Now Reading
Poem cinematografic

Poem cinematografic

poem cinematografic

În primele mele luni petrecute de mine în Bucureşti, în anul întâi, aflat în postura copilului salivând în faţa vitrinei unei cofetării (deodată zeci de cinematografe disponibile, dar încă departe de statusul de cinefil, m-a atras un afiş: Retrospectivă Méliès. Tot ce apucasem să văd până atunci despre epoca de pionierat a filmului fusese, cu doi ani în urmă, la singurul cinematograf din orăşelul de provincie, o antologie de montaj, Când comedia era rege. Nu m-au încântat peste măsură filmele artistului. Nu eram capabil să apreciez trecerea de la procedeele din tehnica iluzionismului, în care artistul se ilustrase înainte de a se lansa în producerea de filme, la primele efecte speciale din istoria celei de-a şaptea arte. Nici nu-mi spunea foarte mult că filmul lui cel mai reprezentativ, Le voyage dans la lune, a fost realizat la abia șapte ani după primele proiecţii istorice ale fraţilor Lumière.

Acesta este eroul de fundal al filmului Hugo, realizat de Martin Scorsese în 2011.  Filmul se bazează pe cartea Invenţia lui Hugo Cabret, de Brian Selznick (2007). Numele scriitorului trimite la cunosccutul producător David O. Selznick. Ei, bine, acesta din urmă a fost vărul bunicului scriitorului. Scenariul filmului e semnat de John Logan. Scriitorul mărturiseşte că a vizionat toate filmele disponible ale lui Méliès în documentarea pentru carte. Ba chiar, la un moment dat, în dialogul celor doi copii, Hugo îi povesteşte Isabellei că văzuse, cu tatăl său, un film intitulat Safety Last. Ei, bine, acesta fusese făcut în 1928 (acţiunea filmului în discuţie se petrece în 1931) şi era cu Harold Lloyd. Deducem că scriitorul, totodată ilustrator de cărţi pentru copii, şi-a conceput cartea ca omagiu al comediei mute. Acelaşi lucru îl face Scorsese, ieşind un moment din matricea Manhattanului.

Hugo, eroul lui Selznick, preluat de Scorsese, e un copil orfan (tatăl îi murise într-un incendiu al… muzeului filmului), care supravietuieşte în cotloanele unei mari gări pariziene. Învăţase meşteşugul reparării ceasurilor, de la tată, apoi de la unchiul bețiv, care întreţinea ceasurile gării. Copilul continuă să asigure întreținerea acestora după dispariția unchiului. Trăieşte din mărunte furtişaguri. Mai ales croasante vândute de fauna pestriță a gării. E prins furând piese de la un bătrân ce ţinea o dugheană de… reparat jucării. În aceeaşi gară. Bătrânul îi confiscă un carneţel cu schiţe mecanice. E distrus sufleteşte de ameninţarea bătrânului că-i va arde carneţelul. Ceea ce acesta şi simulează. E consolat de o fetiţă ceva mai mare. Preadolescentă. Isabelle. Tot orfană. Crescută de bătrân şi soţia acestuia, care-i sunt naşi. Între cei doi copii, care trimit vag la poemul lui Prévert, se declanşează o „chimie”. Fetiţa nu văzuse niciun film (să reţinem amănuntul), dar citea cărţi. Aici intervine relatarea cinematografică a lui Hugo. Pentru el, filmele sunt amintirea timpului preţios petrecut cu tatăl dispărut în incendiu, pentru ea, filmele sunt o aventură. De care îi e sete.

Înainte de incendiul fatal, tatăl adusese din podul muzeului un mecanism cu forme umanoide, pe care-l numeşte robot. Hugo încearcă să-l repare (iată de ce fura piese de la dugheana bătrânului), urmărit de ideea că astfel ar afla ultimul mesaj  de la tatăl său. Androidul schiţează câte o scurtă secvenţă de gesturi. Are un mecanism de orologerie, mişcat de un arc. Arc care evident că are nevoie de o cheie specială, cu pârghia în formă de inimă. Pe care o găseşte… la gâtul fetei. Mecanismul porneşte. Şi schiţează un tablou.  Un proiectil care se înfige în ochiul unei figuri rotunde. Apoi, ciudat, semnează: Georges Méliès. Nume care lui nu-i spune nimic. E numele naşului meu, descoperă fata. Treptat ei descoperă că bătrânul a făcut pe vremuri filme. Desenul reprezintă afişul celui mai cunoscut Voyage sur la Lune.

Hugo e terorizat de poliţistul gării, care se străduieşte să-l predea la orfelinat.  Intervenţia acestuia distruge androidul. Dar Hugo e salvat de bătrân. Fostul cineast se scutură de lehamite. Un copil care nu mai poate repara androidul distrus l-a reparat pe cineast. Aflăm că jucăria fusese abandonată de acesta la muzeu. Cercul se închide.

See Also
Noul tip de film prost Science Fiction

Filmul e mai mult decât un omgiu adus unuia dintre cei mai importanţi cineaşti ai primei generaţii. Contemporan cu fraţii Lumière. Care a convertit efectele de iluzionism în procedee cinematografice. Şi despre care David Wark Griffith spunea că îi datorează totul. Iar Chaplin îl definea ca pe un alchimist al luminii. Omagiul cinematografic e poetic, plin de metafore (şi chiar metafore în metafore), subtil şi delicat emoțional şi, nu în ultimul rând, un excurs în lumea mirifică a copilului. Peste toate, un act polemic.

Ben Kingsley, care l-a întruchipat pe ecran pe Mahatma Gandhi, e la locul lui în rolul lui Méliès. Sacha Baron Cohen conferă poliţistului doza caricaturală exactă. Dar prestaţiile cele mai fericite sunt actorii care dau chip celor doi copii. Asa Butterfield (14 ani la momentul filmării) debutase la 8. Iar la 10 s-a remarcat în Băiatul cu pijama vărgată. În rolul Isabelle, Chloë Grace Moretz, de aceeaşi vârstă, dar mai înaltă, cucereşte prin zâmbet.

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
0
In Love
0
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top