Invazia întregii Ucraine în urmă cu un an de către armata „rusistă” a confirmat și întărit conștiința națională a apărătorilor ucraineni. Războiul, început ca unul civil între cetățeni ucraineni rusofoni și reprezentanții Kievului în Donețk și Luhansk, apoi cu secesiunea de facto a celor două oblast-uri din Donbas, se întinsese deja, la 24 februarie 2022, pe opt ani. O consecință secundară a acestui conflict cronic a fost înscrierea celor două cinematografii naționale, rusă și ucraineană, pe orbita propagandei de război, astfel că, în aproape un deceniu, să avem o listă semnificativă de filme de un naturalism dur, folosind un evantai de mijloace de expresie cinematografică, arătându-ne realitățile și „realitățile” de pe front și din spatele acestuia. (Aveți aici o trecere în revistă a zece titluri: https://www.youtube.com/watch?v=Mopbib1shn0 foarte utilă pentru a vă reaminti momentele și locurile importante din escaladarea care a dus la invazia de anul trecut: luptele fratricide din Donbas, revoluția Maidanului kievean, anexarea Crimeii și capturarea flotei ucrainene etc.) Cinematografia ucraineană este foarte explicită în simbolismul folosit care ridică la putere aproape mitică povești punctuale, reale.
https://www.youtube.com/watch?v=Mopbib1shn0
De cealaltă parte, cu o propagandă care are ca fundamente minciuna și raptul, care nu folosește cuvântul „război”, care se află de fapt într-un univers mental paralel, cinematografia nu are libertatea nici alegerii subiectului, nici a modului de exprimare. Cu atât mai mult, un film produs de compania de mercenari Wagner − armata privată a bucătarului lui Putin, Prigojin − este un obiect „artistic” cel puțin bizar, o parabolă de o îndoielnică eficiență propagandistică. Este vorba despre Cei mai buni în iad, produs în 2022.
Povestea filmului este de o simplitate aparentă năucitoare: pe un front care este copia fidelă a teatrului de război real, devoalat de filmările personale ale combatanților, publicate în social media, avem două forțe armate echipate cvasi-identic, cu elemente de identificare din banderole de bandă izolatoare albă și, respectiv, galbenă, numiți – cum altfel? – „albii” și „galbenii”. Deodată, orice marcă națională, rusă sau ucraineană, a dispărut, iar pe parcursul filmului vedem că nu este o întâmplare, căci povestea pare mai degrabă filmarea unui joc pe calculator, ieșit din istorie, unde rezolvarea directă a misiunii militare este ceea ce contează, ruptă de orice context ideologic actual, însă cu recurente referințe la strămoșii luptătorilor albi sau galbeni, care au fost de aceeași parte în Al Doilea Război Mondial: „Bunicul meu a luptat la Berlin!” îi spune un „alb” unui „galben”, iar acesta îi răspunde „Și bunicul meu a luptat acolo!”, apoi se înjunghie reciproc. Un alt exemplu de incertitudine morală a producătorilor filmului este folosirea simbolurilor religioase: într-o casă care schimbă de câteva ori ocupanții, de la galbeni la albi și invers, o icoană ortodoxă este dărâmată de câteva ori de pe polița din colțul camerei; indiferent care armată este acum în casă, se găsește un soldat pios care să ridice icoana, să-și facă o cruce disciplinată, largă, și să reașeze icoana la locul ei. Presupun că mesajul implicit al strămoșilor comuni și credinței identice este că, nu-i așa?, albii și galbenii sunt unul și același popor, ceea ce corespunde cu teza lui Putin: Ucraina nu există ca națiune, ucrainenii sunt ruși care au uitat că sunt ruși.
În fine, după scene de război excelent realizate, care cresc senzația spectatorului că se află în plin „war porn”, ambele detașamente pier, niciun alb și niciun galben nu supraviețuiește zilei care a văzut tot, de la înjunghieri pe podeaua casei cu icoană, la episoade de tir „Counterstrike”, la baraje de artilerie și la folosirea de drone dirijate din buncăre aflate la kilometri distanță de locul masacrului. Filmul wagnerian se încheie cu aducerea de noi albi și galbeni pentru continuarea misiunii tactice a cărei semnificație nici nu mai contează, final coerent cu politica rusă de dispreț pentru viața oricărei ființe umane, în uniformă cu banderolă de indiferent ce culoare.
Cei mai buni în iad este un film care dezumanizează oamenii de pe și din fața ecranului, este nevoie de un mare efort pentru o persoană neindoctrinată de „rusism” să nu se simtă maculată după vizionare. Cei mai buni în iad iese din canonul filmului de război întocmai cum propaganda putinistă a depășit absurdul celor care au precedat-o – sovietică, nazistă – apropiindu-se mai degrabă de producțiile Ministerului Adevărului orwellian. Cu toate acestea, Cei mai buni în iad ajută la înțelegerea la un nivel abstract, academic, pentru modul de gândire al lui Putin și acoliților lui. Într-un fel sau altul, războiul ruso-ucrainean de acum este „ultimul război”, fără supraviețuitori.