Now Reading
Tubiile

Tubiile

Mihail Grămescu
Imagine de Paul Brennan de la Pixabay

— Nu ai nimic viu în casă, a fost primul lucru pe care l‑a remarcat Fata‑cu‑ochii‑verzi când a venit prima oară la mine.

Într‑adevăr, de când mă părăsise soţia, nu mai ţineam în casă „nimic viu”. Ficusul pe care mi‑l pusese în spate, la birou, chiar în ultimele zile înainte ca relaţiile noastre să se strice brusc şi definitiv (inexplicabil aproape, după o noapte de calvar când venise acasă târziu, nu vrusese să‑mi spună unde fusese – merseserăm apoi la Institutul Medico‑Legal să‑i facă analize, ce e cu ea, că nu voia să spună nimic… era în zilele alea sinistre de după prima „Mineriadă”… vecinii mei îngrozitori, din cartierul muncitoresc de pe lângă Fabrica de Armament, ţiganii de la parterul blocului…), ficusul, aşadar, îl aruncasem la gunoi, cu ghiveci cu tot, fiindcă… mi se uita peste umăr mereu când scriam la birou poveşti despre nedu­meririle, disperările şi suferinţele mele, de parcă nu mi‑ar fi ajuns cât mă spionau ăia de la Securitate care‑mi scanau permanent locuinţa. Numai de ficusul pe care i‑l dăduse nevesti-miiii cretina de doctoriţă unde lucra, în loc de salariu, nu mai aveam eu nevoie să mi se uite peste umăr! Cred că era un soldat ninja de‑al lui Ceaşcă – fiindcă ăştia ştiu, cică, să se travestească în tot felul de chestii (mi‑a zis mie Dan Apostol, care pretindea că, pe vremea când era încă aviator militar în trupele din Războiul din Siria, unde românii participaseră în secret, îl antrenaseră şi pe el ca ninjutsu…). Armata lui Ceaşcă se lăuda (dacă nu avea) cu tot felul de aiureli: arme secrete, mari specialişti şi performeri de tot felul de „arte marţiale” – când a fost, însă, în decembrie, ne‑am lămurit: nu aveau nimic! Şi mai erau şi nişte idioţi de dădeau în gropi: s‑au împuşcat între ei ca proştii la prima manevră la care li s‑au dat gloanţe adevărate la arme. O „Armată Populară” de trombonişti, între care eu, care nici nu mi‑am făcut stagiul, m‑am dovedit mai eficient decât ei toţi luați la un loc.

Pe atunci mai aveam şi nişte peştişori. Îi ţineam în două acvarii micuţe – unul de pe vremea când eram eu copil, mi‑l luase mama de la un magazin de acvaristică de pe lângă biserica Ceauşului, de pe una dintre străduțele din spatele cinematografului de acolo – ţinusem în el un crap auriu chinezesc, căruia i se rupsese spinarea, că nu i se dăduse hrană vie – ăştia se mutilează imediat dacă le dai numai hrană uscată, dar asta am aflat‑o abia mai târziu; crapul meu auriu cu spinarea ruptă s‑a chinuit câteva zile – „lasă, că poate o să se facă bine”, îmi spuneau când voiam să‑i conving să mă lase să‑l omor ca să nu se mai chinuiască – am fost întotdeauna un empatic, viziunea morbidă a suferinţelor fără sens, într‑o captivitate fără scăpare, mă făcea să resimt ca pe propria piele calvarul, dar mama şi bunica erau foarte miloase şi nu agreau ideea eutanasiei, aşa că nu m‑au lăsat să‑i curm coşmarul vieţii, mai rea ca moartea. Mama a făcut Şcoala de călugărițe… Bunica a trăit toată viața fără bărbat (care murise foarte tânăr, ca Pierre Curíe, după nişte experienţe de fizică, să‑i zicem, în terminologia de azi, atomică, pe care le făcuse cu nişte radiu, abia descoperit de oamenii de ştiinţă).

Nu mi‑au plăcut niciodată animalele captive. Nu pot să sufăr florile crescute în glastră. Iar când aud de câini sau motani castraţi, simt că mi se face rău de la stomac. Majoritatea aşa‑zişilor „iubitori de animale” suferă de un soi de sadism congenital, cred. Strâng pe lângă ei diverse animale pe care le torturează cu tot atâta lipsă de înţelegere sau milă (dar pretinzând că le iubesc şi admiră) câtă animă şi pe copilul idiot care rupe aripile şi picioarele albinelor sau furnicilor, sau bagă un fluture într‑un borcan. Nu iubirea, ci curiozitatea sadică, atavică, se ascunde în spatele pasiunii de a colec­ţiona animale captive. Iar eu urăsc privarea de libertate mai mult decât crima, după ce am copilărit, de la vârsta de nouă ani, cu tatăl închis „pe motive politice”. Dacă vânătoarea sau pescuitul au o justificare morală uneori, „mi‑a fost foame, am ucis şi am mâncat” – în fond, conform Facerii, se pare că şi Dumnezeu Tatăl era tot un vânător de vreme ce cosea pentru Adam şi Eva haine de blană – domesticirea animalelor de sacrificiu sau colecţi­onarea animalelor „de apartament” sau „de agrement” este ilustrarea flagrantă a trăsăturii de caracter umane celei mai intime şi absconse: fariseismul, perfidia, ipocrizia, tendinţa spre trădare, sadismul reprimat social, dar manifestându‑se în forma sa cea mai dupli­citară şi rudimentară, totuşi, prin această „dragoste de animale”… captive. Păsări în colivii, peşti în scuipătoare, „copii geniali” torturaţi de pe la 2‑3 ani să devină şi ei virtuozi ai tot felul de instrumente muzicale sau apara­turi tehnice performante.

Al doilea acvariu îl luasem ca „material didactic”, pe vremea când mai aveam familie şi copil (al nevestei, desigur – bărbaţii nu fac copii, chiar dacă multora dintre ei le place să se mândrească pe seama progeniturilor partenerelor lor). După plecarea nevesti-miiii, cu odrasla ei cu tot, şi eu, şi ultimul peştişor din acvariu – un „purceluş” sanitar – care mai supravieţuiserăm dezastrului aceluia sentimental, am sucombat, într‑un duel pe viaţă şi pe moarte – un soi de ruletă rusă la care l‑am provocat, ca pe ultimă amintire a Trecutului, a „celeilalte” vieţi, pierdute: nu i‑am mai dat să mănânce, dar nici eu nu am mai mâncat nimic şi am băut numai apă, vreme de vreo trei luni, poate şi mai bine, cât a durat procesul de divorţ până la Prima Înfăţişare. Mai aveam, atunci, prin casă, doar un kilogram de zahăr din care luam când şi când, câte o linguriţă, iar el mai avea, pe pereţii de sticlă ai acvariului, verdeaţa‑de‑baltă care se formează în apele stătute (plantele le rosese deja cu totul). Şi, după vreo trei luni, cu câteva zile înainte, sau poate chiar în ziua în care s‑a pronunţat sentinţa, când am venit de la serviciu, l‑am găsit alături, pe masă, lângă acvariul din care sărise, probabil de disperare.

Fata‑cu‑ochi‑verzi mi‑a făcut cadou, mai întâi, o Mymmosa pudica, de la ea de acasă – i‑o lăsaseră părinţii şi fraţii ei, ca să nu se simtă singură aici, în oraşul străin şi îndepărtat, în care stătea în gazdă, şi unde venise să‑şi facă studiile. Şi Fata‑cu‑ochii‑verzi mi‑o făcuse mie cadou. Ca să am şi eu ceva viu în casă.

Dar mimoza s‑a ofilit. Vreme de câteva zile, mai întâi, a părut a nu se acomoda cu prezenţa mea: se închidea imediat, fie şi dacă intram numai în camera în care era ea. Mă recunoştea imediat, nu‑mi dau seama după ce anume. Dacă era doar cu Fata‑cu‑ochi‑verzi, se deschidea şi stătea aşa, dar, cum intram eu, se închidea şi nu se mai deschidea câtă vreme eram eu acolo. Apoi s‑a uscat, treptat, tijă cu tijă, şi s‑a scuturat complet.

Aşa am luat peştişorii pentru cele două acvarii vechi şi cu triste amintiri pentru mine – ca să o distrez pe ea şi să nu mai spună că nu am nimic viu în casă. În fond, nu era decât un copil, prietena asta a mea. Studentă abia intrată în facultate. O „boboacă”. O provincială venită să se afirme prin „sistemul de promovare” socialist, din Capitală. Un produs al „lumii noi” spre care „ne îndreptam” şi în care „intram” (desigur, în urma unei „Tranziţii”).

Erau vreo cinci, sau şase Guppy mutageni, „cu voal”, feeric coloraţi, trei neoni şi doi „lipicioşi”, din ăia care rod verdeaţa din acvarium (melcii luaţi în acest scop s‑au dovedit insuportabili – numărul lor creştea geometric de la o zi la alta), Neonii nu au supravieţuit decât vreo săptă­mână. Dar guppy s‑au înmulţit de umpluseră acvariul. Fata‑cu‑ochi‑verzi îi număra de fiecare dată când le schimba apa şi‑mi raporta, încântată, numărul exact la care ajunsese „şeptelul”: 20, 27, 40…

După o vreme, guppy dintr‑un acvariu au început a se înnegri. Aceşti peştişori, când se împerechează numai între ei, sfârşesc prin a se închide la culoare. Devin, generaţie cu generaţie, tot mai negri, până când rămân, toţi, întunecaţi. Probabil că, alela dominantă genetic fiind cea neagră, o împerechere incestuoasă duce la acest efect cu caracter social general. Nu este exclus ca şi la oameni „rasele închise la culoare” (Cel Negru = Cel Rău) să fi apărut în urma unor astfel de practici socio‑familiale. Egiptenii tolerau incestul până la nivel de mamă‑fiu şi frate‑soră. „Riturile canaanite”, care le repugnau evreilor biblici… Sodoma şi Gomora…

 

Legea chineză antică admitea incestul între fraţi şi veri. Promiscuitatea în haremurile poligame este un fenomen de aşteptat. În India epopeilor vedice se poate deduce din text ideea incestului între fraţi. În Lege se admite mariajul între veri. Să fi fost, oare, cei din Ultima Thule, blonzii nordici, hiperboreeni, mai morali? Deviaţia spre negru a ponderii pigmentaţiei în Europa actuală (şi, în România, în special) ar putea reprezenta un semn al concesiilor legii în domeniul moralei.

Peştişorii îi luasem din Obor. Casa şi relaţiile dintre noi s‑au înviorat de prezenţa lor. Vreme de două zile nu am mai făcut altceva decât să stăm să ne uităm la acvarii ca la televizor. Când venea de la şcoală, mă dojenea că nu am avat grijă de ei cum făcea ea, iar când se ducea în vacanţe în oraşul ei natal, la rude, eu îi spuneam, când vorbeam cu ea la telefon, că peştişorii m‑au întrebat de ea şi mi‑au spus să‑i transmit că le e dor de ea să le poarte de grijă şi să le schimbe apa cum numai ea ştie s‑o facă.

Mediu închis. Ca să nu sară din acvariu, Fata‑cu‑ochii‑verzi le‑a pus o sticlă deasupra. Un acvariu cu capac de sticlă, fără oxigenare, în care guppy noştri se năşteau şi trăiau, credeam că o să‑i sufoce în câteva ore. Dar ei au trăit. După câteva zile m‑am dus să le iau alge, să trăiesc măcar cu iluzia că algele le asigură echilibrul oxigenului în vas.

Pentru ei, „cerul’ era geamul aburit, iar „Dumnezeul lor”, imaginea neclară a celui ce venea să le dea să mănânce. Singurul lor scop de a fi era cel ornamental, pentru „distracţia” celor ce veneau să‑i admire. Un spaţiu de inutilitate. Un crâmpei artificial de Natură, un artefact simulând Realitatea.

— Peştii îşi recunosc „stăpânii”?

— Nu.

 

„Stăpânii” îi cresc, nu ca „animale de companie”, ci doar în scop ornamental, pentru ambientul caselor – labi­rinturile troglodite multietajate şi fără scăpare ale lumii acesteia.

Veneau să‑şi primească mâncarea, la mâinile presă­rându‑le firimiturile, Fără să înţeleagă fenomenul, doar din reflex condiţionat.

Peştii se ţin în casă dintr‑o mare singurătate a locuitorilor şi dintr‑o mare pustietate a locuinţelor aces­tora din statul şi Lumea „nouă” gestând un „om nou”, cum nu a mai fost niciodată: o fiinţă artificială, de serie, replicată în pepiniere; în urma unei „sortări” după nişte „parametri tehnologici” solicitaţi şi programaţi, pentru a fi transplantaţi apoi în acvariile în care sunt expuşi „publicului consumator” – fără intimităţi – în vitrinele caselor lor artificial‑naturale, într‑o totală dependenţă şi aservire fără nici o şansă faţă de „stăpânii” lor, care „se distrează” urmărindu‑le viaţa anonimă, sexualitatea sublimată, lupta pentru existenţă dirijată şi orchestrată de larul sau penatul din neantul de dincolo de pereţii translucizi ai unei lumi închise, ermetice… Autonome.

Tot din Obor le luam şi hrana, la început le luam multă hrană vie – purici de baltă, mai ales, ca să nu‑i văd şi pe ăştia cu spinările rupte. Dafniile mi‑au trezit întotdeauna interesul: crustaceele astea acvatice, stranii au uneori forme şi comportamente tot atât de captivante şi spectaculoase chiar, ca şi peştişorii exotici pe care‑i hrănesc. Dar „iubi­torii de animale”, care altfel fac crize de isterie dacă aud de chinuirea vreunui protejat al lor, nu au nicio problemă de conştiinţă atunci când cumpără dafnii sau tubii ca să fie mâncate de favoriţii lor animali. Sau, dacă pisicilor, sau nurcilor, sau vidrelor lor domestice le este foame, stăpânii nu se dau în lături să le hrănească, fie cu nutrii, fie cu iepuri, fie cu altă „hrana vie”. Iubitorii de cobre le hrănesc pe acestea cu hamsteri, şi tot „iubitori de animale” rămân – o „frăţie” destul de agresivă… Şi stupidă.

Nu am auzit de niciun „iubitor de animale” de apar­tament care să ţină un acvariu numai pentru purici de baltă, sau pentru tubii.

După o vreme, începând de prin anii 2003 – 2004, s‑au găsit tot mai greu dafnii pe piaţă. Cică „au secat bălţile”… Aiureli? Probabil că sunt mai greu de înmulţit, sau de transportat.

Nu au mai rămas decât tubiile. De care, pe vremea când mai erau purici‑de‑baltă, nici nu mă atingeam. De când am avut, la 4 ani, oxiuri, mă oripilează viermii, chiar dacă nu sunt intestinali. Dar dacă nu s‑a mai găsit nici o altă hrană vie, a trebuit să mă obişnuiesc şi cu tubiile.

Nu sunt foarte sigur, dar parcă tubiile astea le dădea Oparin exemplu de „viaţă” artificială, făcută în laborator… Cu structură, însă, de siliciu, nu carbonică. Despre care el spunea că „doar mimează Viaţa” orga­nică, animalculele astea nefiind, de fapt, decât simple „automate” mecanice. Între timp se pare că reticenţa de a considera propriu‑zis „Viaţă” formele bazate pe struc­turi organice eminamente silicice s‑a mai diminuat sau şi‑a pierdut actualitatea – prin anii ʼ60‑ʼ70 s‑au bătut mult câmpii pe această temă şi exista multă preocupare pentru problema dacă insectele cum sunt muştele, gândacii sau nema­todele, viermii, cu tecile şi elitrele lor de keratină, de siliciu, pot fi încadrate biologic „Vieţii”, definită ca emina­mente carbonică, sau sunt mai degrabă, ca viruşii cris­talini, „automate”, mai rude cu calculatoarele decât cu noi, mamiferele… Se pare însă că peştii nu fac speculatii discriminatorii pe această temă şi consumă artefactele astea fără mofturi filosofice. Poate că de aceea or fi şi suferit mutaţiile astea extraordinare din ultimii ani – anoştii guppy, cenuşii, ai copilăriei mele prezentăndu‑se ca adevărate palete de forme şi culori atrăgătoare. Sau asta o fi din cauza creşterii radiaţiilor…

Ţineam tubiile în baie, într‑un lighean mic pus pe un taburet, lângă chiuvetă. Trebuia schimbată mereu apa la ele, fiindcă altfel se asfixiau şi putrezeau imediat. Nu ştiu dacă peştii au studiat chimie organică la facul­tăţile „savanţilor” care pretind că structurile silicice sunt neasimilabile pentru viaţa compuşilor organici în bază carbonică, dar consumau cu multă poftă viermii aceia de keratină, la început, până să mă obişnuiesc, spre țâfna mea reprobatoare. Viermii netezi şi maroniu‑lucioşi, cu aspect artificial, ca de masă plastică, îmi stârneau repulsia cu zvârcolirile lor de arcuri meta­lice. Ca să nu mi se facă greaţă, preferam să nici nu mă uit la ei – îi luam din apă cu o pensetă şi‑i aruncam în recipientul cu care‑i transportam la acvariul din cameră. Fata‑cu‑ochi‑verzi prefera să lase această sarcină ingrată a relaţiei noastre sentimentale mai mult în seama mea…

Am început să studiez comportamentul tubiilor stând pe closet, plasat de arhitectul apartamentului meu lângă lavabou. Nu aveam cum să nu‑mi cadă ochii pe lighenaşul lor. Lăsate liniştite în apă, tubiile se adunau într‑un ghem. E fascinant acest instinct ca al insectelor de a se strânge ghem în apă. Şi furnicile, şi albinele procedează asemenea bancurilor de peşti. Colectivităţi acţionând ca un organism global, cu o viaţă în care entitatea individului se pierde într‑un alt nivel de existenţă, într‑o altă Fiinţă, mai mare şi depersonalizantă. Luată în parte, nici o tubie nu mai era altceva decât un element filiform cabrându‑se în zvâr­coliri spontane sau târându‑se greoi în spaţiul plan al fundului ligheanului, dar lăsate în colcăiala lor fără noimă, după schimbarea apei, tubiile se regăseau în doar câteva minute, deşi nu aveau nici ochi, nici alte organe de simţ sofisticate şi, împreună, alcătuiau cu trupurile lor sfere perfecte. Conştiinţa lor de sine diminuată, aproape lipsă, percepţia mediului ambiant redusă la cel mai rudimentar şi stupid simț tactil, se concretiza spaţial într‑o construcţie de ansamblu vizând perfecţiunea. Din ea, firele haotice ale entităţilor individuale ieşeau flage­lând apa din jur într‑o fâlfăială permanentă. Niciuna dintre aceste fiinţe primare nu avea vreun sens. Sensul era dincolo de ele, într‑o structură de care ele nici măcar nu aveau cum să fie conştiente.

Oglindit în bios‑ul apei din ligheanul din baie, un „Soare” de viermi îşi flagela tentaculele, aidoma celui de pe Cer; negru.

Tubiile astea contraveneau conceptului de „ocean primar” al lui Oparin. Nu suportau apa călduţă (presupusă de savant ca temperatură probabilă a „supei primor­diale” a Precambrianului, în care Viaţa rudimentară, celenteratele şi viermii, ar fi apărut spontan în materia organică produsă prin sinteză directă de descărcările electrice ale „Facerii” în varianta ştiinţifică) – iar dacă apa depăşea 23‑24 de grade Celsius, intrau spontan în putrefacţie.

Dar cel mai interesant aspect al comportamen­tului coloniilor de tubii rămânea capacitatea lor de a recepta lumina şi apropierea, sau îndepărtarea mea de ele. Tubiile aş zice că au percepţii extrasenzoriale. Când stăteam pe scaun, nemişcat, ele se destindeau şi ghemul în care coagulaseră se mărea. Când mă ridicam, ele se strângeau într‑o zvâcnire de musculatură cu „comandă centrală” raţională. Cu ce or fi percepând lumina becului chior şi mişcările mele prin cameră? Părea neverosimil, incredibil de‑a binelea, dar ghemul lor orb recepta, şi se crispa în întreaga lui masă, dacă eu îmi interpuneam mâna între eIe şi sursa de lumină, de altfel destul de slabă, a becului de 25 de wați. Mii, poate sute de mii de indivizi reacţionau spontan, fără niciun mijloc de comunicare, contractându‑se într‑un zvâcnet, micşorând ghemul coloniei lor acvatice la aproape jumătate din dimensiunea lui normală. Nu numai cele de pe faţa expusă, dar şi cele de pe faţa opusă. Dacă întindeam mâna spre ale, chiar fără să o interpun între ele şi lumină, ele simţeau asta şi strângeau ghemul viu: reacţie inutilă de autoapărare, când toate erau destinate inevitabil aceleiaşi sorţi ingrate – „hrană‑vie” pentru potolirea foamei unor peşti exotici captivi. O societate, cu instincte gregare poate mult mai puternice şi… „înăl­ţătoare” decât ale oamenilor, şi cu atât mai mult ca ale peştilor, menită să fie sacrificată pentru perpetuarea chinului unei detenţii fără vină a unor fiinţe poate mai stupide, în anomia entelehiei lor, decât eIe. Nu, este evident, lumea asta este fără nicio noimă! Iar „anima­lele mele de agrement” nu‑mi furnizau nicio distracţie. „Distracţia” asta cu ele era foarte tristă pentru mine. O farsă. Tragică.

După ce a părut încântată o vreme de înmulţirea peştişorilor noştri multicolori (făcând o adevărată apocalipsă sentimentală din molimele care au bântuit din când în când, pe parcursul anilor, prin acvariile noastre, redu­când numărul peştişorilor până, la un moment dat, la doar doi, ceea ce m‑a obligat la drumuri până în Obor pentru noi achiziţii care să completeze setul lor minim de perechi), Fata‑cu‑ochii‑verzi, mai ales după termi­narea facultăţii şi intrarea ei în serviciu, a devenit tot mai indiferentă faţă de distracţia noastră preferată din anii studenţiei – fiindcă pe ea o plictisea, sau nu avea timp să jucăm şah, table, cărti sau jocuri pe calculator, la care, generaţii diferite, cum eram, pe mine mă pasi­onau mai mult cele de gândire – logică sau strategie – la care joyce‑stick‑ul sau mouse‑ul nu sunt decât piese intermediare de transpunere şi reificare a Ideii (cum ar spune Hegel), pe când pe ea o pasionau tocmai cele de dexteritate a manevrării părţii tehnice, altfel neintere­sante sau de‑a dreptul stupide în ce priveşte conţinutul intelectual sau logic al jocului propriu‑zis, care nu era decât simplă schematizare mecanică, unidimensională a Lumii, ca un grafic cu doar două sau trei elemente simbolizate printr‑un desen infantil rezonând kitsch, de tip Mario, Pac‑man sau Sky‑fight, la care singurul factor de dificultate era cel de viteză a receptării şi de reacţie exactă la stimul, fără nicio altă sofisticare „filosofică” – nu prea ne jucam împreună şi, deşi pasionaţi amândoi de literatură, artă, filosofie sau ştiinţă – singurul nostru spaţiu comun fuseseră peştişorii din acvariu, a căror îngrijire, până la urmă, ea a lăsat‑o, toată, doar în seama mea.

Fata‑cu‑ochi‑verzi a plecat brusc într‑o excursie în străinătate (unde se pare că a avut o experienţă… inedită, dramatică poate) şi, când s‑a întors de acolo, nu a vrut să mai vină pe la mine, degeaba i‑am spus că ultimii guppy suferă de lipsa ei… Nici când am anunţat‑o că, din toţi peştişorii noştri nu mai supravieţuieşte decât un singur „lipicios”, nu a vrut să vină să‑l vadă. Aşa că, zilele trecute, în vreme ce mă mutam în casa nouă pe care mi‑am cumpărat‑o cu banii de la vânzarea unei moşteniri de familie, a murit şi el – l‑am găsit pe fundul acvariului şi l‑am aruncat la closet cu ultima apă a lui, am aruncat şi algele la gunoi şi am spălat acvariul plân­gând, apoi am sunat‑o la telefon pe Fata‑cu‑ochii‑verzi, care m‑a întrebat rece şi distantă, când mi‑a auzit vocea: „Da, şi ce vrei?”, aşa că i‑am răspuns că: „Nimic”, şi am închis.

Tubiile văd fără ochi. Şi au conştiinţa colectivă apocaliptică a viitorului îngrozitor care le aşteaptă, dar, faptul că se strâng ghem, unele în altele, nu le ajută la nimic. Percepţia lor extrasenzorială, premoniţia… socială, parapsiho­logică, le este inutilă. Chiar dacă, mai sensibile poate decât Cristos, lovite pe la spate ar putea spune cine este cel care le‑a lovit, fără să‑1 vadă şi, poate, cunoscând şi numerele câştigătoare la extracţia Loto de duminica viitoare. În fond, nici Lui Cristos nu i‑au slujit la nimic nici clarviziunea, nici înalta cunoaştere.

Nici Lui, nici tubiilor, nici Fetei‑cu‑ochi‑verzi, nici mie. „Ieşim din mocirlă numai pentru a fi, fără niciun alt sens sau scop anume”, spunea Heraclit, zis Obscurul, Primul dintre cei 7 mari înţelepţi ai Greciei Antice şi cel mai important dintre ei, fiindcă toţi ceilalţi 6 nu au făcut altceva, toată viaţa, decât să‑l comenteze şi interpre­teze pe Acesta, şi se considerau „sfinţi” fie şi doar dacă înţeleseseră ceva din el sau erau în stare să reproducă mecanic, din memorie, în discursurile lor, câte un citat din vorbele Acestuia. Primul.

 

11 iulie 2003‑4 septembrie 2007

View Comment (1)
  • Foarte interesant ca promovati o aducere aminte a autorilor romani de science-fiction, ale caror opere sunt la fel de vii si astazi. Respect.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top