Nu cred ca vreo lucrare de artă să mă fi afectat vreodată emoțional așa cum a făcut-o aceasta. Se numește „Can’t Help Myself” și a fost un braț robot programat să curețe lichidul care i se scurgea în mod constant din sine, veșnică hemoragie. A fost programat să o facă cu mișcări ca de dans, atît de umane, și, la început, părea fericit și mândru de sarcina sa, dansînd însuflețit atunci cînd erau vizitatori.
Dar, trei ani mai târziu, pare obosit, fără speranță și parcă trăiește într-un ciclu nesfârșit de încercări constante de a se „vindeca”, fără altă finalitate decît aceea de a distra publicul spectator.
Cînd am aflat că, în sfîrșit, a încetat să funcționeze, în esență murind, nu m-am putut abține să nu-mi imaginez ușurarea pe care trebuie să o fi simțit și așa m-am trezit plîngînd pentru un braț robot. A fost programat în acest fel și nu putea face nimic și nimic altceva pentru sine. Și nimeni nu l-a ajutat vreodată, doar s-au uitat.
