Now Reading
Puștiul

Puștiul

Image by chiplanay from Pixabay

— Cât am zăcut?

— Șase zile.

Puștiul parcă mai crescuse un pic, dar tot știrb și plin de coșuri era. M-am ridicat și mi-am consemnat sec neputința.

— Am slăbit, îmi e sete, foame și am nevoie urgentă de un duș.

L-am văzut cum iese grăbit; am luat-o ca pe o retragere politicoasă. Una care să-mi permită să reflectez un pic asupra situației în care mă aflam. Colonia era în suferință, atacată de o boală imposibil de înțeles. Nu mortală, doar obositoare. Iar dintre toți, doar puștiul ăsta, fiul Matildei, era imun. Imun și cu un mic retard. Dar poate așa e croită lumea, ca atunci când totul o ia la vale să apară de niciunde o luminiță salvatoare.

A intrat zâmbind-mi larg.

— Am adus apă.

Ultima dată când am consumat din apa planetei am zăcut, cât a spus? Șase zile. Probabil că în toată această perioadă am băut din aceeași apă. De unde alta? Am oftat și am dus sticla la gură. Rece, fără gust sau miros, revigorantă. Dacă era să fiu sincer cu mine, nici nu era rău să mor. Scăpam de responsabilități, de durere, de sete, de foame, ce bun ar fi un măr, sau un suc de portocale, de frica de viitor.

— Cum vă este?

Ah, puștiul…

M-am ridicat, încercând, din nou, să-mi fac un pic de ordine în gânduri. Dar prima oară să răspund întrebării. Altfel se va enerva și o va repeta obsesiv. Ei, puștiul, oare ce să-ți zic? Cu ce să te mai mint de data asta?

— Cred că sunt bine.

A bătut scurt din palme și s-a învârtit pe un picior. Ăsta era un lucru nou. De obicei se oprea la bătutul din palme și cel mult, dar cred că renunțase la obicei, scotea un chiot scurt, tulburător pentru cei neobișnuiți cu el.

— Știam eu! Știam eu!

Ei bine, totuși nu renunțase la strigăt. Doar îl prefațase cu o rotație.

— Ajută-mă să mă ridic.

Ce rost mai avea să rămân întins! Pentru cine mai conta moartea mea? Puștiul era aici acolo (pt că povestirea e la trecut) cât se poate de viu, iar eu aveam o obligație față de el, chiar dacă nu-și recunoștea nici numele.

— Ați slăbit mult!

Și-a țuguiat buzele și a lungit vocalele cât să-mi arate cu claritate că slăbisem cu adevărat. Ceea ce simțeam și eu din plin. Pielea-mi atârna și aveam impresia că din tot ce fusesem, doar ea și oasele supraviețuiseră. Poate așa și era. M-am oprit o clipă, ca și cum prostia gândită ar fi putut fi reală. Respiram totuși și asta spunea multe, iar puștiul avusese grijă să mă hidrateze și să mă hrănească.

— Ceilalți ce fac?

A bătut iar din palme și mi-a dat drumul. A trebuit să mă sprijin de masă și să-mi înving senzația de vomă. Fir-ar tu să fii! Nu era corect, el era singurul meu sprijin, însă nu mă puteam împiedica să gândesc, uneori prea aspru. Speram totuși ca gândurile să rămână acolo, în capul ce-mi părea tot mai mare și mai lipsit de importanță. Pe planeta asta contează altceva. Nu știu ce, încă nu am reușit să înțeleg.

— Am notat tot, aci!

Am reușit să ajung la scaunul de la birou și să mă așez. Puștiul mă privea încântat, netezind cu gesturi largi paginile registrului de pacienți. I-am făcut semn să-mi aducă ochelarii, apoi să se așeze lângă mine. Aveam felul nostru de a comunica, nu foarte greu de priceput. Totuși, scrisul încă era un loc misterios, în care puștiul se pierdea cu totul. Am pus degetul pe primul rând.

— Domnul cu nas mare.

— Stănescu.

A încuviințat.

— De când e la pat?

— De vineri!

Dacă azi e marți, sunt fie cinci zile, fie douăsprezece, fie, Doamne ferește, mai multe. Am zis prima cifră.

— Și a mai stat zece zile, apoi, înainte, șapte.

Când vrea, poate fi foarte exact. Am notat în dreptul șirul de bastonașe și cerculețe: 7 + 10 + 5, în curs. Așa am parcurs toată lista. Șaptezeci și trei. Femei, copii, bărbați, membrii fostei colonii, acum doar saci de piele, cu ceva oase. Și aparat respirator. Și, după cum puțea în cabinet, aparat excretor. Mi-am ridicat ochii spre puști.

— Tu cum te mai simți?

Ca de fiecare dată, și-a luat o figură serioasă și mi-a relatat tot ce observase. Cum dormea mai ales pe partea dreaptă, ca să nu-și obosească inima, cum ochiul stâng îi lăcrima dimineața, dintele al doilea de sus îl durea când mânca dulceață, iar uneori, doar uneori, strănuta și îi săreau mucii peste tot. Acum nu avea nimic, era sănătos.

— Asta eu trebuie să stabilesc. Ai făcut exercițiile?

— Pe toate!

— Te-ai spălat pe dinți cu peria, cinci minute dimineața, cinci minute seara?

— În fiecare zi!

— Te-ai spălat cu săpun pe față, pe sub brațe, pe tălpi înainte de a te culca?

— Tot timpul.

Mi-a arătat unghiile tăiate, dinții curați și obrajii acoperiți de coșuri. Creștea. Era singurul căruia planeta asta nenorocită îi pria.

— Ce face mama? am ajuns la ultima întrebare, cea la care puștiul se bloca și rămânea așa, minute în șir.

Suficient ca eu să pot transcrie semnele lui în cuvinte inteligibile, poate nu atâta timp, dar pe aproape. Oare ce gânduri îi umbreau chipul în acele momente? La final rostea cu vocea lui serioasă: Bine! Și aplauda. De data asta a făcut și o rotație pe un picior. Fără grație, dar atât de viguros.

Mi-am trecut palma peste obrazul nebărbierit și am reîncercat să găsesc o logică în tot ce trăiam, de parcă omul ar avea vreo putere asupra naturii, sau asupra gândurilor care uneori năvălesc cu puterea unei hergehlii de cai sălbatici. De cele mai multe ori doar timpul aduce răspunsuri, uneori și soluții. De cele mai multe ori alte întrebări, ce se rostogolesc mereu în față momindu-ne cu promisunea unor răspunsuri.

Dar uite aici, înalt, cu privirea deschisă, cu brațele puternice, stă însăși viața. Față de ea, eu sunt doar o excrescență nereușită, un rebut. Am doar cunoștințe, multe din ele inutile, cărți citite, poezii învățate pe de rost, o diplomă de medic, două doctorate. Și ce folos? Sunt acolo unde sunt, prăbușit sub atacul patogenilor locali, fără niciun indiciu asupra viitorului. Pot muri acum, sau mâine, sau oricând va decide soarta, zeii locali, pe care nu-i cunosc ca să mă pot ruga la ei, așa cum se cuvine. Doar murmur pilde, rememorez diagnostice, simptome, rețete, alifii și bolbotine. Nu sunt altceva decât un vraci neputincios, un șarlatan care speră să vindece ciuma folosind decoct din semințe de măr. Ce altceva pot face în fața unor ființe extraterestre?

M-am enervat, autoîntreținându-mi starea de inutilitate pe care o simt tot mai apăsătoare. După fiecare repriză de somn sunt tot mai slăbit. Și asta e cumva firesc, organismul uman nu e făcut să doarmă trei zile, sau șase! Aici nu e vorba de o necesitate fiziologică, nu mă simt obosit deloc, nu sunt somnoros, nu mă doare nimic. Atâtea negații pentru a spune un lucru simplu: somnul nu-mi e necesar mie, ci ființelor care-și fac culcușul în mine, pe mine, cucerindu-mă pas cu pas, un teritoriu necunoscut.

Oare ce fac în acest timp vietățile ce m-au însoțit toată viața, din primele secunde? Oare cum se descurcă ele cu invadatorii? Dar oare pot eu să-i numesc așa? La urma urmei, eu le-am invadat planeta. Și cu mine ceilalți oameni, animalele noastre de companie, purecii, și multitudinea de ființe multi și unicelulare.

Doar pe puști l-au ocolit, unicul exemplar al biodiversității terestre neatins.

Termin de transcris și cad într-un fel de extaz. Nu unul real, nici măcar unul generat de ceva substanțe. Vai, cât îmi lipsește o cafea! Ci unul pornit de la priveliștea degetelor acoperite cu cili mici și galbeni ai faunei locale. De fapt nu aș putea spune cărui regn îi aparțin. Pot fi foarte bine în vârful lanțului trofic, sau, din contră, hrana oricui se nimerește. Pot doar să le văd urmele și sunt peste tot, o peliculă vie, mișcătoare, fină ca o catifea. Acolo unde întâlnesc suprafața mată a pixului se retrag sub piele, în rest se unduiesc ușor, mai mici sau mai mari. Las pixul și-mi apropii degetele de ochi, se retrag, apoi se adună și unduie ușor urmărindu-mi privirea.

Am observat curiozitatea lor din primele clipe. Nu doar eu, cu toții am avut atunci revelația unui posibil prim contact. Dar speranța a murit repede, poate chiar mai repede decât a apărut. Nu doar pentru că nu făceau nimic altceva decât să se miște și să reacționeze elementar, dar și pentru că la fel procedau și dacă mișcai deasupra lor un băț, o bilă, o agrafă, orice. Era o reacție la un stimul și nimic altceva. Cel puțin la început. Când ne-am trezit invadați de ele, și când spun invadați nu mă refer la, eu știu, cănile din care ne bem cafeaua, cutiile cu alimente, apa, berea sau rezervele de hrană, ci la ceea ce credem că suntem chiar noi. Pielea, organele, materia care ne definește uneori mai mult decât ne face plăcere să credem, dar mai ales care ne menține identitatea umană și implicit sănătatea mintală. Fără indicii externe cum ne-am mai putea identifica ca specie, ca individualitate? Eu sunt eu nu doar pentru că-mi recunosc gândurile, sau pentru că mă identific cu cel din oglindă, ci și pentru că mă regăsesc în privirile celorlalți. Ori, acum, singurul uman dintre noi a rămas doar puștiul, iar el, uite-l, se pregătește să bată din palme, atrăgându-mi atenția că a spus, sau că urmează să-mi spună.

— Da, puștiule, povestește-mi.

El e singurul om de pe planetă, unicul supraviețuitor, iar eu nu pot decât să-l privesc și să-l admir. Am fost ca el, cu brațe, cu degete, cu ochi, nas și gură. Auzeam, respiram, mă hrăneam. Acum, nu știu, sunt altceva, și încă mă transform. Dar atâta timp cât puștiul încă mă recunoaște, rămân om. Cel puțin așa cred.

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top