Now Reading
DURONG

DURONG

Don Simon
Don Simon

Știai că nu are ce căuta acolo. ȘTIAI. Se numea Statuia Libertății și locul ei era undeva în avanpostul New York-ului, nicidecum în marginea junglei, la Durong.

Era frumoasă doamna care simboliza libertatea. Avea o coroană de regină,

(și era ca o regină din desenele domnului Disney)

o torță în mâna dreaptă, iar în stânga ținea o coală de piatră pe care scria  „IN GOD WE TRUST“.

Chiar așa trebuia. Ca lumea să creadă în Dumnezeu. El era peste tot, în orașele pe care le vedeai în pozele din reviste, în satul Durong și în junglă, chiar și în mlaștina de care îți era frică și mirosea atât de urât. Fiecare părticică din ceea ce vedeai era o parte a Creației. Și tu erai a lui Dumnezeu, așa cum fuseseră tata și mama, care precis te priveau din înălțimea cerului păzindu-te cu dragostea lor, sau cum era domnul Ziang, care vindea timbre, jucării și acadele,

(dar și minunatele felinare-dragon, care noaptea străluceau ca niște ochi uriași de licurici)

preotul, oamenii care găsiseră SCHELA și încercau s-o demonteze, vecinii tăi, toți copiii pe care-i cunoșteai. Dar și animalele. Dumnezeu îl imaginase și pe papagalul Chin’g care știa să zică „Hai să ne jucăm Antonia“. Că nu știa să se joace, nu era vina lui. Așa a lăsat Dumnezeu, ca papagalii să nu se joace cu fetițele, ci doar să le încânte cu penajul minunat, să le spună câteva cuvinte cu vocea lor caraghioasă.

Era cu adevărat frumoasă Doamna Libertate. Ai fi vrut ca toate femeile să fi fost așa, însă printre ele mai erau și unele urâte și rele cum era doamna Klatanisa care-ți spunea mereu „Fir-ai a dracu’ de hoață!“, când te vedea apropiindu-te de tejgheaua ei cu fructe, deși nu-i furasei niciodată nimic și nu aveai s-o faci niciodată. Nu te învățase tata că cele mai urâte lucruri (“că de-aia e strâmbă lumea“) sunt să furi și să minți? Nu avea nici un motiv doamna Klatanisa să spună treaba asta, însă așa era caracterul ei, mizerabil, „asta pentru ca oamenii să-și dea seama de valoarea frumosului și armoniei

(asta te învățase preotul satului)

sufletului“. Avea dreptate preotul. Nu-ți puteai da seama de un lucru dacă este frumos doar prin percepție directă, adică forme, culoare… Mai sunt o mie de alte lucruri la care individul se gândește. Omul este o ființă neîncrezătoare și ca să-l convingi trebuie să-i răspunzi la toate întrebările, la toate suspiciunile.

Toate astea le-ai spus preotului

(într-o zi din anotimpul ploilor, când abia se putea respira de atâta umezeală)

și el s-a arătat foarte uimit de judecata ta. Te-a mângâiat și ți-a spus că ai primit o educație bună și că „Dumnezeu o să-i iubească cu siguranță pe părinții tăi, c-au fost oameni buni“ și cum te împăcai cu unchiul Juxo?, iar tu i-ai spus sincer că nu era ca părinții tăi, însă era bun și-ți aducea zilnic câte o acadea.

Da, l-ai uluit atunci. Ți-a spus că judeci prea adânc pentru anii tăi și că ai îmbătrânit prematur, dar ar fi mai bine dacă n-ai spune nimănui ceea ce abia îi spusesei, altfel oamenii te-ar crede posedată de vreun spirit care, chiar dacă era înțelept, trebuia alungat și ar fi putut să te ucidă prin lapidare.

„Este o prostie“, zicea el, „să crezi că un alt spirit îți domină sufletul, căci Dumnezeu ne-a dat fiecăruia câte unul și chiar dacă îl ai mai slab, tot nu poate fi dominat de un altul.“

Poate așa era, însă preotul nu știa ce fantasme te-au chinuit de-a lungul timpului. Habar n-avea. Și ce să mai zici de frica nativă a sătenilor când era vorba de spirite? Ani de zile preotul încercase să-i educe în spiritul credinței adevărate, însă ei tot mai meregeau pe la bătrânul vrăjitor Morticiu ca să le alunge suferința și să le desfacă blesteme.

Doamna Libertate nu era așa departe de casa lui Morticiu și umbla zvonul că el o făcuse să apară acolo, lucru care îi sporise faima, pentru că apăruse dintr-o dată,

(o găsiseră niște vânători de șerpi într-o dimineață)

așa cum apăruse și SCHELA aceea ciudată de la marginea râului. Zvonul era discutabil, mai ales că deseori îi fuseseră puse la îndoială abilitățile de lecuitor, dar ca orice individ care iese la rampă, Morticiu ieșise din acel anonimat de crescător de capre

(că asta fusese)

intrând în istoria satului.

Paradoxal, în loc să apere zvonul cum că el o făcuse pe Doamna Libertate să apară,

(sau poate chiar și lui îi era frică)

afirmase că femeia de piatră este un duh păgân și este frumoasă ca să adoarmă vigilența oamenilor și că cine ar fi putut s-o facă mai bine decât un simbol hormonal? știa să convingă Morticiu și faima și-o datora în primul rând harului său oratoric.

Nu se știa cum, însă noaptea torța din mâna statuii se aprindea singură, iar flacăra era atât de puternică, încât puteai să bagi ața în ac. Morticiu spunea cu convingere că focul era răul din ea care nu avea putere să iasă și să pârjolească satul și că dacă nu ieșea se datora numai magiei lui.

Unchiul Juxo nu-și formase o opinie, însă, ca și ceilalți săteni, se minuna cum noaptea dispărea încet din conștiința lor. Nici nu mai știai când este noapte decât în momentul în care luna apărea deasupra copacilor și lumina zilei devenea roșiatică. Părea un amurg interminabil.

Preotul credea că este un semn divin și un simbol al libertății și demnității individului, iar când i-ai spus că o statuie ca aceea, șTIAI TU, exista într-o țară sau oraș

(nu erai sigură)

care se numea New York, el a râs și s-a văzut clar că nu te-a crezut, deși l-a surprins remarca ta.

* *

Într-o dimineață, oamenii care mergeau în fiecare zi la schelă și încercau s-o demonteze,

(fără să reușească să scoată nici măcar una dintre miile de țevi)

au găsit pământul răvășit în jurul statuii, văzând foarte clar amprentele de motociclete.

Tu ai știut atunci că warriorii veniseră după tine, însă ei nu știau. Morticiu, în stilul său butaforic, le-a spus că statuia coborâse de pe soclu, că ea răvășise pământul în căutarea unei vâne de apă care să-i domolească arșița din piept.

„Am făcut cele mai grozave incantații astă-noapte“, le-a spus el, „și abia am reușit s-o pun la loc.“

Tâmpiții ăia l-au crezut, iar faima vrăjitorului a atins cote inimaginabile.

Domnul Ziang, patronul magazinului de jucării, ar fi vrut să telefoneze în orașul N’peng, însă furtuna de la sfârșitul sezonului ploilor distrusese

(podul peste râu, care lega satul de restul țării)

cablurile. Ar fi vrut să le spună despre Doamna Libertate și despre SCHELĂ, despre toate ciudățeniile.

Încă îți mai amintești emoția și febra satului. A trecut și prin tine, dar cu totul altfel decât prin ceilalți. Ei măcar nu au știut ce se întâmplă.

Că nu ți-ai explicat apariția schelei sau a statuii, era adevărat, deși ți-a trecut prin minte că putea fi o invenție a warriorilor sau a lui Stuka,

(de care crezusei că ai scăpat definitiv; nu-l văzusei ucis de Torguz-Kawasaki?)

fractalul. Și, ca un făcut, chiar în acea noapte te-ai trezit din nou în Danuba

(din lumea cealaltă)

și pe deasupra ta treceau copiii insulei, iar warriorii își ambalau motoarele.

Ai crezut, o vreme, că ai scăpat definitiv de ei, însă erai veșnic blestemată. Erai blestemată de când l-ai întrebat pe clovnul Fucciniolo, din orașul copilăriei tale,

(orașul părinților tăi)

de ce uneori își pune masca aia care râde și apoi pe cea care plânge, iar el ți-a răspuns că in cap avea toți îngerașii, toți iepurașii Bugs Bunny și toți Donalzii pământului, dar și toți dracii și monștrii. Apoi te-a întrebat dacă îl crezi și, bineînțeles i-ai spus că nu. Nu spunea tata că monștrii nu există? Cum să crezi într-un om mascat, chiar dacă meseria lui era aceea de bufon, că are în cap diavoli și monștri? Cum să crezi? Însă ți-a pus mâinile la tâmple

(ai simțit o durere îngrozitoare și aproape ai leșinat, însă tot l-ai auzit)

Și te-a întreabt: „Acum mă crezi?“

De atunci nu ai mai fost niciodată la circ. Ai zăcut în spitale și părinții au plâns înfundat crezând că nu-i simți

(dar îi simțeai și te durea inima)

dacă dormeai. Apoi i-a ucis nemernicul de Torguz-Kawasaki și ai rămas singură. Noroc cu unchiul Juxo că a venit și te-a luat din mijlocul casei goale.

Domnul Dukoz, proprietarul, ți-a luat aproape toate lucrurile spunându-ți că și așa părinții tăi nu-i plătiseră chiria câteva luni. Ce știai tu atunci că trebuia să plătești ca să-ți păstrezi lucrurile.

Era frumoasă țara unchiului Juxo, nu chiar ca țara ta, însă oamenii erau mult mai îngăduitori.

* *

Culmea era că Doamna Libertate stătea chiar pe direcția asfințitului și din această cauză, odată cu apariția ei, nimeni nu a mai văzut discul soarelui când se pregătește să meargă la culcare. Din acea direcție veneau și încăpățânații satului, cei cinci-șase muncitori, cu lăzile lor de scule, morți de oboseală, abia târându-și picioarele pe cărarea care despărțea satul de schela apărută aiurea în urmă cu câteva nopți.

„Ceva?“ întreba ca un automat moș Chan’g, cel care vindea acadele și vată de zahăr pe băț, însă muncitorii, ca de fiecare dată ridicau din umeri. Pentru ei, încercarea de a o demonta, devenise o problemă personală, o problemă de ambiție fără margini. Schela le insulta zilnic amorul propriu și ei continuau să lucreze cu obstinație. Se mai încheia o zi, se mai îmbătau încă o dat la crâșma domnului Matala, căruia îi mergea foarte bine de când cu furtuna. Ridicase prețurile la toate obiectele și mai ales la băutură, degeaba râdeau țăranii de el că o să fete în curând,

(avea o burtă foarte mare, „o benă“ – ziceau ei)

însă proștii uitau că el se îngrășa pe banii lor.

Unchiul Juxo ți-a cumpărat o păpușă, cu un burduf în loc de corp, care semăna foarte bine cu Pinocchio și ai fost tare bucuroasă înțelegând că el încerca din răsputeri să suplinească lipsa părinților.

Doar cocoșii mai știau ce este aceea dimineață. Pe ei nu-i păcălise Doamna Libertate. Pe vremea aia credeai că aveau ceasuri în loc de inimi și cântau când suna clopoțelul în ei. Sculau satul în lumina încă roșie a torței, abia mai târziu ieșea soarele din sânul copacilor.

Oamenii se adunau unul câte unul în piața cea mare uitându-se în zarea de deasupra drumului care mergea spre pod.

„Nici astăzi n-or să vină“, zicea primarul, deși lumea știa dinainte că el va spune exact acele cuvinte. Le tot repeta de câteva săptămâni. Guvernul vă uitase, așa cum vă uitase și armata. În anii trecuți armata mai trimisese câteva elicoptere cu ajutoare când furtunile doborâseră podul, însă, este adevărat, pe vremea aceea era alt guvern, iar primarul avea convingerea că cel nou era „un guvern de ticăloși și curve politice“, care știa doar să promită, ca mai apoi să se spele pe mâini și „să-și lăfăie cururile sau să doarmă în scaunele tapițate ale Adunării Poporului“. El era singurul care avea viziunea de ansamblu asupra problemelor satului și asupra politicii, de aceea era ales de fiecare dată.

Nici curent electric nu era. Despre asta primarul spusese că este foarte posibil ca nu furtuna să fi fost de vină, că poate chiar guvernanții au tăiat cablurile „că de la lăbarii ăștia te poți aștepta la orice“ , mai ales că sătenii nu-i votaderă, că mai bine ar repara ei podul și liniile electrice, ca să poată pleca spre sânul țării camioanele cu fructe și animale tăiate pentru vânzare și să se întoarcă cu ceea ce le trebuia lor: materiale de construcții, lămpi, țesături, conserve, chibrituri, lame, baticuri, pantofi și alte mărunțișuri.

Dar ca să repare podul le trebuia țeavă pentru infrastructură și cea pe care o aveau nu le ajungea, de aceea primarul pusese oamenii lui, care de altfel erau cei mai buni meseriași din sat, să încerce să demonteze schela care, zicea el „a trimis-o Dumnezeu“. Însă după cum se văzuse, ei tot încercaseră câteva zile demontarea măcar a unei singure țevi, fără să reușească, dar, așa cum s-a spus, era deja o problemă de orgoliu, că de-aia au ignorat și sfatul lui moș Chan’g, care sugerase să se facă un pod din copaci.

Morticiu încercase deasemenea, prin vrăji cu cocoși beliți de pene de vii, să ajute la construcția podului căutând să sporească îndemânarea lucrătorilor, dar, până și el „făcuse rahatul praf“ – așa îi prețuise preotul „munca“, nescăpând nici o ocazie să-i submineze reputația, însă văduva Fentaka i-a spus preotului că Morticiu este cu adevărat un vrăjitor bun, și nu un șarlatan, pentru că-l înzdrăvenise pe micul Gaji de malarie. Preotul a râs, răspunzând că aceea a fost lucrarea Domnului, dar văduva nu s-a lăsat și a zis că dacă Dumnezeu este atât de tare de ce nu-i ajută pe muncitori să demonteze țevile din schelă? Era multă ironie în cuvintele ei, fapt ce a dezgustat fața bisericească, făcându-l să deșerte un butoi de otravă adunată de-a lungul timpului. „Te-ai gândit vreodată,“ a spus femeii, „că nu vă ajută datorită ticăloșiilor voastre, că vă doare-n cur de Învățăturile Divine?“

Nimeni nu-l văzuse atât de furios. O vreme le-a fost rușine să ridice ochii din pământ, apoi lumea s-a răspândit și după câteva zile cearta lor s-a uitat, însă la micuța biserică dacă intrau trei-patru săteni pe zi. Doar duminica se strângeau mai mulți, când preotul punea casetofonul pe baterii  care le cânta imnuri atât de frumoase, încât toți sătenii aveau cuvinte de laudă despre ele.

Așa stăteau lucrurile și nimeni nu le putea schimba.

* *

În fiecare noapte se auzeau motoarele de Kawasaki, însă numai tu știai despre ce este vorba.

Morticiu o ținea pe lui, cum că statuia se dădea jos de pe soclu să caute o vână de apă și că numai vrăjile lui o țineau să nu înainteze spre sat și să-l pârjolească. „De aceea nu prea mai am puteri să vă oblojesc“ – spunea el. Era o scuză tâmpită, dar oamenii au crezut-o și chiar au tăiat câteva găini pe care i le-au dus în dar.

Cam așa stăteau lucrurile în Durong până la venirea lui Ciuca-scheletul.

Într-o seară unchiul Juxo a plecat la crâșmă și ai știut că va întârzia, că va veni obosit de băutură. Nu-ți plăcea când unchiul Juxo se ducea să bea și, deși nu-ți făcuse niciodată nimic rău, te speria perversitatea privirii lui și mai ales te dezgusta mirosul acela de băutură și fum de țigări proaste. Dar când venea beat, îl ajutai să-și scoată ghetele și-l acopereai făcându-te că nu observi cum se uită la tine, iar după ce închideai ușa îl auzeai plângând, te striga jurându-se că n-o să mai bea.

În seara aceea te trăgea apa să te duci la Doamna Libertate. Vroiai să vezi torța de aproape.

Ai plecat, tu și Pinocchio, pe cărarea care mergea spre inima junglei. Nu era nimeni în jur. Animalele amuțiseră mai demult, de când le păcălise femeia de piatră cu lumina ei.

Statuia părea turnată în bronz din cauza luminii roșiatice.

Lângă ea l-ai zărit pe Ciuca-scheletul stând pe o piatră și zgâriind praful cu oasele picioarelor. Când te-a văzut a ridicat capul și te-a măsurat cu ochii lui incandescenți.

„Nu te-am mai văzut demult. Mi-era dor de tine.“

„Mie nu“, i-ai răspuns. Era o vreme când te speria, însă nu atunci. Mai văzuseși schelete. Până și domnul Dosang avea unul în magazinul său de medicamente, care părea mult mai fioros când își bălăgănea picioarele atunci când intrai pe ușă. Era fioros chiar dacă nu vorbea.

Prezența lui Ciuca îți dăduse de gândit și un fior îți săgetase inima. Trăsesei precaută aerul pe nas, așteptând să simți mirosul fractalului, însă duhoarea de stârv nu era în miasmele junglei.

„Vor veni warriorii“, te-a avertizat.

„Asta știu. De ce n-ai rămas, de ce n-ați rămas cu toții acolo unde v-am lăsat?“

„Uite-așa, să se mire proștii care-ntreabă. Trebuie să înțelegi că eu, Torguz-Kawasaki, Stuka și ceilalți existăm acolo unde ești tu, înțelegi? și asta că te-a mâncat în cur să-l jignești pe Fuciniolo, bufonul.“

„Minți!“

„Ba nu mint. Așa este. Tu crezi că mie-mi convine să ne frece ăla dintr-o lume în alta? Nu-mi place lumea asta. Nu-mi place, pur și simplu. Mai ales aici, unde încă miroase a napalm și hoit. Mai frumos miroase Stuka.“

Deja se auzeau motoarele Kawasaki.

Ai fugit ca o nebună din acel loc care, dintr-o dată, ți se păruse extrem de odios, strângându-l pe Pinocchio la piept.

„Să crezi!“ urla Ciuca în timp ce te îndepărtai și lumina se schimba, devenind mai intensă.

* *

Poate că și domnul primar ajunsese la capătul răbdării și avea de ce. Își stocase fructele și legumele în hambare fiindu-i teamă că se vor strica până ce muncitorii vor reuși să-i aducă țeava de care avea nevoie ca să repare podul, însă aceștia, săracii, deși își dădeau toată silința, nu reușeau să demonteze SCHELA. Așa că, într-o zi, domnul primar s-a suit pe macara, a mers la malul râului, a agățat cârligul de schelă și și-a înfipt mâinile puternice în pârghia care întindea cablul.

Multă lume a asistat la acel „război“ între fruntașul satului și SCHELĂ. Până la urmă cablul s-a rupt și schela a rămas să-i sfideze.

Oamenii se rugaseră în gând pentru primar,

(până la urmă era și războiul lor)

pentru că dânsul le ducea marfa pe piețele țării și, chiar după ce-și oprea comisionul, tot rămânea destul pentru comunitate. Fuseseră tare deziluzionați de rezultat, însă meseriașii care lucrau acolo zilnic  au promis că vor încerca în continuare, că nu se vor lăsa, că vor veni cu chei franceze, cu răngi și bomfaiere, că dă-o-n mă-sa de nenorocită de schelă, că nu putea fi ea mai tare. Aproape toți au mers la biserică, însă preotul nu se arătase atât de prietenos așa cum crezuseră, căci „Dumnezeu nu-i ajută decât pe aceia care-și rostesc constant rugile.“

Ce însemnase pentru tine Statuia Libertății, cea pe care o numeai cu atâta inocență Doamna Libertate? Fusese o pagină din viața ta. Nu se putea fără ea. Era ca și cum frații Grimm n-ar fi scris niciodată „Albă ca zăpada“. Nici măcar nu știai dacă reprezentase ceva frumos sau nu. Era frumoasă cu adevărat, însă nu din soclul ei ieșiseră warriorii?

Într-o seară ai stat cu preotul pe terasa casei, așteptând să vină unchiul Juxo de la crâșmă. Atunci i-ai destăinuit adevărul despre warriori, despre Stuka fractalul, despre Ciuca și Danuba, fluviul traversat de cioturi și animale fantastice. Te-a ascultat răbdător și ți-a spus să vii să te stropească cu apă sfântă.

„Știi să te rogi?“ te-a întrebat.

„Știu Tatăl nostru și Înger îngerașul meu.“

„E bine“, ți-a zâmbit el. „Să vii neapărat.“

Și te-ai dus chiar a doua zi. El ți-a citit Psalmii și ți-a promis că dacă era nevoie, îți va citi și din Cartea exorcizării, însă tu deja erai prea obosită de vocea lui monotonă și de fumul de lumânări.

„Acum nu se vor mai putea atinge de tine, poate numai de cei dragi.“

„Adică de unchiul Juxo? Asta vreți să spuneți? De Pinocchio? De dumneavoastră?“

El ți-a zâmbit și ți-a mulțumit că l-ai inclus printre cei dragi, însă de răspuns, nu ți-a răspuns.

„Mulțumesc, părinte“, i-ai spus cu convingerea că îți spusese adevărul.

În acea seară ți-ai rostit o dorință mai veche. L-ai rugat pe unchiul Juxo să nu mai meargă la cârciumă. S-a uitat uimit la tine, te-a sărut și ți-a spus:

„Antonia, iubito, beau pentru că sunt nefericit. De-aia beau. Mă ascund în pahar, în fumul de tavernă pentru că nu mai am pe nimeni pe lume.“

„Dar mă ai pe mine!“ ai protestat.

„Așa e, însă îmi lipsesc părinții tăi, recolta de anul ăsta este compromisă, îmi lipsește o femeie, așa că trebuie să înțelegi de ce sunt nefericit.“

A fost cea mai lungă cuvântare din viața lui. Argumentele păreau la fel de solide ca acea schelă ciudată. Ce-ai fi putut să-i spui? Adevărul? Te-ar fi crezut dacă i-ai fi spus că era în pericol?

„Te rog, unchiule. De dragul meu.“

„Bine“, a oftat, dar tot s-a dus. Au venit niște săteni după el să-l cheme. Toți aveau necazuri, iar Matala avea destulă uitare pentru ei în butoaie.

* *

De când cu furtuna, copiii nu mai mergeau la cursuri. Școala era la câteva mile dincolo de pod, în orășelul N’peng. Mulți părinți credeau că a învăța era o mare pierdere de timp. „Ce rost are atâta învățătură“, gândeau ei, „când și-așa tot ca vitele vor munci“. Și poate că aveau dreptate. Nu se văzuse până atunci ca din satul Durong să iasă vreun om de vază, cu excepția domnului primar, desigur. Însă nici dânsul nu știa prea multă carte. Doar îl văzusei făcând socoteli cu calculatorul.

Dar și copiii se bucurau de nesperata vacanță. Zilele când plecau cu autobuzul domnului primar spre N’peng rămăseseră în urmă.

În seara aceea, când ai mers din nou la Doamna Libertate, te-ai întâlnit cu polițistul Chiang.

„Încotro fato?“

„Merg la statuie“, i-ai răspuns strângându-l pe Pinocchio la piept, panicată, poate din cauză că polițistul călărea o motocicletă Kawasaki.

„Mai bine te-ai duce acasă. Morticiu zice că statuia coboară noaptea de pe soclu.“

„Și ce dacă.“

„Du-te acasă!“ s-a ambalat, părând de-a dreptul stupid având în vedere că el credea cu convingere în pălăvrăgelile lui Morticiu. În orașul părinților tăi, nu s-ar fi întâmplat niciodată așa ceva.

„Nu mi-e frică de statuie“, l-ai înfruntat. „De ce credeți dumneavoastră cuvintele vraciului?“

S-a bâlbâit, căci un polițist nu admite niciodată să fie contrazis și până la urmă te-a amenințat că te va spune unchiului Juxo, însă precis că la ora aia unchiul era deja beat și puțin i-ar fi păsat de ceea ce ar fi auzit.

Ți-ai continuat drumul prin inima junglei și te-ai întâlnit cu muncitorii domnului primar. Veneau amărâți, cu privirile rătăcite. Era evidentă nereușita lor.

„Ați reușit s-o demontați?“ i-ai întrebat din politețe.

„Du-te-n mă-ta!“ a răspuns șeful Mong Sa.

Și ai trecut pe lângă ei, iar jungla devenise roșiatică în lumina torței Doamnei Libertate.

Când te-ai apropiat, l-ai zărit pe Ciuca.

„Iar ai venit?“ te-a zeflemit. „Pleacă naibii de-aici!“

„Nu vreau!“ i-ai răspuns înțepată. „Nu plec!“

Și exact în clipa când cuvintele au dispărut în vântul serii, a dispărut și pământul a început să se miște

(așa cum se mișcase la cutremurul din ziua când căzuse biblioteca peste tata – ce departe părea acel timp!)

din ce în ce mai tare. Ai știut că a venit momentul înfruntării tale cu warriorii, iar ei au apărut

(jumătate demoni, jumătate motociclete Kawasaki)

din soclul statuii urlând ca apucații.

Torguz lipsea. El n-ar fi prelungit reîntâlnirea. Ar fi tras

(așa cum trăsese în părinții tăi)

în tine. Poate descântecul preotului era cu adevărat extrem de puternic ca să te protejeze de ura lor. Numai Dumnezeu a știut.

Au făcut câteva ture și s-au pierdut în direcția satului.

Ai alergat în urma lor cu inima în gât, gândindu-te la ceea ce-ți spusese preotul.

Când ai intrat în Durong, lumea urla pe străzi și hambarele domnului primar explodau înfundat, ca pepenii. Era o mare de explozii în zona în care sătenii își depozitaseră agoniseala. Mulți dintre ei alergau spre biserică, convinși că doar în adăpostul ei pot scăpa de prigoană.

Ai mers încâncenată de frică prin sat, căci văzusei leșurile muncitorilor de la schelă arzând mocnit în mijlocul străzii și ai știut că numai armele fantastice ale warriorilor făcuseră asta. Parcă cineva te ținea pe loc, iar casa unchiului Juxo nu se mai apropia. Ți s-a părut o veșnicie până ai văzut terasa atât de familiară. Ai intrat în goană pe ușă, te-ai dus spre camera lui și ai văzut că nu era acolo. Inima îți bubuia ca un ciocan și de afară se auzeau motoarele de Kawasaki. Te-ai uitat cu teamă prin fereastră ca să vezi spectrul polițistului spânzurat în mijlocul pieții. Warriorii goneau nebunește în jurul lui, într-o mare de fum de eșapament. Doi dintre ei îl târau pe unchiul Juxo de picioare și când l-ai recunoscut ai crezut că o să mori pe loc. Lumina roșie a Doamnei Libertate era din ce în ce mai slabă, însă cine mai avea timp să se gândească la asta?

Ai stat și te-ai uitat ca la un film fantastic. Ai fost neputincioasă. Cu ce-ai fi putut să-l ajuți pe unchiul Juxo? Doamne! Ce de scuze ai invocat după aceea! Mai ales că l-au batjocorit sub ochii tăi. I-au tăiat picioarele și i-au legat trupul mutilat pe motocicleta polițistului. L-ai văzut cum se bălăgăne pe cadru și cum umple părțile cromate de sânge.

Nu mai era nimeni în piață. Nici măcar pisica aia chioară a crâșmarului Matala, care zăcea zi și noapte pe treptele Soldatului Erou.

* *

Te-ai uitat de atâtea ori la Piatra Roșie, însă niciodată nu ți-a relevat viitorul. Nici măcar o blestemată de fărâmă. Trecutul da. De atâtea ori ai văzut trecutul satului, deși nu ai înțeles mare lucru din lucrurile acelea înfiorătoare. Jungla cocoșându-se sub povara elicelor de elicopter, bombele cu napalm arzând pământul, înghițind tot aerul, soldați alergând ca bezmeticii de frica morții, corbii pândind leșurile proaspete și râul roșu de sânge. Toate astea ți le-a arătat piatra și nimeni nu a știut că tu poți vedea acele lucruri, Deseori plecai dezgustată de atâtea scene de violență

(mai atroce chiar decât ceea ce făceau warriorii)

și secvențe din trecut care, oricum, nu mai interesau pe nimeni și erau aproape uitate.

Și unchiul Juxo își amintea uneori de „războiul cel mare“. Îl visa și noaptea, când urla prin somn „Lăsați-mă să trăiesc! Lăsați-mă să trăiesc!“ Coșmarul lui, veșnicul. Însă, așa cum s-a văzut, n-a murit din pricina a ceea ce zămislea propriul coșmar, ci la granița dintre coșmarul tău și lumea reală.

„Ah, Buddha! Sfârșește odată cruzimea asta! se lamenta de sub fața pietrei Morticiu, în plesnetul sec al mortierelor.

Soldații alergau plini de noroi și sânge, iar în afara lor nu se mai vedea decât Moartea scuipându-și în mâinile slăbănoage, cosind în stânga și-n dreapta…

Vâjjj…! făcea coasa.

Oamenii se holbau la ea până îi prindea din urmă tăișul care le reteza voința de a trăi cu orice preț.

* *

Ai zăcut mult timp cu ochii înroșiți de plâns, cu fața lipită de geam. Unchiul Juxo dispăruse, legat de motocicletă între doi warriori care îi țineau mânerele ghidonului.

Ai auzit multă vreme sătenii urlând pe strzi și ai văzut flacăra mare din josul străzii, clipa aceea de eternitate când sătenii s-au despărțit definitiv de dependența lor, de neînțelegerea și dorul lor de poveste magică, pentru că acolo, în acea clipă ruptă din realitate, casa lui Morticiu ardea.

Nimic nu te mai putea tulbura atunci. Ți-ai dorit ca ei să știe totul despre tine, să știe că numai și numai din cauza ta se întâmplase totul, să fi venit să-ți dea foc, cu tot cu casă, să mori, căci ce putea să te mai despartă de sila de tine și de ceea ce reprezinți? Să se termine cu suferința.

Avuesese dreptate Ciuca-scheletul să-ți spună că Fuciniolo te blestemase. Era un blestem cumplit viața ta pe care nu puteai să ți-o iei singură. Îți lipsea curajul, deși te resemnasei la gândul morții ca eliberare.

În mintea ta era să fugi. Departe de satul Durong, spre mijlocul țării. Să cerșești, să faci rost de bani pentru avion, să mergi acasă, chiar dacă poliția urma să te ducă în locul ORFELINAT. Să nu mai fii nevoită să dai cu ochii de oamenii aceia.

Pentru întâia oară, după multe zile, lumina Doamnei Libertate nu se mai vedea. Pierise dintr-o dată, așa cum apăruse. Ai văzut fără emoție cerul plin de stele.

Cel mai bine, te-ai gândit atunci, era să pleci, însă încotro s-o apuci când podul era rupt? Spre mijlocul junglei? Asta ar fi însemnat o moarte lentă. Ai fi suferit. Lent, dar o suferință care ți s-ar fi părut fără sfârșit.

O moarte bruscă da. Indiferent cât de grotescă, însă rapidă și fără dureri. Ai fi scăpat de toate, chair și de blestematul de Fuciniolo.

Astfel de gânduri îți treceau prin cap pe vremea când te apropiai cu pași repezi de opt ani și noaptea devenise din nou stăpână pe porțiunea ei de timp și peste satul Durong, cel care aproape o uitase.

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top