24 februarie 2022 – nu mai e nevoie de-a găsi o jivină fantastică, la coada ochiului, pentru a materializa niște anxietăți, griji, frustrări dinspre nișa nișii literare, dinspre plictisitoarea pandemie, dinspre mutări forțate în RL. Nișa nișii devine un capriciu lipsit de semnificație, pandemia dispare din media și cotidian, mutările forțate nu mai par forțate fiindcă totul nu se poate compara cu RĂZBOIUL. Din decembrie 1989 n-am mai simțit starea aceea de suspendare a eului, dublată de oroare și de un greu de ținut sub control impuls de-a ieși în stradă către un centru, de-a face ceva împotriva ororii, ca să pot reveni cumva la a mă suporta ca persoană, ca să pot avea grijile mărunte dinainte…
„Putin – dați-i Nobelul pentru medicină, avem prima pandemie oprită cu tancul!” Dacă războiul era unul de operetă, cum țarul și-a dorit-o, un război de trei zile, poate bancul ar fi fost… bunuț.
Sau hai să vă povestesc niște poze. Caricaturi, de fapt. În noiembrie 2021 vedeam „Dune”-le, se poate verifica chiar în arhiva „Gazetei SF” cât de mult… „mi-a plăcut” (?!). L(e)-am adorat! Apoi, în avalanșa de imagini ale RĂZBOIULUI, vedeam că aproape fiecare rus seamănă cu un Harkonnen. Putin – baronul, absolut!, în secvența „My desert… My Dune… My Ukraine!”. Ambasadorul rus la ONU – chel ca un Harkonnen. Iar pe fundul paianjenului-hibrid, suprapusă fața lui Kadîrov, potrivire perfectă!
Apoi în știri și pe YouTube începe war-porn-ul, apoi rușii pleacă din Bucha și deja nu se mai poate glumi nici în gând despre această mare obscenitate a RĂZBOIULUI.
N-am mai putut scrie mare lucru după un material cu un prieten din Kiev, pentru „Observator Cultural”. Ritualul zilnic al informării din surse care sunt politic contradictorii, în așa fel încât să pot trage singur niște concluzii înainte de culcare, rutina serviciu-studii (m-am „refugiat” din nou în… studii, cu pretext pragmatic, de fapt ca să-mi țin mintea ocupată cu altceva decât…), serviciu-studii-casă, fără echilibrul dat de lectura de plăcere (la fel ca în ´90, în ´22 n-am mai reușit să citesc o carte până-n vară), dependența emoțională din ce în ce mai accentuată de tribul de pisici („Nu tratez copiii ca pe pisici, doamnă, ci invers!”) mi-au umplut un an din viață. Oricum, mai bine așa, decât într-o tranșee din stepă sau într-un beci mucegăit, așteptând să se termine canonada, nu-i așa?
Ieșirea din torpoare s-a datorat întâlnirii cu refugiați ucraineni în concediul de la mare, de după sesiunea de vară. Tipul de refugiați cu 4X4, măcar Land Rover. Eh, nu toți ucrainenii sunt Atreides… Pe plaja plină de ei mi-am dat seama că n-am dreptul să judec, tot așa cum n-am dreptul să îmi imaginez ce aș face eu în locul lor. Și, fără să vreau, reflexele livrești s-au activat: secvența din Augustin, sfântul Augustin, cu refugiații din Roma, ajunși în provincia Africa după ce Alaric a prădat Cetatea Eternă, blamați de localnici că erau mereu prezenți la jocurile din circul Cartaginei, în loc să… ce?, până la urmă?
Și-ntocmai cum viața continuă, dacă RĂZBOIUL nu ți-o ia, tot așa, într-o zi uscată de ianuarie 2023, mi s-a părut că văd din nou ceva la coada ochiului… Uadafacul?! Niște clopoței parcă ar fi sunat în surdină, undeva peste umărul meu drept. Eram în curte, uitându-mă peste dealuri, amuzându-mă că ultimii motănei, doi micro-obezi alb cu portocaliu, mă imită din postul de observație de pe streașină – singurele dealuri din zona asta de câmpie, poți să-ți agăți privirea de ele, sunt foarte interesante. Apoi – umbra, clopoțeii. L-am simțit – golul – în coșul pieptului, și m-am bucurat. Așa se poate… Așa este ușor de trăit. Bine ai revenit, uadafacule!