Now Reading
Philip K. Dick în altă ipostază

Philip K. Dick în altă ipostază

Confessions of a Crap Artist

Confessions of a crap artist de Philip K. Dick… Cum să traducem acest titlu din moment ce romanul nu a fost încă tradus în limba română? „Confesiunile unui artist de doi lei”? Este într-adevăr greu de redat cu exactitate înțelesul lui „crap artist” așa cum este el folosit în carte.

Philip K. Dick nu mai are nevoie de nici o prezentare dar merită spus că gigantul literaturii SF americane, omul care are deja ecranizate nouă dintre operele sale, a avut mari dificultăți cu publicarea acestei cărți. Dar o supriză pentru mine a fost să descopăr acum că mai există de fapt o ecranizare mai puțin cunoscută. Nici chiar criticii americani care scriu recenzii cărților lui Dick nu știu că de fapt există o ecranizare a Confesiunilor unui artist, doar că aceasta aparține cinematografiei franceze, iar filmul, realizat în 1992, se numește Confessions d’un barjo. De unde se vede că și francezii au avut dificultăți de traducere, au renunțat la „artist” și „crap” pe care le-au înlocuit cu echivalentul lui „trăznit” sau „țăcănit”. Încă din timpul vieții, Dick fusese mai apreciat în Europa unde, de exemplu, în 1980, francezii îi fac o primire triumfală în timp ce în America era perceput ca un pseudoartist puțin scrîntit la cap.

Romanul a fost scris în 1959, perioadă frenetică pentru Dick – după cum se știe, în anii ’50 și începuturile anilor ’60, scria cîte trei-patru romane pe an. De notat că deși a mai scris și alte romane „mainstream”, Confessions of a crap artist este singurul publicat în timpul vieții sale, celelalte (Gather Yourselves Together, The Man Whose Teeth Were All Exactly Alike, Puttering About in a Small Land, In Milton Lumky Territory, Humpty Dumpty in Oakland, Mary and the Giant, The Broken Bubble, and Voices From the Street) fiind publicate postmortem.

Este greu de înțeles de ce i-au trebuit lui Dick 16 ani să convingă o editură să-i publice acest roman excelent. O explicație plauzibilă ar fi că deja publicase mult science fiction și în vremurile respective SF-ul era privit ca o subspecie a literaturii. Iar de partea cealaltă, editorii de SF, pe bună dreptate, s-or fi crucit neînțelegînd ce reprezintă această carte lipsită de roboți, de marțieni, de nave spațiale, ci cu o intrigă „100% umană” dintr-o banală suburbie a anilor ‘50.

Cartea este scrisă din perspectiva a patru personaje principale care tot alternează pe rînd narațiunea dar este oare acesta un motiv să o refuzi din moment ce Faulkner publicase Pe patul de moarte încă din 1930? Un alt amănunt interesant e că Richard Yates publică romanul său de debut Revolutionary Road în 1961. Tot tensiuni familiare în suburbie numai că povestea lui Yates ajunge finalistă la National Book Award în timp ce a lui Dick era succesiv refuzată. Cred că pur și simplu unii oameni au ghinion și probabil că este cea mai bună explicație a insuccesului lui Dick cu Confessions of a crap artist.

Judecînd după titlu, manuscrisul pare să-i aparțină lui Jack Isidore, un tînăr despre care în zilele noastre am ști imediat să spunem că suferă de Asperger syndrome. Ce interesant mi se pare faptul că Dick a avut ideea de a scrie un roman din perspectiva cuiva care suferă de o boală mentală (sau oricum, în același timp cu Flowers for Algernon, de Daniel Keyes – știți filmul Charley). Cu toate că este personajul principal, doar aproximativ un sfert din carte e din persectiva lui, celelalte (sferturi) sînt din cea a sorei lui, Fay, a cumnatului Charley sau a lui Nat Anteil, un student la master simpatizat de Fay. Să-i luăm pe rînd.

Jack Isidore este un ciudat dar oare nu este de multe ori tocmai bizareria cea care ne atrage să citim o anume scriere, oare nu tocmai ciudățenia și felul distorsionat de a vedea lucrurile e lucrul cel mai important în literatură? Iată cum începe romanul din pespectiva lui Jack Isidore.

Sînt făcut din apă. Nu ai cum să îți dai seama pentru că o am învăluită în mine. Prietenii mei sînt deasemenea făcuți din apă. Toți. Problema pentru noi e că nu numai că trebuie să mergem hai hui fără să fim absorbiți de pămînt dar mai trebuie și să ne cîștigăm existența.

Sau, pe pagina următoare: În zilele noastre, anii ’50, atenția tuturor e îndreptată în sus, către cer. Viața pe alte planete acaparează atenția oamenilor. Și totuși, în orice moment, pămîntul poate să ni se deschidă sub picioare și rase ciudate și misterioase pot năvăli în mijlocul nostru. Merită să te gîndești la asta, și aici în California, cu cutremurele care sînt, situația e în particular stresantă. De cîte ori e un cutremur mă întreb: o să se deschidă acum crăpătura în pămînt care va dezvălui lumile din adîncuri? O să fie de data asta?

Confessions of a Crap Artist of  Philip K. Dick
Confessions of a Crap Artist of Philip K. Dick

Pe măsură ce citim ne dăm seama că Jack are o gîndire simplistă și că e complet lipsit de afecțiune. Este anormal și uneori de-a dreptul nebun, dar nebunia lui nu se aseamănă cu cea a personajelor lui Dostoievski și nici cu cea a retardatului din Zgomotul și Furia. Jack, dacă ar fi vecinul tău de scaun în avion și ai discuta cu el, ar putea trece o lungă perioadă drept normal sau excentric. Jack este visător, are planuri mari dar în prezent are toate caracteristicile unui ratat. Nu are bani, nu are unde locui, nu are prietenă, planuri concrete (realizabile) de viitor. Așa că se va muta temporar la sora lui în ideea că se va mai redresa cu banii iar pe post de chirie îi va îngriji copiii (de care ea pare să nu aibă nici un chef).

Fay este tipul de femeie fatală care poate avea orice bărbat pe care pune ochii. E inteligentă, egoistă și pe măsură ce citim realizăm că e chiar psihopată. E măritată din interes cu Charley Hume, proprietarul unei făbricuțe în Marin County. Locuiesc într-o casă modernă în Point Reyes, la vreo două ore de San Francisco, într-un fel de suburbie rurală. Are două fetițe, un cal și cîteva capre iar motivul prezenței lui Charles în viața ei a fost deoarece numai el putea să-i construiască vila viselor. În prezent cam plictisită, deoarece visul a devenit realitate, începe să-și fixeze atenția pe mai tînărul student, fără situație, Nathan Anteil, care tocmai se mutase și el în zonă împreună cu soția lui. La început Nathan încearcă să reziste tentației, comportîndu-se destul de rece și chiar agresiv. Totuși pasiunea cu care spune nu îi indică lui Fay posibilitatea unei voit înnăbușite atracții, ceea ce o face să nu cedeze după un prim refuz.

Povestea este spusă într-un fel cît se poate de original. Stilul e original iar dialogurile sînt, așa cum v-ați aștepta din partea lui Philip K. Dick – savuroase. Dau la întîmplare un exemplu de dialog:

 

Ei bine, a zis ea, e mult să-i ceri unui bărbat să preia responsabilitatea unor copii, în special cînd e vorba de copii altui bărbat. Nu te învinovățesc. Ai o viață relativ ușoară, așa cum e acum. Pe timp mai lung mă îndoiesc că ai putea susține familia asta. Chiar ar trebui să mă mărit cu un bărbat care mă poate suporta material. Să fim sinceri. Tu nu ești în stare de asta.

I-a zîmbit, acel scurt, distant zîmbet pe care ajunsese să i-l cunoască. Aproape ca un zîmbet grațios. Nu îi rămăseseră prea multe de spus. A luat-o spre vestiar să-și ia pardesiul.

O să pleci să mă lași așa? a zis ea.

Nu văd vreun motiv să rămîn, a răspuns Nat.

Mai bine ar fi să pleci acum, a zis ea. Probabil că pe termen lung e și mai bine pentru tine. Oricum, e mai ușor. Nu-i așa?

Nu, nu este.

Oh, ba da, este, l-a contrazis. E cel mai ușor lucru de pe lume. Tot ce trebuie să faci e să-ți pui pardesiul pe tine și să te întorci acasă la Gwen.

L-a urmat pînă la ușă. O albeață îi pulsa pe față înfrumusețînd-o.

Nu o să mă săruți de la revedere?

A sărutat-o.

Ne vedem, a zis el.

Transmite-i salutările mele lui Gwen, a continuat ea. Poate ne întîlnim cu toții la o cină. Charley ar trebui să iasă din spital într-o săptămînă sau două.

Okay, a zis, reușind cu greu să înțeleagă că asta chiar se întîmplă, apoi a tras ușa după el călcînd peste pietrs și ace de chiparoși pînă ajunse la mașină.

 

Confessions of a crap artist deși nu poate fi situată la același nivel cu Revolutionary Road, este una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit. Calitatea ei numărul unu constă chiar în savoarea, plăcerea cu care o parcurgi ca pe ceva sălbatic, nedomesticit de cerințele unor așteptări legate de cum trebuie să fie scris un roman. Philip K. Dick nu acceptă șabloanele. Este o carte amuzantă, și totodată dark, de la care pînă la final nu știi la ce să te aștepți.

La scurt timp după ce a terminat acest roman, Dick s-a însurat cu femeia care îi inspirase personajul Fay Hume iar mariajul a durat următorii cinci ani. Așa cum spune într-un interviu, Dick simțea că un scop secundar al scrisului său era acela de a imortaliza oamenii cu care se întretăia, prietenii de băutură, femeile din viața lui, etc.

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top