Pentru noi, românii, invazia rusească a început insidios, prin 1992, în timpul războiului moldo-transnistrean, de fapt româno-rus. Acest lucru este confirmat de romanul Iar dimineața vor veni rușii (editura Polirom, 2015) a universitarului, prozatorului și publicistului basarabean Iulian Ciocan. Povestea urmărește un alter ego al autorului care se întoarce în Chișinău după ce și-a terminat studiile de filologie la Brașov. De aici, realitatea ficțională se bifurcă, îndepărtându-se tot mai mult de istoria recentă a României, Moldovei și Rusiei. Căci dacă societatea basarabeană, în mediul urban și rural, ruso- și româno-fon, este pe deplin reprezentată și recognoscibilă din episoadele de roman care se înșiruie aparent fără legătură, într-o tehnică narativă pe care o vom întâlni și la următorul autor despre care vom vorbi aici, ce frapează în Iar dimineața vor veni rușii este că în universul ficțional rușii chiar vin! Viața tuturor personajelor se schimbă, de cele mai multe ori în rău, căci majoritatea sunt românofone – cu notabila evoluție către exterminare a tipicului „profesor de latină”, burlac cu vreo 10 ani înainte de pensie, căruia apartamentul i se ocupă de către un rusofon, trecerea Prutului în refugierea în România i se interzice (de vameșul român!) fiindcă pașaportul îi e expirat, iar la întoarcerea în Chișinăul aflat sub ocupație rusească, arestarea, interogarea sunt preludiul măcar exilului în Siberia; el va fi plâns doar de amanta sa, bucătăreasă – singura posibilitate de supraviețuire va fi colaborarea, supunerea. Iulian Ciocan nu are iluzii naționaliste, nici măcar patriotice, nu există un front eroic pe Nistru sau pe străzile Chișinăului, avionul prezidențial moldovenesc este doborât de un avion de vânătoare rusesc, imediat după decolarea de lângă capitala moldoveană. Dacă înainte să vină rușii viața în Moldova era precară, material și spiritual – savuroasă descrierea mediului literar și universitar din Chișinău! – la sosirea rușilor ea devine de netrăit doar pentru unioniști, de unde cele două variante: refugiul în România sau acceptarea întoarcerii la modul de viață sovietic, cu rusofonii ca superiori „moldofonilor”. Finalul romanului nu este o tragedie națională, ci un șir de tragedii personale, nu este un vaiet de cor antic, ci plânsul în pumni al unei femei grase. Probabil Iulian Ciocan a scris în Iar dimineața vor veni rușii cea mai bună satiră a naționalismului românesc impotent de după 1990.
*
Dumitru Crudu, alt basarabean cu studii filologice la Brașov, poet și dramaturg publicat și jucat internațional, tocmai a avut un mic turneu de lansare în România cu cartea de proză al cărui titlu este Ora cinci și șapte minute (Humanitas, 2022), momentul din 24 februarie 2022 când Rusia a declanșat invazia Ucrainei. Cartea este scrisă cu o tehnică narativă a episoadelor cvasi-independente, dar cu un ritm accelerat față de romanul lui Iulian Ciocan, fiindcă episoadele lui Dumitru Crudu nu sunt decât rar capitole de roman, ci mai degrabă pastile de proză scurtă, întocmai ca în Moartea unei veverițe, volum din 2017. La fel ca în 2017, avem de-a face, totuși, cu un roman, fiindcă există fire subterane care leagă schițele, există personaje recurente, există un ton și o morală, în toate cele peste 50 de texte care au propriile titluri. Corespondențele pot duce la trasee de lectură complexe, ca în Moartea unei veverițe, fiindcă Ora cinci și șapte minute este mai ales o carte a simultaneității: invazia Ucrainei de acum este simultană în mintea unor personaje cu celelalte războaie post-sovietice, dar și cu cel din Afganistan, chiar cu tăvălugul războiului mondial. Ce constituie simultaneitatea este aceeași comportare a armatei ruse față de cei pe care îi „eliberează”, indiferent de ce arată calendarul. Rusul te eliberează jefuindu-te, violându-te, omorându-te. Mort fiind, mai mori o dată, în generația viitoare, la următoarea invazie. Ce este interesant este că „eliberarea” anistorică executată de ruși nu le-aduce acestora nimic, ne face să înțelegem Dumitru Crudu. Avem pastile narative despre viețile, psihismele soldaților ruși, ale ofițerilor lor, dar și ale familiilor lăsate acasă, chiar în Moscova. Ca în Gogol, rușii lui Dumitru Crudu sunt „suflete moarte”. Dacă Iulian Ciocan scrisese o satiră, Dumitru Crudu a scris un avertisment. Într-o lume în care personajele se îmbată, râd, se căsătoresc, trăiesc împreună fără să țină cont de granițe post-sovietice și de naționalități și limbi naționale, când vine ora invaziei, totul e pe cale de dispariție, căci există un rău fundamental în ființarea rusească, pare că ne repetă obsesiv povestitorul din Ora cinci și șapte minute.
*
Ziua Victoriei. Culegere de proză fantastică dedicată spiritului de luptă al poporului ucrainean (Pavcon, 2022) este exact ce spune titlul. Scrisă și pusă laolaltă după o idee a botoșăneanului George Lazăr, culegerea de peste 250 de pagini conține opt ficțiuni (și o prefață vituperantă a lui George Lazăr) ale următorilor autori din fantastica românească: Anamaria Borlan, Ciprian Mitoceanu, Cristian Cârstoiu, Aurel Cărășel, Florin Giurcă, Daniel Timariu, George Sauciuc, George Lazăr. Cu Ziua Victoriei, depășim realitatea și tehnicile realismului, fără să ajungem la parabolă și, în niciun caz, la propagandă. Ne aflăm, dacă vreți, într-o supra-imprecație adresată invadatorului, un blestem scris cu mijloacele de expresie ale science fiction-ului și chiar ale basmului. Ziua Victoriei este un vers cu „râul, ramul, mi-e prieten numai mie” care a devenit culegere de proză fantastică. Este și un manifest de solidarizare direct umană, dincolo de naționalitate și politică. La fel cu avertismentul repetat din cartea lui Dumitru Crudu, autorii de fantastică români, indiferent de situarea lor geografică (Botoșaniul lui George Lazăr este pe graniță, dar Brașovul Anamariei Borlan este în centrul țării, Timișoara lui Daniel Timariu este „la adăpost”, iar Cristian Cârstoiu trăiește în America) sau de legăturile cu Ucraina (George Sauciuc este „și” ucrainean, are carte scrisă și publicată în ucraineană) au reacționat cum știu mai bine, scriind povești fantastice, la agresiunea crudă și obscenă a Rusiei. Ziua Victoriei este o carte care mă face să mă simt mândru că fac parte din fandomul românesc. Nu voi vorbi acum despre calitățile literare ale ei, este un volum inegal și rugos pe alocuri, dar viu și puternic cum trebuia să fie. Aleg să menționez aici ultima proză din culegere, Și atunci s-au deschis porțile iadului, a lui George Sauciuc care seamănă cu ce s-a spus și s-a scris de autori non-mimetici, dacă aș folosi termenul lui John Clute, din cele mai vechi timpuri: în fața crimei (violul unui băiețel ucrainean de către soldați ruși beți) numai blestemul poate fi spus (un personaj „nebunul satului” deschide iadul pentru a-i pedepsi pe criminali) și, prin cuvânt, împlinit. Celelalte texte ale culegerii rezolvă același tip de conflict cu varii grade de raționalitate, de unde etichetele de science fiction care ar fi meritate de unele proze. Pentru mine, așa cum am spus, cea mai adecvată motivului culegerii, este ultima.
*
După cum se poate vedea, literatura română face ce poate în fața războiului rusesc. Ea pregătește publicul, îl avertizează, îi oferă posibilitatea unei defulări a tensiunilor existențiale, își face datoria cu alte cuvinte. Și, da, cred cu tărie că putem învinge o agresiune nu numai cu arme, ci și cu cărți.