Apariţia în 2000, la editura TEORA, a ultimei ediţii a AUTOBIOGRAFIEI celebrului scriitor este un prilej firesc de reconsiderare a destinului monumentalei saga. Aceasta exista ca atare şi nimic nu-l împiedica pe autor să sugereze unele elemente de premeditare a ansamblului. A preferat, însă, să fie sincer, admiţând că articularea vechilor cicluri concepute, deliberat, ca separate, e o rezultantă a ultimului deceniu de activitate literară, când a revenit la romane SF, după un hiatus relativ, de 25 de ani. Aici s-ar impune o triplă observaţie: actul rescrierii istoriei, ca atare, e un gest de esenţă totalitară. Refuzul de a o face n-ar putea avea altă conotaţie decât aceea că teritoriul asimovian, literar şi uman, rămâne de esenţă ireductibil democratică. Ceea ce susţine, aproape amuzant, vechea butadă lansată de autor, asupra existenţei a patru monumente megalitice ale Americii: Cascada Niagara, Marele Canion, Muntele Rushmore şi… Isaac Asimov. A doua observaţie ar fi că, admiţând închegarea întârziată a unei istorii galactice unitare, autorul a permis, inconştient, menţinerea unui coeficient rezidual de “rescriere” a acestei istorii, recunoscând, desigur implicit şi pe această cale, partea nondemocratică inerentă a civilizaţiei umane, extinsă la scară galactică. Observaţia ar fi aparent superfluă, de îndată ce principalul concept al construcţiei e cel de imperiu galactic. Dar, numai aparent. A merge mai departe cu analiza raportului între rarefiata dimensiune politică a formaţiei intelectuale a autorului şi structura principalei sale creaţii literare, ar depăşi mult cadrul discuţiei de faţă. În sfârşit, primele texte structurate în cele două cicluri, “Roboţii”, respectiv “Fun-daţia”, au, totuşi, calitatea intrinsecă de a fi susceptibile de încadrat într-un tablou mai cuprinzător, ale cărui coordonate s-ar putea preciza ulterior. Deşi le concepuse, deliberat, ca separate, pentru a-şi păstra libertatea maximă de mişcare, le-a dotat, instinctiv, cu aceste calităţi. N-am putea numi acest instinct decât cu expresia, cumva neaoşă, vână de mare scriitor.
Să revenim, însă, la substanţa istoriei galactice. Punctul de plecare este 1982, anul naşterii “Roboţilor americani”, prima companie producătoare de roboţi dotaţi cu “creier pozitronic”, în care sunt imprimate celebrele, de acum, trei legi ale roboticii : 1. Robotul nu poate face rău unei fiinţe umane, sau este obligat să împiedice orice acţiune exterioarå care ar produce rău unei fiinţe umane; 2. Robotul este obligat să se supună oricărei solicitări provenind de la o fiinţă umană, dacă faptul nu vine în contradicţie cu legea 1; 3.Robotul este obligat să-şi asigure securitatea individuală, în afara cazului că faptul vine în contradicţie cu primele două legi. Ca o coincidenţă în ficţiune, în acelaşi an se naşte unul dintre personajele esenţiale ale epocii de pionierat, robopsihologul Susan Calvin. Coincidenţa excede ficţiunea şi iese, cumva, în real: cifra citată, stabilită în 1950, anul în care culegerea de povestiri “Eu, robotul” vede lumina tiparului, este şi cea a anului în care în care Asimov însuşi revine, după o lungă pauză, la romanele SF, prin cel de-al patrulea din ciclul Fundaţiei. În Autobiografia recent apărută, despre care aflăm că e a doua publicată, nu se face nici o referire cu privire la această ultimă coincidenţă, mult mai interesantă. Libertatea de a specula ne e deschisă. Cred, totuşi, că ar fi o capcană în care n-ar trebui să cădem. La începutul anilor ’80 cererea publicului, direct şi prin intermediul editurilor, pentru continuarea Fundaţiei, se afla într-un moment de aglutinare destul de spontan, fapt coroborat cu îngustarea relativă a altor căi ale autorului. Premeditarea apariţiei “Marginii Fundaţiei” exact în anul cu dublă semnificaţie în ficţiunea istoriri roboticii, pare puţin probabilă, deşi, la urma urmelor, nu cu totul de neînchipuit, la un om atât de imaginativ şi mereu încântat de sine. Lăsăm deschisă discuţia acestui amănunt al relaţiilor dintre om şi operă.
Revenind la tablou, în cadrul deja schiţat se pot integra “Odihna roboţilor”, 1964, “Robotul complet”, 1982 (sic!) şi chiar celebra nuvelă “Omul bicentenar”, 1976, extinsă la nivel de roman de Robert Silverberg (“Omul pozitronic”, 1993), penultima apariţie, simbolică, a numelui Asimov pe o carte, înaintea Autobiografiei, intitulată emblematic, “Eu, Asimov” şi apărută postum (romanul e publicat în coautorat, ca o a treia şi ultima întreprindere similară, după alte două nuvele celebre, supuse aceluiaşi procedeu, cu acelaşi coautor). Această ultimă carte a lui Asimov, cântecul lui de lebădă, este emblematică: eroul ei, robotul Andrew Martin, marcat în existenţa sa bicentenară de o dezvoltare irepresibilă a aspiraţiei spre condiţia umană, pe măsura permanentei autoperfecţionări, îşi atinge acest scop devenind muritor în mod voluntar. Este o sinteză de-a dreptul poetică a destinelor individuale ale personajului robotic şi al autorului. Aici se pune, pentru a doua oară, cu o plauzibilitate mai consistentă, problema premeditării. Celelalte două nuvele sunt stele de primă mărime într-o bibliografie extrem de bogată şi de diversă, recunoscute ca atare de toate instanţele publice, premiile Hugo şi Nebula y compris. Convertirea lor în romane, în colaborare cu Silverberg, aşa cum precizam, s-a realizat în 1990, respectiv 1992. Din perspectiva rezonanţei subiectului celui de-al treilea termen din serie, nu pare cu totul fantezistă ipoteza că primele două ar fi putut juca rolul de experimente tehnologice pentru reuşita deplină a finalului.
Seria de romane cu roboţi, deschisă de “Caverne de oţel”, 1954, urmat de “Soarele gol”, 1957, marchează un moment decisiv în expansiunea civilizaţiei umane. Un prim val de colonizări, permis de controlul “saltului” (noţiune SF, bazată pe găsirea de «scurtături»în continuumul spaţiotemporal, care asigură comunicarea în timp real, la scară galactică) determinase apariţia a 50 de lumi spaţiale, dezvoltate tehnologic, bazate pe roboţi, conservatoare şi, în ultimă instanţă, stagnante. Lumile spaţiale sunt contrapuse unui pământ suprapopulat, cu locuitori retranşaţi în oraşe celulare, izolate fizic de exterior prin cupole, suferind de o fobie a roboţilor egalată doar de cea pentru spaţiul gol, pandant al fobiei izolaţilor spaţieni pentru contactul fizic. Un pământ la fel de stagnant, dar sub presiune. Sistemul prezenta, în ansamblu, o tripla instabilitate: fiecare componentă în parte deţinea un potenţial conflictual intrinsec, suprapus peste conflictul de tip “colonial” între Pământ şi lumile spaţiale (avem, desigur, de a face cu o extrapolare exacerbată a situaţiei care a generat independenţa Statelor Unite). Soluţia conflictului, din punct de vedere pământean, dar şi din cel al speciei umane în general, o vede un al doilea personaj major al sagalei, detectivul Elijah Baley, chemat să rezolve enigmele a două crime, una pe Pământ, cealaltă pe Solaria, cea mai robotizată din 50 de lumi exterioare. Iar soluţia este un al doilea val de colonizare, care va pune, în timp, bazele imperiului galactic. Măsura discretă în care Asimov împrumută nuanţe personale detectivului este perfect în spiritul lui.
Dar piesa esenţială a acestor două romane e un personaj robotic, cu aspect umanoid (android, am zice acum). Este prima apariţie a lui R.Daneel Olivaw, cheia de boltă a sintezei integratoare.
Concepute în aceeaşi perioadă, romanele “O piatră pe cer”, 1950, “Pulbere de stele”, 1951 şi “Curenţii spaţiului”, 1952, fără vre-o legătură organică între ele şi cu universul explicit al roboţilor, ar putea fi asimilate unei perioadse de germinare a imperiului Trantorian, aflat în conflict cu un Pământ deja parţial radioactiv. Valoarea lor literară rămâne modestă, oricum diferită de seria “Lucky Starr”, care nu e decât corespondentul lierar al benzilor desenate. Totuşi, autorul însuşi nu a ignorat cele trei romane într-o prezentare publică a întregii sinteze (probabil, între 1988 şi 1993). Se cuvine, prin urmare, să le notăm ca atare.
Al treilea roman din seria roboţilor este “Roboţii de pe Aurora”, 1983 (în original, “Robots of Dawn”. Jocul de cuvinte e legat de Aurora, numele celei mai puternice dintre cele 50 de lumi spaţiale, Dawn putând fi tradus prin zori, răsărit sau auroră. În roman apare un al doilea personaj robotic, R. Giskard Reventlow, dotat cu capacităţi telepatice. Aici pare a se contura cel mai bine regula că elementele definitorii ale modelului sunt, cu bine determinate excepţii, secundare în cutare acţiune. Este un roman mai mult sau mai puţin de tranziţie, prilejuind a treia şi ultima anchetă poliţistă a lui Elijah Baley şi o reîntâlnire romantică între acesta şi Gladia Delmarre, solariana din “Soarele gol”. Abia în următorul şi ultimul roman din seria roboţilor, “Roboţii şi Imperiul”, 1985, autorul îşi propune realizarea deliberată a unor conexiuni integratoare, explicând mecanismul radioactivizării graduale a Pământului, pentru a obliga populaţia acestuia să emigreze în spaţiu de-a lungul unei întregi epoci. Dintr-o singură mişcare, sunt realizate trei efecte: asigurarea integrării într-un ciclu major a seriei de romane publicate la începutul anilor ’50, la Doubleday, concomitent cu publicarea, la Gnome Press, a primei trilogii a Fundaţiei, pe de o parte, pasul făcut în direcţia închegării ulterioare a imperiului galactic (cel al cărui destrămare e surprinsă în “Fundaţia”) şi, nu în ultimul rând, explicarea rolului demiurgic al lui R. Daneel Olivaw în această întreprindere. Acest ultim element e prilejuit de abila găselniţă a transferului, către Daneel, a capacităţilor telepatice ale unui Giskard aflat aproape de limita rersurselor de funcţionare şi, concomitent cu acest fapt, a răspunderilor faţă de umanitate, pe care le incumbă, nu atât existenţa, ca atare, a capacităţilor, cât conştientizarea, datorită saltului calitativ pe care îl determină posesia acestor facultăţi mentale, a existenţei unei a patra legi a roboticii, de fapt, o lege zero: un robot nu poate acţiona în sensul de a “face rău” umanităţii, ca entitate de ansamblu şi nu poate asista pasiv la un proces care ar produce un asemenea efect. Cu condiţia, implicită, de a poseda abilităţi suficiente pentru a opera cu asemenea concepte integratoare, fireşte. Întrebarea cum s-ar putea defini binele sau răul umanităţii are dimensiuni cosmice si obligă pe robotul care şi-o pune la un efort de autodezvoltare până la nivele nebănuite. El trebuie să se transforme pe sine însuşi mereu şi mereu, în aspiraţia demiurgică de a se supune acestei (de fapt) metalegi. Ceea ce se va şi întâmpla, după cum vom vedea ulterior.
Cele relatate în primele romane, de la începutul anilor ’50, ar putea fi încadrate în epoca deschisă de finalul din “Roboţii şi Imperiul”, odată cu iniţierea radioactivizării Pământului. Aşadar, Imperiul Galactic se constituie, ca urmare a celui de-al doilea val de colonizări spaţiale, tehnologia robotică, cu creierul pozitronic cu tot, e abandonată (doar de omenire, după cum vom vedea/am văzut), cele 50 de lumi spaţiale, dezvoltate pe o linie stagnantă, decad treptat, poate şi în urma izolării lor de către noii colonizatori, apoi se sting, cu excepţia Solariei, unde izolarea maladivă duce la apariţia unor mutanţi hermafrodiţi. Toate acestea se vor revela mult mai târziu, terminusianului Golan Trevize, de-a lungul călătoriei lui încăpăţânate, în căutarea legendarului leagăn al umanităţii (“Fundaţia şi Pământul”, 1986).
Imperiul însuşi, aflat în culmea puterii şi gloriei, dirijat, din umbră, de acelaşi R. Daneel Olivaw, deghizat în Odo Demerzel, majordomul împăraţilor consecutivi, asistă la apariţia altei figuri legendare: matematicianul Hari Seldon, un “provincial”, care lansează, la un congres de specialitate, ideea posibilităţii de principiu a modelării matematice a evoluţiei întregii umanităţi, conducând la posibilitatea predicţiei istorice. Atenţia lui Cleon al II-lea, împăratul în funcţie, atrasă, discret, de majordomul robot, care este, de facto, prim ministru, cere aplicaţii imediate. Se consumă (în primele pagini ale “Preludiului Fundaţiei”, 1988), încă un episod din îndelungatul dialog al surzilor, când omul de ştiinţă cunoaşte, direct, riscurile nevoii de a explica unui factor de putere temporală, diferenţa matematică dintre ceea ce se numeşte o teoremă de existenţă şi funcţionarea efectivă a instrumentului vizat, uneori doar implicit, de respectiva teoremă. Totuşi, lui Seldon i se pun la dispoziţie resurse generoase, pentru a-şi valorifica descoperirea, resurse organizate, după un timp rezonabil, într-un institut pe care îl va conduce. Ajutorul principal este, însă, un personaj care a lipsit multă vreme din menajeria lui Asimov: un robot (el foloseşte, probabil din consecvenţă formală, termenul, refuzându-l pe cel intrat, între timp, în vocabularul SF, android) umanoid feminin, care, fireşte, nu-şi dezvăluie natura decât târziu, doar lui Seldon însuşi, apoi, după şi mai multă vreme, restului lumii, în decursul următorului roman (“Înainte de Fundaţie”, 1993). Dors Venabili este, de bună seamă, creaţia lui Daneel, cu dublul scop de a-l ajuta pe omul care se dovedise providenţial şi de a-l ţine la curent pe Daneel însuşi cu evoluţia lucrurilor. Hari Seldon nu face cine ştie câte progrese în dezvoltarea a ceea ce el numeşte psihoistorie, de-a lungul sutelor de pagini ale romanului, acesta fiind, de fapt, destinat a descrie cele opt sectoare ale planetei Trantor, capitala Imperiului Galactic, cu cele patruzeci de miliarde de locuitori. Asimov mărturiseşte, în Autobiografie, atracţia pentru crearea de “sociologíi”, bazate pe anumite condiţii specifice, iar sectoarele lui Trantor îi oferă, pe lângă multe alte contexte, ocazia unor atari creaţii. Dacă nu putem contabiliza mare lucru în materie de psihoistorie (marile idei vin din scrierile tinereţii, mai sărace în invenţie tehnologică, restul vieţii a fost cheltuit, nu fără folos, pentru valorificarea deplină a acestora), ne rămâne să bănuim, după ce am aflat, odată cu Hari Seldon, identitatea atotputernicului majordom şi natura artefactică a deja partenerei sale de viaţă, că mai e loc de încă un roman, pentru a explica crearea, de către un Hari Seldon ajuns în deplinătatea mijloacelor şi potenţialului, a mecanismului care funcţionează în cele trei volume de la începuturi. Acesta, apărut exact în anul dispariţiei fizice a lui Asimov însuşi, 1993, se numeşte “Înainte de Fundaţie”, este cel mai voluminos roman al autorului şi singurul compus din 4 microromane autonome. Esenţial este chiar ultimul, în care un Hari Seldon decrepit, dar mai determinat ca oricând, montează, cu ultimele resurse vitale, dispozitivul care va predetermina liniile mari ale următorului mileniu de istorie.
Ajungem, abia acum, în pragul subiectului “Fundaţiei”: Hari Seldon posedă instrumentul psihoistoriei, cu ajutorul căruia află că prăbuşirea imperiului este inevitabilă, deşi, aparent, este încă în culmea gloriei. Asimov mărturiseşte, în Autobiografie, dar, probabil, nu numai, că modelul a fost “Istoria decăderii Imperiului Roman”, a lui Edward Gibbon. În urma prăbuşirii imperiului, umanitatea galactică va intra într-un interregn de barbarie, care va dura cam 30,000 ani, la capătul cărora se va agrega un alt imperiu. Seldon imaginează o scurtătură prin hăul mileniilor de decădere şi barbarie, bazată pe instituirea a două Fundaţii. Prima, situată la marginea galaxiei, pe planeta Terminus (sic), care urmează să constituie nucleul de agregare a unei structuri de putere, în primul rând economic-comercială, fundamentată pe tehnologia rezultată din dezvoltarea ştiinţelor fizice (modelul civilizaţiei occidentale e transparent). Să nu uităm, el a fost elaborat, în primă instanţă, la începutul războiului, prima ediţie a textului Fundaţiei apărând în foileton, în 8 povestiri, la “Astounding SF”, a lui John Campbell, începând din ’41, când autoul abia depăşise 20 de ani, Gnome Press republicându-l, între ‘51÷’53, în trei volume, cu un prim capitol adăugat. Iar a doua fundaţie, secretă, situată chiar pe planeta capitală a imperiului, alcătuită din “mentalişti”, persoane cu capacităţi extrasenzoriale preexsitente, supuse unui antrenament mental destinat a le multiplica şi amplifica aceste capacităţi, cu scopul de a ţine sub control exercitarea rolului constructiv al celei oficiale. Sigur, tema nu e inedită în SF, dar conjugarea în complementaritate a celor două tipuri de funcţii ale creierului uman, corespunzând celor două tipuri fundamentale de cunoaştere şi, în ultimă instanţă, celor două tipuri de civilizaţie umană, bazate pe aceste tipuri de cunoaştere, este un mare deget pus pe o mare rană. Fără a avea cele mai elementare pretenţii de a cunoaşte exhaustiv SF-ul universal, putem risca aprecierea că modelul asimovian poate juca, în contextul literaturii SF, rolul de piatră unghiulară pe care, păstrând toate proporţiile, îl vor fi jucat, în istoria cunoaşterii umane, modelul planetar copernician, cel atomic datorat lui Bohr, codul genetic sau, de ce nu, declaraţia universală a drepturilor omului.
Prima fundaţie are, vreme de 50 de ani, aparenţa unei comunităţi ştiinţifice, cu rolul oficial de a elabora o enciclopedie galactică (forma în care fusese comunicată autorităţilor imperiale soluţia la problema inevitabilităţii prăbuşirii structurilor centralizate ale imperiului şi, pentru care, fuseseră obţinute autorizarea şi resursele aferente din partea respectivelor autorităţi). Dar, la prima provocare existenţială a forţelor locale (la scara galactică), forţe de factură feudală, noua forţă vitală a coloniei terminusiene, pe care nu avem de ce să n-o numim instinct comunitar de conservare, urmează a secreta exact personalitatea care să aplice tipul de politică suficientă pentru supravieţuirea coloniei. Interesant, maxima personajului este: “violenţa este ultimul refugiu al incompetenţei”. Urmează un şir de conflicte specifice în urma rezolvării cărora, cu ajutorul forţei inteligenţei umane ca atare, exprimată la nivel individual, dar nu fără argumentele materiale (citeşte, în primul rând, tehnologice), emanate, la nivel colectiv, de aceeaşi inteligenţă umană, Fundaţia continuă să prospere. Până ce intervine un acident neplanificat, susceptibil de a detrurna “planul Seldon”: un mutant, “Catârul”, dotat cu puteri mentale extreme, capabil de a controla minţile unui număr mare de indivizi, devine, pentru o vreme, stăpânul unei părţi importante din Galaxie. Scopul lui strategic este identificarea celei de a doua fundaţii, despre existenţa căreia publicul abia acum află, odată cu populaţia societăţii galactice ca atare. Căci aceasta, prin propriile puteri mentale, ar putea sta între el şi puterea absolută. Fireşte, până la urmă, individul excepţional sfârşeşte învins de reacţia coordonată a unei colectivităţi formată din indivizi mai slabi, fiecare în parte, dar funcţionând ca organism colectiv la alt palier de eficienţă (umbra lui Alexandru, Napoleon, sau Hitler?). Costul remedierii accidentului şi al reînscrierii în coordonatele “planului Seldon” este, însă, ieşirea din conul de umbră a celei de a doua fundaţii, ceea ce modifică, de facto, chiar condiţiile funcţionării planului ca atare. Cam aici se opreşte saga primilor ani. Evident, construcţia literară demiurgică e netermiantă. De la ultimul punct pus în urma ultimei fraze care încheie cele trei volume (dacă nu cele opt povestiri iniţiale), până la prima frază din “Marginea Fundaţiei”, 1982, cu care începe seria de romane târzii, destinată asamblării construcţiilor separate, vor fi trecut apropape 40 de ani. Am subliniat deja că ideea celor două fundaţii, ca şi cea a legilor roboticii, chiar independente, sunt pietre de temelie prin ele însele. Esenţialitatea şi amploarea lor şi a semnificaţiilor lor nici nu are, de fapt, sens, în afara unui model integrator, care, cuprinzându-le, să le valorifice pe deplin. Citind cu atenţie această a doua Autobiografie, Asimov nu pare, nici un moment, conştient de acest fapt. Nu discutăm onestitatea actului autobiografic ca atare, nu acesta e subiectul nostru. Nici chiar relatarea ultimilor 11-12 ani de viaţă şi de carieră nu accentuează, nici nu afirmă, de fapt, primatul unei concepţii integratoare. Întoarcerea la romanul SF, la începutul anilor ’80, pare rezultanta intensificării cererii publicului (direct sau/şi prin intermediul marketingului editorial), coroborată cu anumite condiţionări interne. Mai mult, primele trei romane din această perioadă, cel citat mai sus plus ultimele două din ciclul roboţilor, rămân independente. Finalul din “Roboţii şi Imperiul” face legătura doar cu seria de romane care ar putea fi considerate ca făcând parte dintr-un soi de ciclu imperial şi, prin consecinţele găselniţei cu “legea zero”, deschide, doar virtual, calea către construcţia in-tegratoare. Care construcţie se prezintă, un an mai târziu, în “Fundaţia şi Pământul”.
La reîntâlnirea cu mediul fundaţiei, ne regăsim pe Terminus. Plecat în căutarea celei de-a doua Fundaţii (temă deja familiară), Golan Trevize ajunge să descopere planeta-organism, Gaia, dotată cu o existenţă mentală ce nu anulează individualitatea oamenilor care o populează. Fireşte, toţi au puteri mentale şi pot angaja, până la un punct, puterea mentală a întregului planetă/biosferă/oameni. Momentul ales de liderul de pe Terminus (numit, încă de la primul vechi episod, primar) pentru confruntarea, presupusă decisivă, cu a doua Fundaţie, este cel al achiziţionării, de către prima, pe Terminus, a puterilor de tip mental pe cale pur tehnologică. Trevize este forţat să decidă între trei forţe aflate într-un echilibru instabil pe termen mai lung decât de ordinul minutelor. El alege varianta propusă de Gaia, care preconizează extinderea modelului propriu, de organism integrat, la scara întregii galaxii. El ştie, odată cu toţi cei care-l cunosc, primarul veleitar de pe Terminus, care-l trimisese în misiune, y compris, că are capacitatea rară de a lua decizii ce se dovedesc corecte. Dar, fireasca întrebare de ca a luat tocmai această decizie, e un motor suficient pentru a-l trimite într-o nouă călătorie, la scară mai largă, în căutarea legendarului leagăn al omenirii. După un episod conjunctural, pe una din lumile galacice, fără prea mare însemnătate, Trevize şi echipa lui, între care deja se află o reprezentantă a Gaiei, descoperă cenuşa a două din cele 50 de lumi spaţiale ale primului val (din scenografia romenelor cu roboţi ale anilor ’50), pentru a interacţiona dramatic cu urmaşii mutanţi, hermafrodiţi şi capabili de a controla fluxurile de energie cu ajutorul unor prelungiri ale creierului (lobi transductori), ai izolaţilor maladivi din Solaria aceloraşi romane. În urma cărui episod se pricopsesc cu un copil al acestei specii. În final, după o escală în jurul Pământului de mult radioactiv îl descoperă, într-un spaţiu amenajat sub solul lunar, pe R. Daneel Olivaw, aflat la limita fizică a celor şase nivele de up-grade a creierului pozitronic, pe care şi le aplicase, în demiurgicul efort de a observa, discret şi eficient, legea zero. Gaia este opera lui, prin intermediul unei generaţii de roboţi telepaţi construiţi ad hoc. El a controlat toate elementele de control (pe reperezentanta gaiană y compris) care l-au adus pe Trevize aici. Scopul lui a fost conectarea cu creierul transductor al micuţului/micuţei de pe Solaria, pentru a face faţă ultimei misiuni gigantice: extinderea experimentului integrator al Gaiei la nivelul întregii galaxii. O Galaxie – organism unic ar fi, în ultima viziune a robotului multimilenar, simultan, calea de aplicare optimă a legii zero, serviciul suprem adus umanităţii, dar şi forma aparent ideală de a face faţă unei eventuale agresiuni extragalactice. Bun. Ultimul mare cerc se închide, saga aventurii umane pare a-şi fi atins limitele naturale, la nivelul întregii galaxii, când, un ultim gând, nu se ştie dacă al eroilor sau al autorului, observând stranietatea copilului hermafrodit şi transductor de pe Solaria, se configurează într-o bănuală: copilul ăsta, oare…
Chiar dacă găselniţa de final deschis e remarcabilă, ajuns aici, modelul n-ar mai putea fi dezvoltat în mod rezonabil. Aşa că autorul se întoarce în spaţiul neexplorat din biografia lui Hari Seldon pentru a ne da ultimele două romane, deja discutate.
Pe plan “teoretic”, Asimov a valorificat exemplar cele două mari idei, produse la o vârstă foarte tânără (ca şi Bohr, Einstein etc.). Psihoistoria însăşi e mai puţin o idee în sine, iar termenul ni se pare chiar discutabil. E şi mai dificil de găsit o alternativă. Macro-sociologie modelată matematic sună… de nefolosit. Deşi e, ethnic, correct. Cât despre limbajul întregii saga, el nu trădează decât că matematica nu e partea tare a lui Asimov, un om cu o cultură ştiinţifică altfel remarcabilă. Într-adevăr mare e ideea subsidiară psihoistoriei, manipulată corect în romanele vechi şi abandonată în cele recente, a inerţiei evenimenţiale.
Pe plan “strategic”, autorul Fundaţiei e un partizan consecvent al expansiunii umane dincolo de atmosfera planetei natale, până într-atât încât e dispus să ardă punţile de înapoiere (radioactivizarea deliberată a Pământului, într-o epocă în care nu se stinseseră ecourile nenumăratelor texte SF tributare angoasei nucleare). Traiectoria omului e univocă. E tot ce poate fi mai împotriva concluziei parţiale a celebrului roman “Sfârşitul copilăriei”, a nu mai puţin celebrului “rival” al lui Asimiv, Arthur Clarke (Stelele nu sunt pentru om).
Saga asimoviană e unică în bibliografia SF. Există cicluri de romane mai dense, mai grave, mai realizate literar (Frank Herbert, Dune, şase volume, Pandora, 3 volume, Seria Marte, Roşu, Verde, Albastru, a lui Kim Stanley Robinson, Ciclul Ender, Orson Scott Card, Lumea nonA, de A. E. van Vogt, ca să ne limităm doar la traducerile în româneşte), dar nici unul nu are această triplă structură şi nici coerenţa ideatică.
Nu putem încheia desfăsurarea acestor gânduri înainte de a ne referi la un amănunt, legat mai mult de personalitatea asimoviană poate mai mult decât de esenţa sagalei galactice: În 1993, anul despărţirii fizice de Isaac Asimov, apar patru cărţi, dintre care una cu Janet Asimov, a doua soţie, apoi o culegere de articole ştiinţifice şi ultimele două romane SF: Despre “Înainte de Fundaţie” am mai amintit. În finalul ei, un personaj demiurgic trăieşte satisfacţia încheierii operei simultan cu conştiinţa scurgerii ultimelor resurse vitale. Cealaltă, ultim rod al colaborării cu Robert Silverberg, seamănă izbitor, din punctul de vedere al reflectării condiţiei autorului: Andrew Martin, un (alt) robot excepţional, îşi dedică cea mai mare parte a vieţii urmăririi tenace, ireductibile, a materializării aspiraţiei către condiţia umană. La capătul unei vieţi de două secole, reuşeşte recunoaşterea legală a calităţii de om numai după ce devine, în urma unei sofisticate intervenţii chirurgicale, muritor, stingându-se din viaţă imediat după primirea atestatului legal. Asimov reuşeşte, la rândul său, performanţa de a-şi reflecta sfârşitul vieţii în ultimele sale opere literare. Este aici răsfăţul, slăbiciunea (sublim manifestate!), dar şi conştiinţa limpede a propriei condiţii, a propriei unicităţi chiar, a unui spirit egocentric. Si, desigur, nu în ultimul rând, expresia unui la fel de remarcabil simţ al humorului. Cât despre afecţiunea autorului faţă de personajele sale robotice, am îndrăzni a-i depista două motive complementare. Unul implicit, altul evanescent. În prinul rând, să observăm că autorul însuşi împarte roboţii săi în două categorii. Cea majoritară, a roboţilor strict utilitari, specializaţi, de fapt scalvii perfecţi şi chiar ideali (incapabili, prin definiţie de o revoltă tip RUR, a lui Capek) şi foarte puţinii excepţionali, geniile robotice, dotaţi cu diferite forme de capacitate de autoperfecţionare. Când ne gândim la conceptul actual de inteligentă atrtificială (care, să nu uităm, e de natură soft), ficţiunea , fie ea a anilor ’40-’50, fie a celor ’80-’90, e, mai degrabă, realistă. Ceea ce rămâne, deocamdată, ficţiune literară pură, e înzestraea acestor fiinţe artificale cu conştiinţă de sine şi cu simţul răspunderii. Dar, odată acceptată ficţiunea, nu putem să nu observăm, din perspectiva Autobiografiei, în ce măsură se vede Asimov în aceste personaje. Un om care dispreţuia week-end-urile, vacanţele (capabil chiar să se distreze dacă în cadrul acestora găsea posibilitatea să lucreze, în loc să joace volei), reticent la cătorii, mărturisind că se simte cel mai bine la masa de scris, e, oare, altceva decât un robot sui generis, în sensul cel mai abtipejorativ cu putinţă? Iar în acceptarea, fie şi implicită, a unei atari recunoaşteri, nu e o dovadă suplimentară de simţ superior al humorului ?
29.12.2000
Radu-Ilarion Munteanu
Fain !