1. Biserica, de mare ce era, părea că stă să se prăbuşească. Era o biserică binecunoscută, Madona Dudu, celebrată ca titlu de carte ‑
Madona din dud ‑ de Cezar Baltag, umbră palidă a lui Nichita Stănescu.
Imi închipuisem mereu clădirea pe care o aveam în faţă gata, ca o navă, să plutească în jos, să se desprindă de tălpile ei de pămînt, de zona pieţii cu tarabe pline de ridichi de lună – am furat cît am putut de‑acolo ‑ să o ia la vale spre Craioviţa Nouă sau să vireze către Valea Roşie, ca mai, să încreştineze tot oraşul. Imi aminteam, nu ştiu de ce, una din poveştile spuse de bunica mea dinspre mamă. Socul unei explozii, în al II‑ lea război mondial, pulverizase fabrica de ciocolată din Valea Roşie cu ciocolată cu tot. Copiii, printre care şi ea, smulgeau cu dinţii şi lingeau ciocolata direct de pe gardul de sîrmă ghimpată care acum împrejmuieşte doar memoria lor şi imaginaţia noastră.
Am intrat în curtea bisericii. Nu am apucat să deschid. Intotdeauna mi‑am imaginat sfinţii ca pe nişte oameni, totuşi oameni, prin ale căror vene nu curge un sînge ca al nostru, ci un fel de cerneală arhetipală cu care pe vremuri au fost scrise Evangheliile.
Uşa Madonei Dudu s‑a deschis şi în pragul ei a apărut un preot înalt, bărbos.
Părea un sfănt. Tot ce îmi putea fi mai străin era în faţa mea. Tot ce îi putea fi mai străin era în faţa lui.
― Tineţi de confesiunea noastră?
Am plecat.
2. Predam franceza la un liceu industrial din Rishon Le Zion. Neştiind bine ebraica foloseam o metodă acceptată, franceza prin franceză. Pentru asta comandasem manuale din Franţa. Le primisem.
Vreo treizeci – patruzeci. Imi purtam sub braţ geanta uriaşă cu manualele de franceză –
– franceză prin franceză. Era dis-de-dimineaţă. De fapt, soarele nu răsărise. Eu nu mă trezisem
de tot. Dar, ca să mai fac o paranteză, întotdeauna se găseşte cineva care să-ţi spună
Eu sînt realitatea, bă, realitatea palpabilă.
Plecasem din Ashdod şi acum trebuia să schimb autobuzul.
Acolo nu există o iarnă propriu-zisă. Doar două anotimpuri – unul cald, unul ploios. Multe
microclimate. Zile calde, nopţi reci.
Eram singur în staţie. Autobuzul a oprit pentru că trebuia să oprească, era o staţie obligatorie. Am urcat, am plătit biletul. Incă nu mă aşezasem, orbecăiam pe culoar.
Frînă bruscă, fără motiv, dedicaţie specială pentru mustaţa mea.
Cînd am căzut cu nasul între cărţile risipite în noroiul lăsat şi adunat de tălpile tuturor călătorilor, mi-am dat seama cît sînt de străin. Aş fi preferat să fiu altfel, hidos, idiot, dar nu străin.
Abia atunci am înşeles în deplinătatea lui versul lui Baudelaire
Anywhere, anywhere, but out of this world, aşa am ănţeles, cu chiu cu vai, că nu sînt de pe lumea asta.
3. Nimeni nu era ca noi. Păi cum coboram noi trei – oare trei – pe stradă, păi cînd beam noi se cutremura pămîntul. Vere, eram atît de beţi în anul blestemat 1990, încît ne-am rătăcit. Acuma,
Dumnezeu să mă ierte, Braşovul e un oraş făcut fără pic de concepţie, fără plan, ca orice oraş bătut de vînturile soartei, şi cînd vorbesc de vînturi vă rog să nu vă gîndiţi la altceva. Ba da, să vă gîndiţi.
Vere, eram atît de beţi încît nici măcar nu vă pot spune cît eram de beţi. Pesemne nici acum nu m-am trezit. Nu vă pot spune nici măcar cu cine eram. Oricum, eram trei. Cred că eram cu Eli şi cu Nae. M-am pierdut de ăilalţi. M-am trezit, vorba vine, înafara oraşului, pe un cîmp noroios, în întuneric.
Măsura unei democraţii, mi s-a părut în beţia mea că se măsoară prin inversul vitezei cu care se poate improviza un pluton de execuţie. Am zis. Sau m-am gîndit.
Oricum, semnul meu distinctiv a fost din nou mustaţa.
― Stăi !
― Stăi gă drag!
Nu părea limba română. De fapt nu părea niciuna din limbile pămîntului.
Ingrozit, am rupt-o la fugă. Am căzut cu faţa în noroi – a cîta oară? Apoi am fost îmbrîncit în curtea unei chestii care părea o cazarmă şi pus la zid.
Acum, cînd vă scriu aceste note de la revedere stau în faţa oglinzii. Am băut. Aproape că îmi vine să piş ochii, cum spuneţi voi. Să dau la şoareci. Clătinîndu-mă, îmi tai mustaţa.
Trebuie să plec.