Now Reading
Pe vremea când mai avea timp de pierdut cu frigiderul

Pe vremea când mai avea timp de pierdut cu frigiderul

frigiderul

Un om fără nume tocmai își încasase cecul de la asistența socială. Plătise chiria, Internetul și telefonul. Și adusese destulă mâncare de la banca de mâncare cât să își umple frigiderul.

Cel puțin afirmațiile de mai sus erau parțial adevărate. Cu luni în urmă ar fi fost sigur că sunt adevărate, dar în ultimul timp începuse să aibă dubii. Se întorsese de mai multe ori de la banca de mâncare la un frigider complet gol, deși – cu doar o jumătate de oră înainte de a pleca de acasă – era pe jumătate plin. Verificase ușa și dacă alte lucruri dispăruseră din casă. Totul era normal. Numai din mâncare dispăruse câte ceva, și avea o vagă amintire cum că el însuși consumase acele lucruri, deși aceste amintiri erau ale lui și în același timp păreau doar amintirile altcuiva.

Oricum, nu era grav. Nu pătrunsese nimeni cu forța. Poate managerul de bloc era flămând din când în când și se servea cu câte ceva din frigider? Nicio problemă. Să fie sănătos și să îi fie de bine. Ideea aceasta chiar avea merit și îl făcu să se simtă în siguranță. Cu câteva luni în urmă managerul de bloc îi spusese că încearcă cu disperare să dea jos niște kilograme, și că soția îl hrănește numai cu verdețuri, ca pe un iepure. Deci, cumva, participa cu resursele (adică produse alimentare) la o acțiune conspirativă și care era mai bine să rămână secretă.

Nu trecură destule zile ca să rămână mulțumit cu această explicație, că spiritul de observație interveni în calea fericirii și siguranței sale. Se întorcea acasă pe drumul obișnuit și frigiderul era plin. Apoi se întoarse acasă din altă plimbare, iar frigiderul era gol.

Semnalul de alarmă și panica înfometării (care nu se întâmplase niciodată, încă, așa că era doar o amenințare virtuală) se instală în spatele oricărui gând de care era capabil. Informația cu frigiderul când gol, când plin, încă părea o glumă, sau o stare alterată a creierului. Deși se îndoia de asta. Așa că repetă experiența, și verifică în ce circumstanțe conținutul frigiderului se schimbă față de ce știa el că ar trebui să fie.

Intrase într-o patiserie care vindea niște gogoși de neuitat. Erau de neuitat din cauza vânzătoarei care făcea muncă voluntară la acea patiserie. Chiar vorbise cu ea și aflase că ea însăși face acele gogoși, iar el se simți vinovat că le lua pentru a le da la ciori și albatroși. Da, era un întreg grup de ființe care apreciau acea voluntară, un grup de ființe aparținând mai multor specii.

De fiecare dată când intra în patiserie pe ușa principală și ieșea pe ușa din spate ajungea acasă la un frigider cu un conținut ciudat, altul decât se aștepta să fie. Încercase de mai multe ori să refacă drumul în sens invers, să intre pe ușa din dos și să iasă pe ușa principală, dar frigiderul, odată ce se hotărâse să fie ciudat, rămânea ciudat. Nu exista cale de întoarcere. Trecerea care schimba conținutul frigiderului se făcea într-un singur sens, și numai unul, fără cale de întoarcere.

Probabil îi scăpa ceva și nu era destul de inteligent să vadă ce. În filme, porțile spațio-temporale erau întotdeauna bidirecționale. Sau poate doar memoria lui era plecată într-o singură direcție, de îmbătrânire acută și ireversibilă?

Era mai greu să accepte așa ceva. Și atunci se duse direct la patiserie. Poate erau amănunte atât de evidente încât le trecea cu vederea de fiecare dată. Intră pe ușa din față și țâșni către ieșirea din dos. Dar era încuiată. Niciodată nu mai fusese încuiată. Spre norocul lui, vânzătoarea voluntară era acolo, și îi zâmbea cu gura până la urechi.

— Ați închis ușa?

— Da, am închis-o. E mai bine fără ea. Mai ușor de controlat cine intră și cine iese.

Se apropie de urechea lui și îi șopti:

— Aduce ghinion. De aceea am închis-o.

Dacă l-ar fi lovit în cap nu l-ar fi amețit atât de tare.

See Also
Nuci sparte, pulbere de aur

— Nu o să îți vină să crezi, dar chiar te cred.

— Știu.

Își dădu jos șorțul și se îndepărtă de spațiul destinat angajaților. Ajunseseră amândoi la o masă, unde ea îi puse în față o cutie plină cu gogoși fierbinți încă.

— Sunt de alt fel. Nu sunt cele făcute de mine. Știu că nu îți plac, și că le dai la ciori și la albatroși. Da, știu până și asta.

Roși. Fusese prins. O ființă atât de minunată, care venise lângă el, și care știa așa de multe.

— Sper să nu ai necazuri cu șeful, că îți petreci timpul cu clienții.

— Sunt în pauză, și în pauză sărut pe cine vreau. Oricum, cine crezi că este șeful aici, în punctul ăsta de trecere?

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
0
In Love
0
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top