Now Reading
Yulimar sau orbirea

Yulimar sau orbirea

Yulimar sau orbirea

Sunt două lucruri care m-au emoționat până la lacrimi la Olimpiada de la Tokio. Nu cred că este doar adierea de bătrânețe pe care o simt în(tre) oase, pe căldurile astea care ar trebui doar să tâmpească – împăcați-vă cu ideea, omenirea pierde cel puțin 30 de puncte de IQ pe caniculă, cercetătorii britanici… –, ci chiar a fost o ediție specială, aproape de zei, cum ar fi zis grecii cei vechi. Da, primul „lucru” este de la atletism – de fapt, am urmărit mai mult atletism acum decât în toți ultimii cinci ani la un loc. Este vorba despre felul în care venezueleanca Yulimar Rojas a câștigat proba de triplu salt.

*

O arătare înaltă, mai degrabă scheletică decât giacomettiană, ca un supradimensionat pisoi negru, malnutrit, cu capul acoperit cu o meșă creață, vopsită blondă, dar de ceva vreme, cât să se piardă strălucirea, cu ochii mari, mai aproape de nebunie decât de concentrarea supremă, vorbind singură și cerând ajutorul galeriei, dar fără să-și focalizeze privirea pe cineva, vorbind iar singură cu pragul de la capătul pistei de elan, legănându-se fără grație, pentru a se lansa apoi într-o alergare asemănătoare cu alienul lui Gigger, ea bate cu precizie pe lemnul alb, se înalță în primul salt, fâlfâie brațele cu patină arămie, mai bate o dată și zboară o secundă cât un secol, pentru a atinge nisipul ca o micro-bombă atomică, spulberând speranțele celorlalte competitoare, fiindcă fixează de la prima încercare – nu numai a ei, ci ea a fost prima săritoare, ori se știe că primul nu câștigă niciodată… – o țintă la care nu va mai ajunge nimeni, nimeni, nimeni, până la ultimul salt, iar acest ultim salt va aparține tot arătării cu ochii halucinați, cu legănarea de creatură de pradă, cu acea frumusețe a straniului care îi face pe zei să se oprească din ce fac și să se aplece spre Pământ, ridicând din sprâncene, în acest ultim triplu salt, Yulimar Rojas aruncă în aer recordul mondial, după ce aleargă și bate pragul cu numai un centimetru „rezervă”, dând totul exact ca un arc de oțel care se destinde brusc, concurând ea cu ea însăși, în fața unui stadion gol, însă urmărită de o omenire lipită de ecranele televizoarelor, scufundată în fotolii ori întinsă pe canapele, fiindcă Olimpiada este o curiozitate, iată, există ființe (umane) care (mai) fac eforturile acestea de neînțeles, unice, pentru acea clipă în care se înalță deasupra timpului și a lumii, căci asta înseamnă un record olimpic și mondial, zeii și omenirea dorind laolaltă o scânteie care să-i unească în sublim.

*

Apoi am explicații pentru întârzierea revistei, pentru depresia care s-a prelins pe zidurile îngălbenite de căldură, urmând o durere de cap care aproape m-a orbit, dar nu mai contează, nu există scuze și, dacă există aer condiționat, viața merge mai departe. Poate nu și în Afghanistan, dar asta e o altă poveste, cu altă emoție. Literatura încă are puterea să spună fiecare poveste în parte. „Gazeta SF” nu poate spune tot, așa cum eu nu pot trăi tot și nici concentra, după o viață de muncă, într-o singur moment, acest tot, nu sunt (un/o) Yulimar. Așadar, fiecare să facă ce îi este hărăzit. Al doilea lucru care m-a emoționat la Olimpiadă îl țin pentru mine.

View Comment (1)
  • Deja imi imaginez arta asta a recordului la ceva transmisa genetic mai departe, tatal ales si el cu o conformatie potrivita, si la a treia, patra generatie am avea niste „oameni-lacuste” 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top