Îmi place că marile companii de servicii de divertisment online, urmașele firmelor „de TV prin cablu”, au o întoarcere spre cinematecă și își folosesc puterea financiară pentru salvarea și repunerea în circulație a arhivelor care provin din epoca tehnologiei analogice. Pe lângă dimensiunea de recuperare istorică, filmele, concertele, chiar emisiunile TV din urmă cu câteva zeci de ani, la redifuzarea în prezent capătă noi înțelesuri și au alte efecte intelectuale și emoționale.
Un exemplu de percepție diferită acum față de cea de la lansarea în deceniul al optulea al secolului trecut, precum și de resemantizare, este lungmetrajul artistic american Conversația, regizat de Francis Ford Coppola, care „rulează” din nou pe HBO GO.
Toate observațiile, destăinuirile și critica care s-au adunat din 1974, anul producției, și până astăzi, care se pot găsi pe site-uri specializate ca IMDb, sunt încă valabile. Avem de-a face cu o operă cinematografică despre alienarea individului, dispariția intimității și alterarea moralei prin intervenția asupra vieții altora, cu tehnologie de supraveghere și spionaj. Avem de-a face cu echivalentul cinematografic al unui roman de personaj, în care limbajul filmului este folosit la maximum pentru a grada disoluția mentală a personajului și încercările acestuia de a rămâne neafectat moral de alegerile sale care distrug viețile altora. Coppola îi dă prilejul lui Gene Hackmann să facă unul dintre cele mai bune roluri din cariera sa, sub numele Henry Caul, jucând cu un crescendo al tensiunii psihologice rar întâlnit, un freelancer în tehnică de supraveghere și înregistrare audio, cu contracte în spionajul industrial american, cu renumele de a fi cel mai bun din breaslă, dar cu o viață personală la un pas de dezintegrare. În urma unei misiuni aparent imposibile, dar duse la capăt cu brio, Henry Caul își pierde echilibrul psihologic și încearcă să împiedice o crimă dublă, „țintele” misiunii de supraveghere fiind în pericol de moarte – sau cel puțin așa crede el, după datele pe care le are și după o experiență similară din trecut. Finalul filmului, la un pas de alegorie, îl arată pe Henry Caul căzut pradă manipulării și devenit la rându-i ținta unei supravegheri continue, echivalente anihilării eului și premergătoare unui asasinat oricând posibil.
Pentru publicul dintre 1974 și 2000, Conversația este un film psihologic, un film politic (mai ales în atmosfera sfârșitului de război rece), în cel mai rău caz, o alegorie despre libertate și ce ușor se poate ea pierde.
Ceea ce propun în rândurile care urmează, nu numai publicului potențial format din persoane născute la trecerea între milenii, este receptarea peliculei Conversația ca pe o operă de science fiction. Voi folosi în demonstrație conceptul de „fantastic de interpretare” forjat de Cosmin Perța pentru lectura anumitor romane din literatura mondială, dar și o trecere în revistă a mărcilor de gen din câteva secvențe din prima jumătate a filmului.
„Fantasticul de interpretare” este exact ceea ce sună a fi: ruptura realității în perceperea operei de artă (literară sau, în cazul nostru, cinematografică) se petrece întrutotul în mintea și emoțiile cititorului/spectatorului. În cazul Conversației, fantasticul de factură științifică, interpretat ca atare, provine din înstrăinarea pe care o resimțim urmărind în acțiune tehnologia analogică (microfoane care seamănă cu puști cu lunetă, magnetofoane, filtre de sunet, aparate de fotografiat cu film, osciloscoape, dispozitive artizanale cu piese care se văd cu ochiul liber – rezistențe, condensatoare, tranzistoare etc. ) și reacțiile pe care oamenii le au în fața „noului” reprezentat de ele (surpriză, stupoare, groază, furie). Avem un exemplu de science fiction în literatura noastră recentă care folosește această tehnologie desuetă, Marian Truță într-una din Vremile… sale. La fel ca în Conversația interpretată ca science fiction, Marian Truță respectă definiția de gen a lui Darko Suvin, are în această tehnologie „novum”-ul care rupe realitatea ficțiunii fiind un produs al unei raționalități de tip științific. Mai ales pentru un public născut cu telefonul mobil și Internetul la îndemână, „novum”-ul din Conversația are suficientă stranietate pentru a produce mirarea, curiozitatea și nesiguranța în spectator. Dar nici cei care „am prins” vremurile analogicului nu rămânem imuni la desfășurarea de ingeniozitate tehnologică din filmul lui Coppola.
În prima jumătate a peliculei (până și această expresie este „analogică”, presupune „derularea” unei role de film – la fel cum se întâmplă și cu benzile de magnetofon, suportul fizic pentru înregistrările din supraveghere), avem desfășurarea misiunii lui Henry Caul (urmărirea într-o piață publică a conversației unui cuplu care se plimbă în cerc, în mulțime), un dialog între el și un angajat de-al său (bine jucat de John Cazale), o discuție telefonică dintre Henry Caul și administratoarea blocului de apartamente în care acesta locuiește, munca pe înregistrările făcute în misiune, desfășurată într-un atelier amenajat în colțul unei parcări etajate părăsite, vizita lui Henry Caul la o femeie care susține că îl iubește, dar care îl va părăsi fiindcă nu știe nimic despre el, întâlnirea dintre Henry Caul și cei care au comandat urmărirea (prilej cu care apare Harrison Ford, într-un rol convingător de asistent uns cu toate alifiile al „omului puternic”), apoi încă o sesiune de muncă pe înregistrări, în care Henry Caul reușește să completeze toate golurile din conversația înregistrată în diferite grade de completitudine pe trei benzi de la cei trei agenți de teren, o vizită la biserică și o confesiune, urmată de Târgul/„Convenția” Specialiștilor în Supraveghere și Urmărire, unde Henry Caul este un star. Science fiction-ul se află în folosirea sunetului, avem pe generic un specialist în montaj și „re-reînregistrare”, Walter Murch; prin David Shire, inclusiv muzica originală a filmului crează atmosfera obsesivă, apăsătoare necesară capacitării „novum”-ului. Înregistrările inițiale ale conversației au pe fundal o melodie de jazz care este, de-a lungul a câtorva minute, cântată instrumental, apoi auzită ca ecou între clădirile ce mărginesc piața, apoi îngânată de cei doi urmăriți de echipa Caul și amintită, mai târziu, în altă secvență în care se amestecă, prin intermediul refrenului „Wake up, wake up you sleepy head”, munca și viața intimă ale personajului lui Gene Hackmann. Replicile definitorii urmăriților și urmăritorului sunt distopice – o rudă aproapiată a science fiction-ului: Ei (privind un cerșetor adormit pe bancă) – „Nu face rău nimănui./Nici noi…/La ce te gândești?/Unde sunt mama, tatăl și unchii lui, acum?”, El: „Nu mă interesează despre ce vorbesc. Vreau doar o înregistrare bună.” Peste o jumătate de oră de film, parcă de nicăieri, în urma muncii de filtrare, apare fraza următoare în conversația urmăriților: „Ne-ar ucide dacă ar avea ocazia.” Tot suspansul este gradat urmărind tehnologia și modul în care ea este folosită. Efectul asupra personajului lui Henry Caul este devastator, similar cu cel asupra personajelor science fiction aflate în situații-limită „clasice” în gen: Contactul cu Străinul sau Accidentul sau Solitudinea în fața unui univers ostil, toate mijlocite sau cauzate de tehnologie, esențială ca marcă generică (altfel, am avea „simple” drame, thriller-e etc.).
În 2021, îndepărtarea publicului de realitatea tehnologică din 1974 ar fi produs un bun film istoric, un thriller istoric. Dar ceea ce face Conversația un film science fiction în 2021, este alterarea psihologică determinată de un segment din acea realitate.
În fine, vedeți sau revedeți Conversația lui Coppola, cu Hackmann. În cuvintele lui Henry Caul, adresate femeii care îl va părăsi, filmul este despre el, un „freelance musician”. Sunt curios ce ar spune despre fiecare dintre noi că suntem, telefoanele noastre.