Now Reading
Locomotiva Ganz

Locomotiva Ganz

daniel-timariu
locomotiva-ganz

Cu cât săpau mai mult, cu atât nedumerirea sporea. Nu neapărat față de perfecta stare de conservare, cât pentru ceea ce părea a fi. Artefactul fusese deja datat ca aparținând ultimei decade a imperiului austro-ungar, înainte de răsunătorul colaps de după Primul Război Mondial, chiar în primii ani ai secolului al 20-lea. O locomotivă electrică Ganz „Valtellina” în perfectă stare de conservare, prinsă în mlaștinile din lunca Timișului, precum un mamut în permafrostul siberian.

— Ar putea fi pradă de război? își chestionă profesorul Sorescu studenții și colaboratorii.

— În niciun caz, îi răspunseră mai mulți, nu neapărat pentru că știau că așa ceva ar fi fost cu neputință, ci doar pentru că ideea în sine li se părea anecdotică.

Însă, dacă speculațiile se înfundau rapid în glume cu iz peiorativ la adresa armatei române, nici știința nu le oferea instrumentele necesare unei mai bune înțelegeri a evidenței. Aflată la peste douăzeci de metri adâncime, acoperită de vechi straturi de mâl, dar și de urme ale unor ere din urmă cu câteva milioane de ani, locomotiva în sine căpăta brusc consistența unui obiect aflat la granița dintre real și imaginar. Nici dacă ar fi extras din solul mâlos corpul intact al unui centaur mirarea arheologilor nu ar fi fost mai mare.

— Au adus-o pe Dunăre, apoi pe Timiș.

Erau cu toții obosiți, după o zi de săpat sub un soare tot mai nemilos. Cortul nu le oferea protecția sperată împotriva țânțarilor, chiar dacă aerul era răcorit de stații de climatizare moderne, iar șeful cel mare, danezul cu nume de viking, Damgaard, le permitea să fumeze și să bea. Așa că, din când în când, fie că domnea tristețea, sau, din contră, veselia, se auzeau aplauze. La fel și în acea seară, când asistenta profesorului Sorescu, tânăra Aurora, spuse timidă:

— Dar dacă această locomotivă este un experiment?

Probabil datorită emoției, sau a nesiguranței dată de lipsa ei de experiență, sau a prezenței a doi profesori renumiți și a altor cercetători, Aura nu folosise timpul trecut, ci pe cel prezent, lucru imposibil de trecut cu vederea de cei prezenți, care, totuși, își văzură în continuare de treabă imperturbabili. Noua supoziție tocmai ce adăugase un strat suplimentar de mister unei probleme și așa mult prea complicate. Însă Aura nu se dădu bătută, speculând momentul, amestecând informații deja dezbătute cu unele ce nu puteau fi rostite fără o pierdere necuantificabilă de prestigiu academic:

– Locomotiva este perfect conservată, vopseaua însă este din altă epocă, analizele preliminare nu au identificat-o, tabla are grosimea din proiectele tehnice, în schimb structura cristalină indică un aliaj necunoscut, spuse ea subliniind necunoscut pentru a mai îndulci din amăreala vorbelor. Apoi, geamurile securizate din sticlă călită acoperite cu peliculă antiașchii sugerează tehnologii inexistente în aceea epocă. Și nu doar acestea, dacă-mi permiteți, spuse ea ridicându-se, am făcut o listă.

Însă profesorul Sorescu tuși semnificativ, după care, îndreptând jăratecul trabucului spre un punct oarecare de pe folia cortului, spuse:

— Astăzi au fost peste treizeci și opt de grade la umbră. Propun pentru mâine o pauză. De fapt, că tot vine Sfântul Constantin și Elena, ce-ar fi să ne revedem luni? În felul acesta ne mai răcorim și ideile au timp să se așeze.

Își coborî trabucul și se uită lung spre colțul în care Aura încerca să se facă nevăzută.

Însă ideile despre care vorbea profesorul nu se așezară nici după consumarea unei săptămâni și apoi a încă unei alte săptămâni. Nici măcar după ce valul de căldură, ce venise din nordul Africii și adusese pentru Timișoara un nor de nisip roșcat, trecuse. Din contră, ideile căzuseră pe un sol prea fertil pentru a nu fi preluate și apoi amplificate, la început doar de studenți și asistenți, apoi chiar de profesori. Așadar într-o altă seară, aproape în aceeași configurație, profesorul Sorescu deschise chiar el subiectul:

— Nivelul de radiații este mult crescut, nu în acel mod, făcu el referire indirectă la una dintre ideile cu tot mai mare priză, aceea a unui experiment ce implica fie o explozie atomică, tot metalul încorporat în locomotivă are o radiație nucleară remanentă ridicată.

Aura, care, trebuie spus, stătea la fel de modestă ca întotdeauna în colțul alocat asistenților, având în permanență un laptop deschis, în caz că vreunul dintre profesori ar avea ceva de notat, se foi și tuși, atrăgând astfel atenția asupra ei. Profesorul Damgaard, aflat mai aproape de ea decât profesorul Sorescu, îi făcu semn din bărbie să vorbească.

— Ceea ce sugerează, trecut ea direct la concluzii, că locomotiva a fost construită într-o perioadă cu radiație generală mult mai ridicată decât cea din prezent și, evident față de cea din 1910, o perioadă neafectată de experimente nucleare.

— Se poate spune asta doar despre tablă, o corectă profesorul Sorescu, în aprobarea danezului și a celorlalți colaboratori.

— Așa este, conchise și Aura, ceea ce nu afectează deloc supoziția că întreaga locomotivă pare construită într-o perioadă greu de stabilit.

Fu rândul profesorului Damgaard să o corecteze:

— Cu siguranță știm că ceea ce cunoaștem până acum nu ne permite o datare exactă.

În cort se așternu liniștea. Se auzeau doar zgomotele aparaturii electrice și, din când în când, vuietul făcut de câte o mașină ce gonea pe șoseaua ce lega Timișoara de Buziaș.

— Doar dacă, nu se lăsă Aura intimidată, locomotiva a fost făcută în viitor.

Unul dintre asistenții mai vechi ai profesorului danez se înecă și începu să tușească. Cu toții așteptară ca lucrurile să revină la normal, surescitați de ceea ce bănuiau că urma să spună Aura. Iar ea nu se lăsă rugată:

— Radiația remanentă din metalul locomotivei, măsurată în trei laboratoare, arată că cel puțin oțelul a fost fabricat într-o atmosferă puternic radioactivă. Nu există nicio piesă care să fi fost confecționată în alte condiții. Cum aceste condiții nu pot fi replicate, nici măcar cu tehnologia actuală, rămâne o singură concluzie logică.

— Atunci când ai eliminat imposibilul, orice rămâne, oricât de improbabil, trebuie să fie adevărul, o completă profesorul danez.

— Sau o mare gogomănie, șopti profesorul Sorescu, fără a încerca prin asta să întrerupă discuția.

— Ceea ce, continuă Aura, ne duce la concluzia, o primă concluzie, interesantă. Cândva, să presupunem că în trecut, radioactivitatea naturală a suferit un salt brusc, după care a revenit la valorile curente. În timpul acelei activități singulare a fost turnat oțelul din piesele ce formează această locomotivă.

Ipoteza era absurdă. Piesele conțineau diverse tipuri de oțel, din șarje și locuri aflate la mari distanțe unele de altele. Ba chiar unele piulițe erau mai noi decât altele, arătând că fuseseră înlocuite, în timp ce nivelul radiațiilor nu suferise schimbări. Așadar singularitatea ar fi însemnat un interval de minim zece ani. Cum ar fi fost posibil așa ceva fără ca ea să nu fie cunoscută și studiată? În toate documentările lor, întreprinse cu multe rezerve și privite cu suspiciune de partenerii din alte țări, cei doi profesori nu găsiseră nicio referire la aliaje înalt radioactive. Ba chiar, ținând cont că oțelul ce ar fi trebuit să se găsească în locomotivă fusese turnat înainte de era atomică și că stătuse în tot acest timp bine îngropat, valorile de radioactivitate ar fi trebuit să fie mai mici decât cele dintr-o mostră etalon de oțel contemporan.

— Sau, completă Aura, ceea ce avem în fața noastră a fost construit undeva în viitor, după un război nuclear de mari proporții.

Asistenții de față zâmbiră, ba chiar chicotiră, încurajați de expresiile amuzante ce înfloriseră pe fețele celor doi profesori. Conceptul călătoriei în timp, a unei persoane, sau al unui obiect, fusese de mult timp catalogată drept o pură speculație filozofică.

— Sau, spuse Aura a doua oară, voi completa ceea ce a spus domnul profesor Damgaard – cei doi își zâmbiră – cu referire la geniul detectivist imaginat de Conan Doyle, spunând că dacă locomotiva nu vine din trecut, dar nici din viitor, înseamnă că ea nu este ceea ce credem noi că este. Imaginea ei, acum că este complet extrasă din sol, aduce a locomotivă. Piesele și subansamblele ce o formează par făcute din oțel, cupru, sticlă, fontă sau plastic. În fapt, întreg ansamblul, identificat de noi ca fiind o locomotivă electrică Ganz de tip „Valtellina”, este cu totul și cu totul altceva. Un obiect, să presupunem, multidimensional, confecționat din materiale inexistente spațiului și timpului nostru, ce, asamblate și prezentate ochilor noștri, ne creează iluzia unui obiect identificabil, chiar dacă straniu și el ca prezență în acest loc și timp.

— O locomotivă, șopti profesorul Sorescu.

Asemenea primei dăți când Aura deschisese subiectul, la fel ca și în alte seri, sub pânza de cort, în aerul rostogolit de ventilatoare și răcit de mașinării moderne, se lăsă tăcerea. Fiecare medita în felul său la noua ipoteză, atenți să nu le cadă scrumul pe cămăși și să nu se lase mușcați de țânțari.

Afară, stând pe două bucăți de șină de cale ferată, aduse și montate de specialiștii Căilor Ferate Române, o frumoasă navă spațială tocmai începea să-și tureze motoarele.

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top