exemplu învățatul Haliava, sau în cel mai rău caz, altul, Copâta,  tot seminarist. Oamenii ăștia sunt de niște dimensiuni de speriat, eh, interesantă luptă ar fi ieșit dacă bărbații ăștia ar fi cu noi laolaltă!

Iavtuh. Horincă mai este?

Doroș (toarnă horincă) Să bem, tovarăși, că bună luptă a mai fost, luptă bărbătească!

 

Beau toți.

 

Filosoful. Da, tovarăși, bine-i să trăiești la lumină!

Doroș. Bine mai spui, Filosofule!

Filosoful. Nu, iată uite ce-am să vă spun, tovarăși! Cu toate că-s orfan, mie-mi place să trăiesc!

Doroș. Da cum, orfanul tot din mamă și tată provine, așa că ai dreptate, Filosofule!

Filosoful. Doar și pasărea e orfană fiindcă nu și-i amintește pe tatăl și pe mama sa, dar cu toate astea nu e descumpănită, nu? Sare din creangă-n creangă!

 

Hviesca a început să plângă.

 

Filosoful. De ce plângi, femeie? Pasărea nu plânge.

Hviesca. Nu, nu plâng, pan Filosof, numai că vorbiți așa  duios de-ți vine să plângi și pentru cea mai neînsemnată pasăre. (Plânge)

Filosoful. Ce-i, Spirid, de ce te uiți așa lung la mine?

Doroș. Da. Spune-ne o vorbă, două, Spirid! Dacă tot am luat o pauză, spune și tu ceva! Și după spune Iavtuh ceva.

Spirid (serios către Filosof) Nu pot să-nțeleg ce se petrece cu mine, prietene Homa. M-am cam moleșit. De parcă cineva mi-ar fi supt puterea din vene, iar inima mi-e grea și supărată.

Filosoful. Păi, Spirid, atunci când m-ai încălzit s-a întors și sufletul în trupul meu.

Spirid (întorcându-se de la Filosof.) Așa este? așa să fie? de parcă m-au lăsat puterile după îmbrânceala cu tine, Filosofule. (Sare.) Mi-e greu, greu ca și cum mi s-ar scurge sângele din vene…

Filosoful. Iar eu, dimpotrivă, sunt voios, iar puterile s-au întors.

 

Se îndepărtează toți de Filosof.

 

Filosoful. Ce e, tovarăși?

 

Spirid. Mi-e rău, fraților, în timp ce ne îmbrânceam puterile mi s-au scurs, ca într-o groapă negră… de parcă cineva cu gura însetată m-ar fi secat de puteri.

Filosoful. Ce tot spui acolo, frate Spirid? Nu se cuvine ca un om cu frică de Dumnezeu să spună așa ceva.

Spirid. Eu nu spun asta, frate Homa. Eu voiam numai să te încălzesc când ne-am îmbrâncit, pentru că un corp poate încălzi un altul dacă acela a înghețat …și doar vezi ce nesătul ai devenit. Frate Homa, ceva mă încalecă, vezi cum mă încalecă.

Iavtuh. Da, prietene Filosof . Te-au tras adânc în întuneric. Se pare că așa de adânc încât Spirid nu te poate încălzi de unul singur.….iar copilandrul uite cum i-a sărit în spinare…Eu nu știu ce se petrece acolo la voi în întuneric când toată pământul creștin doarme și numai noi aici, oamenii simpli respirăm lumină.

Filosoful. Spirid, tu, așază-te, stai pe bancă, sau nu,  mai bine pe pământ, o să-ți revină puterile. Iar tu, Iavtuh, nu mă speria cu indiciile tale neclare pentru că priviți, iată, oameni lui Dumnezeu, judecați cât sunt de curat în fața lumii.  (Își face semnul crucii.)

 

Hviesca iese.

 

Iavtuh. Nimeni nu spune, Filosofule, că te-ai încurcat cu necuratul.

Doroș. Nimeni nu spune! Iavtuh a zis bine! Numai că-i curios cum ai adus cu tine aici întunericul și frigul care l-a moleșit până și pe Spirid.

Spirid (fără vlagă) Oh, mi-e rău și iarba-i moale, numai bine să mă așez cu pieptul pe ea..

Filosoful. O fi din vina mea, Iavtuh.

Iavtuh (tușind) Prietene Homa, se pare că a mai rămas  doar o noapte, ultima.

 

Pauză.

 

Filosoful. Să spunem ultima, bădie.

Iavtuh. Dă-mi înapoi brâul!

Filosoful. De ce? Mă întorc după noaptea asta și ți-l dau înapoi…

 

Pauză. Urlă lupii.

 

Iavtuh. Brâul ăsta l-am primit cadou de la un prieten, nu mai am altul la fel.

 

Filosoful își scoate brâul.

 

Iavtuh. Uite cum te-ai înfășurat în brâul meu…

Filosoful. Tu ești mai zdravăn la trup, bădie…

Filosoful. Ba nu, tu te-ai uscat de tot și brâul meu ți-e mare acum.

Spirid. Să dai și căciula mea înapoi, Filosofule, că tare-mi place căciula asta.

Filosoful (îi dă căciula) Ia, frate Spirid.

Spirid. Iar că mi-ai băut sângele, te iert. Mai ales că nu-i din vin asta. O să fac eu altul.

Filosoful. Mulțumesc, frate Spirid!

Spirid. Pentru puțin!

Filosoful.  Hai, Doroș, ia-ți și tu surtucul că nu are rost să-l prăpădesc.

Doroș. Ai dreptate, prietene Homa. Surtucul meu e nou-nouț.

 

Filosoful rămâne doar într-o cămașă albă, în izmene și cizme. Intră Hviesca.

 

Filosoful. Asta este, tovarăși… Iată stau în fața voastră, întreg cum sunt. Mai pune niște horincă, pentru mine un pahar plin, tovarăși, fiindcă cazacul nu poate….(Tușește)

Doroș. Cazacul nu poate! (Toarnă horincă)

Filosoful (bea). Și dacă se prăpădește cazacul! (Bate din picior… și vede cizmele sale noi.) Ah, ce cizme am!

Doroș. Bune!

Filosoful.  Fine, înguste, bune cizme ! Cizmele mele parcă-s niște lebede negre.

Doroș. Bune! Și călcâiul îngust și la pulpe sunt înguste și botul ascuțit, bune cizme! Deosebite!

Filosoful. Păi, tovarăși, dacă mă gândesc bine la ce-mi trebuie mie acum cizme? Doroș nu vrei tu cizmele?

Doroș. Nu le vreau, prietene Homa. Pentru că cizmele astea-s din piele fină, au botul îngust, potrivite pentru picioarele unui pan.

Filosoful. Sau poate tu Spirid vrei cizmele mele? Sunt cizme bune!

Spirid. Cum să iau eu cizme de la tine, prietene Homa? Chiar dacă-s cizme bune, foarte bune, de zici că-s vii!

Filosoful (către Iavtuh) Bădie, tu ești om cu sânge rece, avar, iar cizmele lucesc la soare, uită-te și tu cât sunt de bune. Ia-le!

Iavtuh. Nu-s pentru picioarele noastre, pan Filosof Homa Brut. S-a spus deja, sunt cizme de pan cu botul îngust.

Filosoful. Da, tovarăși, sunt cizme de o bună proveniență, și le-a comandat prietenul meu, seminaristul Haliava și pentru că lui nu-i intra piciorul, într-un moment de inexplicabilă dărnicie mi le-a dat mie. Și pentru că eu nu-s prea mare la stat, deși voi știți că putere oricum am multă, am purtat eu cizmele…foarte bune cizme. (Și le scoate.) Și e păcat să se prăpădească așa cizme. Iar eu, tovarăși, am trăit aiurea,  fără să țin socoteală, ați văzut și voi. Și se pare am fost un om fără capăt, de asta s-a prins de mine necuratul.

 

Hviesca plânge în hohote. Cazacii îi fac semn să tacă.

 

Filosoful. Înseamnă că fiecare om își are propria soartă, tovarăși. Iată dacă e să o luăm științific înseamnă că în pământ s-a făcut o gaură neagră prin care pătrunde aici un puhoi de întuneric și mizerie îngrozitoare, iar pământul se pare, tovarăși, este un mecanism iscusit de la care nu poți lua o piesă importantă cu care să acoperi o gaură, pentru că întregul s-ar  prăbuși. Din acest întreg trebuie să îndepărtezi doar o părticică mică, nefolositoare, lipsită de importanță și să închizi cu ea blestemata crăpătură diavolească pentru că în acest fel nici întregul pământ nu se prăbușește și nici lumina pământului nu se întunecă din cauza acelei găuri. Atunci… eu plec… nu mă tem, dacă așa mi-a fost scris… dar ce voiam să zic? Înseamnă că l-au ales pe omul cel mai de prisos și l-au aruncat în  întuneric ca să distrugă și să calmeze până data viitoare când acest întuneric care bea sângele cald de om… da, înțeleg tot…. Domnul a ales înțelept, el nu aruncă un om mare, el îl păstrează pe omul important pentru lucruri buni și necesare, iar pe cel nelalocul lui așa ca mine îl ia dacă trebuie să mulțumească întunericul diavolesc. Căci eu am și băut, nici n-am ținut post… mi-a plăcut și ce-a fost frumos… ce să mai spun! Dar cizmele sunt tare bune! O să vină și timpul când  o să fie vară și cald, dar dacă  cumva trece cineva pe stradă și are nevoie de cizme, aaa?

Cazacii. Le păstrăm noi.

Filosoful. Nu, tovarăși. Că el merge pe drum și dacă are nevoie de cizme?! Uite, sunt aici. Le ia, se încalță cu ele, iar viața mea îl învăluie și îl pătrunde până la oase!! Și o să înțeleagă că eu am fost un băiat bun!

Hviesca. Uite, ia niște ierburi, drăguțule. O să te ajute, sunt ierburi curate, o să te protejeze acolo. Sunt niște ierburi foarte puternice. (Îi pune  în mână un mănunchi.)

Filosoful. Atunci eu am plecat, tovarăși.

 

Filosoful iese în cămașă albă, în izmene, desculț, cu mănunchiul în mână. Cazacii îl conduc.

 

 

TABLOUL TREI

„LUPTA”

 

În biserică. Chipul pruncului Iisus strălucește puternic datorită  poleielii de aur  ce începe a se coșcovi. În biserică totul e mort, întunecat.

 

Filosoful (în cerc, a citit mult, iar acum s-a hotărât să se odihnească.) Eu știu unde stai, dar n-am să mă uit.

 

Pannocika stătea indiferentă departe de Filosof. Amândoi arată obosiți și epuizați. Amândoi sunt desculți și îmbrăcați în alb, ea în cămașă de noapte, iar el în cămașă…

Filosoful. Ce om de nimic ești, ce nenorocit…(Pannocika a început să se plimbe încetișor dintr-o parte-n alta, pare jignită.) Ce arătare omenească ești! Și ce patimă  întunecată și fără de margini  te-a aruncat la noi. În sfârșit o să te-ngroape și tot pământul o să respire ușurat și o să râdă de bucurie. Oare cum să te bucuri așa de tare că întunericul există și că l-ai dus pe pământul nostru luminat și drag! Tfuu! Iartă-mă, Doamne, că scuip în casa Ta, n-am putut rezistat! Hmm… a trecut deja jumătate de noapte… iar eu încă sunt viu. Dar poate…

Pannocika (îndurerată). Panâci (Domnișorule)…

Filosoful (tresare și-și apleacă privirea ca să nu o vadă.) Pleacă de lângă mine!

Pannocika (chiar pe cerc) Panâci…

Filosoful ( vorbește în direcția ei, fără să se uite) Eu nu sunt panâci, sunt un băiat simplu.

Pannocika (întinde către el degetul mic de la mână) Panâci, mă doare degețelul…

Filosoful (mișcat). Degețelul?

 

S-a uitat direct la Pannocika și în același moment ea s-a năpustit cu ghearele asupra lui.

 

Filosoful rostește cu voce tare o rugăciune: „Împărăteasă a cerurilor! Coboară-te la robul tău, apără-l de necazuri și de diavoli!”, iar Pannocika s-a lovit de „zid”.

Degețelul o doare! Doamne,  apără-mă de ispite, izbăvește-mă de șiretlicuri, întărește sufletul celui sărac, doar în Tine nădăjduiesc!

 

Pauză. În depărtate se aude un urlet  de lup. Filosoful își face semnul crucii. Pannocika ascultă cu atenție urletul. Începe să urle, scuturându-și capul. Filosoful se roagă în gând, i se mișcă doar buzele. Pannocika urlă. Rugăciunea Filosofului devine mai stăruitoare, deși se roagă în gând, se poate vedea din felul în care Pannocika se înfurie, urlând cade în patru labe și începe să fugă în jurul cercului, în jurul Filosofului, căutând „poarta” să intre la el. Zgârie cu ghearele ca și cum ar săpa dedesubt. Filosoful se târâie în strană și se roagă către icoana Pruncului Iisus care devine din ce în ce mai luminată. Filosoful are lacrimi în ochi. Pannocika nu a putut săpa „tunelul” către Filosof, ostenită se așază covrigită în jurul cercului, chiar la picioarele Filosofului, se tânguiește mieros.

 

Pauză. Liniște totală. Doar respirația greoaie a amândurora și clipocit de lumânări.

 

Pannocika (ridicându-se iute, țipă sălbatic și îngrozitor) Tare mi-e greu! Tare greu!

Filosoful (prăbușindu-se în genunchi și acoperindu-și fața cu mâinile)  Tare mi-e greu! Tare greu!

Pannocika. Îmi strivește pieptul!

Filosoful. Îmi strivește pieptul!

Pannocika. Piei! Piei!

Filosoful. Piei! Piei!

Pannocika. Piei! Piei! Piei! Piei!

Filosoful (acoperindu-și urechile)  Nenorocitule, nenorocit ce ești, ia-ți otrava de aici!

Pannocika. Piei! Piei! Piei! Piei!

Filosoful. Nenorocitule! Nenorocitule! Nenorocitule! Ieși, șarpe, din părul meu. (Ca și cum și-ar arunca șarpele din păr.) Ieși, șarpe din pielea mea. (La fel face și cu pielea.) Ieși, șarpe din carnea mea.  (Același gest.) Ieși, șarpe din sângele meu. (Același gest.) Ieși, șarpe, din inima mea. (Se lovește în piept.)

Pannocika. Liniștește-i, domnule Satana, sufletul…Inima îl doare, conștiința îl apasă, cruță-i sângele mânios, trupul mânios, plămânii, ficatul, creierii. Farmă-i oasele, ucide-i gândurile și în zi, și în noapte și în miezul nopții și în miezul zilei, în fiecare oră și-n fiecare minut!

Filosoful. Ajută-mă, Doamne, mântuitorul lumii! Frumusețea îngerilor, îndurarea mucenicilor, oglinda tainelor cerești, Prunc Preacurat, ajută-mă în ceasul cel din urmă prin credință! Cred în tot ce m-ai învățat Tu, cred pentru că tu mă îndrumi să cred.

 

În biserică s-a făcut lumină. Pannocika a început să plângă.

 

Filosoful. Să plângă! Să mai moară o dată! Zdrobește-i pieptul mort, Mântuitorule! Rupe-i venele puhoase, Pruncule! Rupe-i inima sa neagră, Prealuminate! Plângi! Plângi! Plângi!

 

Pannocika (cu glas îngrozitor de mort) Zeu al răului, demon al răului, demon al pustiului, demon al munților, demon al mărilor, demon al mlaștinilor, geniu al răului, uriașule Urucu, vântul e svelt pe lângă tine, demon al răului, ce învăluie corpul, corpul chinuit, jură-te cerului, jură-te pământului. Demone ce posedezi omul, Ghighim, făcătorul de rele, cel ce vii de la demonul cel rău,  jură-te cerului, jură-te pământului.

 

În biserică s-a făcut îngrozitor de liniște. O icoană a căzut zgomotos. Încă una.

(Se aude ca și cum ai ascuți o sabie.) Piei! Piei! Piei! Piei!

Fluieratul îndepărtat a început să se apropie și parcă se revarsă în ferestrele bisericii.

Piei! Piei! Piei! Piei!

Un abur nu foarte dens începe să apară la fereastră în urma fluieratului.

Piei! Piei! Piei! Piei!

Aburul se așază în biserică pe jos. Pannocika sare pe el, îl încalecă rostind blestemul ei, iar Filosoful stă nemișcat, ca și cum ar fi încremenit, îți îndreaptă fața asudată către Pruncul Iisus.

Pannocika. Domnule Satana! Vino în ajutor roabei tale, parte a demonilor și diavolilor. Zasleder, Poreaston, Corjan, Ardun, Cupalaca cu focuri arzătoare și cu flăcări dogorâtoare și cu chei clocotitoare, fie ca toți să vină aici și să-i ardă sufletul și trupul și capul cel pătimaș și vocea și ochii luminoși și fața cea albă  și inima cea supărăcioasă și ficatul pătimaș, sângele fierbinte și toate venele din corp și din încheieturi și fie ca din flăcări să nu se  poată el  răcori și să cadă după dorința mea, spre mulțumirea mea; să ardă în jăraticul cel întunecat întru slava ta domnule Satana și de la o singură privire către fața mea albă pe care a desfigurat-o, și la ochii mei albaștri pe care i-a răcit, și la negrele cosițe pe care le-a rupt, să se zdrobească inima lui, iar sufletul să-i  plângă și să plece de aici de aici și să se prăpădească în bezna ta cea măreață, o domnule Satana! Atunci orbește-ne pe amândoi dintr-o lovitură și aruncă-ne în foc, o domnule, ca acesta să nu se tingă în vecii vecilor, să ne afume oasele și trupurile noastre și să se umple întunericul măreț și să se ridice asupra pământului luminos o pânză de puhoi, iar în marea luptă acel întuneric să învingă până și pe Împăratul Cerurilor!

Aburul deja se ridică dens în sus. Filosoful stă în picioare cu ochii închiși. Se vede clar doar icoana Pruncului.

Pannocika. (Către Filosof, blând). Uită-te la mine!

Filosoful. Nu mă uit. În numele Preasfântului prunc Iisus sunt protejat.

Pannocika. Uită-te la mine!

Filosoful. Nu!

 

Și atunci s-a uitat. În aceeași clipă Pannocika a sărit pe el și l-a  sorbit. Dar și ea s-a „tăiat” din cauza zidului (se aduce ca și cum s-ar lovi de sticlă.) Astfel se ridică amândoi, se adună o clipă, după aceea pleacă încet la vale, iar în urma lor cade schela, mesele, icoanele, s-a dărâmat tot ce era necurat în biserică. Doar chipul Pruncului strălucește cu o bucurie de nedescris și se înalță  deasupra ruinelor.

 

Cortina

 

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top