Now Reading
Sculptorii-de-nori de la Coral D (I)

Sculptorii-de-nori de la Coral D (I)

Sculptorii-de-nori de la Coral D (I)

Toată vara sculptorii-de-nori vor fi venind de la Nisipurile Înroșite spre a naviga cu aripile lor colorate deasupra turnurilor de coral care se ridicau ca niște pagode albe lângă autostrada ce ducea spre Laguna de Vest. Cel mai înalt turn era Coral D, aici curenții ascendenți de deasupra recifurilor-de-nisip erau încununați cu șomoioage de nori cumulus, ca niște lebede, de vreme frumoasă. Purtați pe umerii aerului de peste coroana Coral D, am fi sculptat căluți de mare și inorogi, portrete ale unor președinți și vedete de cinema, șopârle și păsări exotice. În timp ce mulțimea ar privi din automobile, o ploaie rece ar cădea pe acoperișurile prăfuite, plângând din norii sculptați ce alunecă peste deșertul plat către soare.

Dintre toate sculpturile-de-nori pe care trebuia să le cioplim, cele mai ciudate erau portretele Leonorei Chanel. Amintindu-mi de acea după-amiază din vara trecută când Leonora a venit pentru prima dată în limuzina sa albă pentru a urmări sculptorii-de-nori de la Coral D, știu că nu ne-am prea dat seama cât de în serios lua această femeie frumoasă, dar nebună, sculpturile plutind deasupra ei, în văzduhul acela calm. Mai târziu, portretele ei sculptate în vârtej, vor fi plâns ploaia lor de furtună peste cadavrele sculptorilor.

 

Ajunsesem la Nisipurile Înroșite cu trei luni mai devreme. Pilot pensionat, mă împăcam cu greu cu un picior rupt și cu ideea că nu voi mai zbura niciodată. Într-o zi conduceam prin deșert și m-am oprit lângă turnurile de coral de pe autostrada către Laguna de Vest. Cum mă uitam la aceste imense pagode aruncate la întâmplare pe fundul mării secate, am auzit muzică venind dinspre un recif-de-nisip, cam de la 180 de metri. Legănându-mă periculos pe cârjele mele peste nisipul nesigur, am găsit un mic platou adâncit între dune, unde fuseseră plantate statui sonice lângă un studio în ruină. Proprietarul plecase, abandonase clădirea clădită ca un hangar pisicilor-de-mare-de-nisip și deșertului, iar eu, dintr-un impuls abia conștientizat, am început să merg acolo în fiecare după-amiază. Cu ce materiale am găsit împrăștiate înăuntru, mi-am construit primele zmee gigantice, iar apoi primele deltaplane cu controale. Prinse de cablurile lor, zmeele vor fi plutit deasupra mea în aerul de după-amiază ca niște stegulețe de cod prietenoase.

Într-o seară, pe când trăgeam înapoi pe pământ zmeele, înfășurând cablurile pe troliu, s-a pornit brusc o vijelie peste vârfurile Coral D. Cum mă luptam cu manivela care se rotea vertiginos și încercam să îmi înfig cârjele în nisip, am văzut două siluete apropiindu-se prin deșert. Una era a unui pitic cocoșat, care avea ochii aprinși ca ai unui copil și osul unei fălci deformat ca o ancoră. A șontâcăit către troliu și a coborât zmeele, umerii lui incredibil de puternici împingându-mă la o parte. Mi-a ridicat o cârjă căzută și ne-am strecurat în hangar. Aici se afla pe bancul de lucru cel mai ambițios proiect al meu de până atunci, nu un zmeu, ci un planor în toată regula, cu eleroane și pârghii de control.

Mi-a întins o mână cu o palmă enormă.

― Petit Manuel, acrobat și halterofil, zise, apoi ridică tonul: Nolan!… Uite-aici!

Companionul lui stătea cu un genunchi în nisip lângă statuile sonice, răsucindu-le elicile ca să facă vocile să se audă mai tare.

― Nolan e un artist, îmi mărturisi cocoșatul. O să-ți construiască aripi de condor.

Vizitatorul înalt se plimba printre zmee, atingându-le cu mâini de sculptor. Ochii săi posomorâți se aflau pe o față ca a unui boxer plictisit. Privi ghipsul de pe piciorul meu, apoi geaca mea de zbor decolorată, făcu un gest vag cu mâna spre machete și aparate.

― Le-ai pus controale, domnule maior!

Remarca avea în ea o înțelegere completă a motivelor mele. Arătă spre turnurile de coral ce se profilau deasupra noastră pe cerul serii.

― Cu iodură de argint am putea ciopli norii.

Piticul dădu din cap către mine, încurajator, cu ochii aprinși de o astronomie a visurilor.

 

Așa s-au adunat laolaltă sculptorii-de-nori de la Coral D. Deși m-am considerat unul dintre ei, nu am zburat niciodată cu un deltaplan, dar i-am învățat pe Nolan și pe micul Manuel să zboare, iar mai târziu, când ni s-a alăturat, pe Charles Van Eyck. Nolan îl găsise pe acest pirat de terase de cafenele în Nisipurile Înroșite, un teuton blond, laconic, cu ochi duri și gură senzuală, aducându-l la Coral D la încheierea sezonului, când turiștii înstăriți și fiicele lor adolescente au plecat la Plaja Roșie.

― Maiorul Parker – Charles Van Eyck. Este un vânător-de-capete, comentase Nolan cu umor, capete de fecioară.

În ciuda rivalității lor evidente, mi-am dat seama că Van Eyck ar da grupului nostru o folositoare dimensiune mondenă.

De la început am suspectat că studioul din deșert era al lui Nolan, iar noi toți serveam un capriciu privat al acestui brunet solitar. La momentul respectiv, însă, eram mai mult preocupat să îi învăț să zboare – mai întâi pe cablu, stăpânind curenții ascendenți care curățau ultimele etaje decrepite ale Coral A, cel mai mic dintre turnuri, apoi pantele abrupte ale B și C, și, în cele din urmă, curenții puternici de la Coral D. Într-o după-amiază târzie, când începusem să-i trag spre sol, Nolan și-a retezat coarda. Aparatul s-a răsturnat pe spate, picând ca să se înfigă în țeapa vârfurilor de piatră. M-am aruncat la podea când cablul mi-a biciuit automobilul de-a lungul, spărgând parbrizul. Când m-am uitat în sus, Nolan câștiga înălțime în aerul palid de peste Coral D. Vântul, paznicul turnurilor de coral, îl ducea printre insulele de cumuluși care puneau un văl luminii înserării.

Cum alergam spre troliu, al doilea cablu a sărit, iar micul Manuel s-a ridicat brusc să i se alăture lui Nolan. Pe pământ doar un crab urât, piticul cocoșat devenise în aer o pasăre cu aripi imense, zburând mai bine decât Nolan sau Van Eyck. I-am urmărit cum dădeau ocol turnurilor de coral și cum se avântau apoi în jos către podișul deșertului, stârnind pisicile-de-mare-de-nisip în nori ca de cenușă. Petit Manuel jubila. După aterizare, a mers încolo și-ncoace în jurul meu ca un Napoleon de buzunar, disprețuitor față de piciorul meu rupt, culegând în pumni cioburi de sticlă pe care-i arunca în sus ca pe niște buchete de flori.

Peste două luni, în ziua când ne-am dus la Coral D să ne întâlnim cu Leonora Chanel, ceva se pierduse din acel prim sentiment de entuziasm. Acum, că sezonul turistic se încheiase, puțini turiști mai mergeau spre Laguna de Vest, și am ajuns adesea să ne performăm sculpturile-de-nori deasupra unei autostrăzi goale. Câteodată Nolan rămânea la hotelul său, îmbătându-se în pat, sau Van Eyck dispărea câteva zile cu vreo văduvă sau divorțată, iar Petit Manuel și cu mine eram nevoiți să ieșim singuri.

Cu toate acestea, în după-amiaza cu pricina, aflându-ne toți patru în mașina mea, am văzut norii cum ne așteptau deasupra vârfului lui Coral D, iar deprimarea și epuizarea mea s-au evaporat. Peste zece minute, cele trei aparate de zbor s-au ridicat în aer și primele mașini se opriră pe autostradă. Nolan era primul în zmeul său cu aripi negre, urcând direct către coroana lui Coral D, la 60 de metri deasupra, iar Van Eyck săgeta încolo și-ncoace sub el, arătându-și coama blondă unei femei la a doua tinerețe dintr-o decapotabilă topaz. În urma lor venea micul Manuel, cu aripile dungate în alb și roz, ca o acadea, tremurând și zguduindu-se în aerul  agitat. Striga cu bucurie obscenități, zburând cu mâinile sale enorme ridicate de pe controale, cu picioarele curbate, disproporționat de mici, atârnându-i.

Cei trei zburători, jucării vopsite strălucitor, se învârteau ca niște păsări leneșe deasupra lui Coral D, așteptând ca primii nori să le treacă peste capete. Van Eyck se îndepărtă să prindă un nor. Pluti în jurul pernei albe, pulverizându-i marginile cu cristale de iodură și apoi tăind din țesutul ca de lână scămoșată. Resturile îndepărtate scoteau aburi și cădeau către noi ca niște țurțuri de gheață. Cu picături de spray condensat căzute pe față, mă uitam la Van Eyck dând formă unui imens cap de cal. Alunecă de-a lungul și de-a latul frunții prelungi și ciopli ochii și urechile.

Ca întotdeauna, oamenii care priveau din mașinile lor au părut că se bucură de această piesă de marțipan aerian. Capul de cap se îndepărtă, purtat de vântul dinspre Coral D. Van Eyck îl urmări, manevrând ușor aripile. În tot acest timp, Petit Manuel a lucrat și el la norul următor. Din marginile abia pulverizate cu iodură, printre aburii agitați, se desluși un cap uman familiar. Coama bogată, ondulată, bărbia puternică de sub gura delicată, Manuel le caricaturiză din nor cu niște treceri temerare, aproape pliindu-și aripile tot picând în și din portret.

 

Traducere de Cătălin Badea-Gheracostea

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top