Now Reading
Marina și Serghei Diacenko Vita Nostra

Marina și Serghei Diacenko Vita Nostra

Marina si Serghei Diacenko
Marina si Serghei Diacenko Vita Nostra Prima parte ver rusa

Марина и Сергей Дяченко Vita Nostra
Marina și Serghei Diacenko Vita Nostra
Traducere din limba rusă de Marilena Covălescu
Redactare și prezentare de CAT Graur

 

„De când m-am întâlnit cu VITA NOSTRA, în 2009, am fost uluit de ceea ce am citit – nu doar de poveste, care a fost o revelație pentru mine în sine, ci și de vivacitatea, fluența și puterea prozei încât romanul a devenit o influență puternică asupra scrisului meu. Este o carte care are potențialul de a deveni un clasic modern al genului”. Lev Grossman, autorul bestsellerului Magicienii.

„Dark Harry Potter pe steroizi și cu o doză consistentă de metafizică.” (Aliette de Bodard)

Este atât de greu să vorbești despre bogăția și originalitatea unui roman ca acesta în care fantasticul este infuzat de o magie ciudată, puternic ancorată în realitate și Cuvinte. Nu cuvinte de zi cu zi, nu! Cuvintele Creatorului și poetului, cele ale lui Blake sau Verlaine, Verbul amanților Logosului sau cel al profeților!

S-ar putea vorbi despre această școală ciudată, Institutul de Tehnologii Speciale din Torpa, unde se pare că se predă o formă de magie – deși termenul nu este niciodată pronunțat sau chiar scris și unde Alexandra va trece prin experiențe extreme, unele înfiorătoare și unde eșecurile studenților sunt plătite foarte scump de cei dragi lor – stimulent pentru silința la  învățătură. Este despre supunere și autocunoaștere, experiență și înțelegere, despre limbaj și despre conceptele legate de el, un roman al devenirii și excepționalului: un roman care transcende cuvintele.

Romanul trebuie citit sau aș putea spune mai bine că trebuie trăit, povestea este amețitoare, hipnotică și cuvintele ce o alcătuiesc te rătăcesc într-un vis, într-un coșmar cu ochii deschiși iar metamorfoza eroinei este de-a lungul lecturii însoțită de metamorfoza ta ca cititor.

____________________

Vita Nostra este primul volum independent al unei trilogii, Metamorfozele, scris de Marina și Serghei Diacenko, soț și soție, o fostă actriță și un fost psihiatru. Cei doi autori ucraineni de limba rusă sunt coautorii a douăzeci și opt de romane și zeci nuvele, povestiri și scenarii iar literatura ce o scriu o definesc ca fiind M-realism, fără a explica semnificația lui „M”. S-au născut în Ucraina, au trăit în Rusia, iar acum trăiesc în Statele Unite, în Marina Del Rey, California.

 

Bibliografie, doar romanele:

Gardianul porții (în rusă în original Привратник)

Ritualul  (în rusă în original Ритуал)

Cicatricea (în rusă în original Шрам)

Skrut (în rusă în original Скрут)

Moștenitorul  (în rusă în original Преемник)

Vremea vrăjitoarei (în rusă în original Ведьмин век)

Peștera (în rusă în original Пещера)

Execuția (în rusă în original Казнь)

Armaged-Home (în rusă în original Армагед-дом)

Aventurierul (în rusă în original Авантюрист)

Magicienii pot face totul (în rusă în original Магам можно все)

Valea Conștiinței (în rusă în original Долина Совести)

Pandem (în rusă în original Пандем)

Pentaclul (în rusă în original Пентакль) (coautor cu Andrey Valentinov și H. L. Oldie)

Varan (în rusă în original Варан)

Alena și Aspirina / Fiica întunericului (în rusă în original Алёна и Аспирин) (publicat în rusă și ucraineană)

Energie sălbatică. Lana (în ucrainiană: Дика енергія. Лана) (publicat în rusă și ucraineană)

Cheia Regatului (în rusă în original Ключ от королевства)

Cuvântul lui Oberon (în rusă în original Слово Оберона) (publicat în rusă și ucraineană) (în ucrainiană Королівська обіцянка)

Vita Nostra (publicat în limba engleză în noiembrie 2018)

Regele cuprului (în rusă în original Медный Король)

Răul nu are putere (în rusă în original У зла нет власти)

Digital sau Brevis Est (în rusă în original Цифровой, или Brevis Est)

Migrant, sau Brevi Finietur (în rusă în original Мигрант, или Brevi Finietur)

Posedat (în rusă în original Одержимая)

Stocrat (în rusă în original Стократ; de asemenea, un joc de cuvinte, Socrate)

Lumea întunecată: Equilibrium (în rusă în original Темный мир. Равновесие)

Raza (Russian: Луч)

 

 

…Prețurile, prețurile, pur și simplu un coșmar! Mama, de fapt, a închiriat o cameră cu ferestrele spre vest într-o casă cu cinci etaje la douăzeci de minute de plajă. În cealaltă încăpere, apartament cu două camere, cică!, locuia un cuplu. Bucătăria, baia, toaleta, toate sunt la comun.

— Aceștia doi oricum stau toată ziua la plajă, o liniștea gazda. Ce le trebuie tinerilor? Marea, uite-o colo, se vede de la fereastră. Rai.

Proprietăreasa a plecat lăsând două chei: una de la ușa de intrare și cealaltă de la cameră. Sașka a găsit la fundul geamantanului costumul de baie de anul trecut, puțin decolorat, s-a schimbat repede în baie unde pe calorifer erau la uscat chiloții altcuiva. A cuprins-o euforia: încă puțin și… în mare. Valuri, sare pe buze, apa adâncă de culoare kaki – toate uitate în iarna asta lungă. Prin valul limpede degetele par niște cireșe hultoane. Înoți la orizont și simți cum marea îți scaldă pântecele și spatele, apoi te scufunzi și vezi la fund pietrele, algele și peștișori de un verde pestriț…

— Poate mâncăm mai întâi?, întrebase mama.

Mama era foarte obosită. Drumul într-un vagon de dormit, sufocant, alergatul după găzduire și tocmeli fără sfârșit cu proprietarii nu-i o muncă ușoară.

— Ma, dar am venit la mare…

Mama se întinse pe canapea, punându-și sub cap teancul de lenjerie curată de pat.

— Vrei să trag o fugă după niște plăcinte? zise îngăduitor Sașka.

— Ce, plăcinte ai de gând să mâncăm? Aici este și bucătărie…

— Dar, ma! Să intrăm în apă măcar…

— Du-te, zise mama cu ochii închiși. Așa cumperi și niște ouă și chefir când vii înapoi. Da, și niște pâine și unt.

Sașka și-a tras sarafanul peste costum, și-a îndesat picioarele în sandale și luând din mers un prosop de-al gazdei a zbughit-o în curte la soare.

Aici erau copaci înfloriți, iar Sașka, neștiind de ce soi aparțin, i-a numit „păuni”. După gardul viu tuns neglijent începea strada ce duce la mare. „Strada ce Duce la Mare” – așa decise Sașka să o numească. Indicatoarele cu denumirile reale ale străzilor, simple și plictisitoare nu aveau nicio însemnătate. Se întâmplă, doar, ca lucrurile frumoase să aibă niște denumiri prostești și invers…

A luat-o la fugă pe uliță în jos fluturând din geantă.

Oamenii mergeau în grupuri mari, unii aveau câte o saltea gonflabilă, alții o umbrelă mare sau pur și simplu o geantă de plajă. Copiii, după cum se pare, s-au mânjit de la înghețata topită, iar mamele lor, dondănind, curățau petele cu șervețele nazale mototolite. Soarele atinsese de ceva vreme apogeul și acum stătea deasupra munților îndepărtați ca și cum își căuta un loc unde să se așeze. Sașka, zâmbind larg, se îndrepta spre mare simțind asfaltul fierbinte chiar și prin tălpile sandalelor.

S-au descurcat.

În ciuda faptului că duceau lipsa banilor și că mama avea probleme la locul de muncă. N-au ținut cont de nimic și-au venit la mare, iar în cincisprezece minute… zece… Sașka va face scufundări.

Strada făcea o cotitură. Trotuarul aproape se umplu de panourile publicitare ale unei mărunte agenții turistice – uite Cuibul rândunicii, Massandra, Grădina botanică Nichita, Palatul Alupka. Aparatele de jocuri video sunau și bâzâiau. Dintr-o cutie de fier din fața sălii de jocuri un glas mecanic te chema să-ți ghicească viitorul în palmă. Sașka se ridică pe vârfuri și în sfârșit văzu marea.

Cu greu s-a abținut să nu o ia la fugă. Cobora cu pași repezi pe stânca ce devenea din ce în ce mai abruptă, acolo unde valurile loveau malul, acolo de unde răsunau glasuri vesele de copii și muzica din cafenelele de pe mal. În curând…

Plaja cea mai apropiată s-a dovedit a fi una cu plată. Sașka, fără să se indispună prea tare, a făcut un ocol în jurul gardului și-a sărit de pe balustrada de beton nu foarte înaltă, iar acum pietrișul îi scrâșnea sub tălpi. Căutând un loc liber pe pietre și-a lăsat pe geantă prosopul și sarafanul, alături sandalele și încruntându-se, pășea pe pietre spre locul unde valurile se izbesc de țărm. De îndată ce-a ajuns la apă s-a lăsat în patru labe, s-a aruncat în apă și-a început să înoate…

Iată ce-i fericirea.

În prima secundă apa i se păru rece, apoi călduță ca laptele. Valurile aduceau la mal alge și resturi de pungi de plastic, Sașka însă continua să înoate, apa dinaintea ei se limpezise și-și schimbase culoarea iar în urmă rămaseră saltelele gonflabile și flotoarele multicolore ale copiilor; marea s-a deschis în jurul ei și o geamandură stacojie a străfulgerat, ca un semn al perfecțiunii, între două fâșii azurii.

Sașa s-a scufundat, a deschis ochii și a văzut un banc de pești gri alungiți.

 

* * *

 

S-a întors cu pași repezi  mama, probabil, deja o aștepta și-o va certa. Drumul la deal i se părea surprinzător de abrupt și lung. La chioșc lucra din greu o singură vânzătoare care vindea și pâine și lapte și cartofi, de aceea la ea era o coadă serioasă. Sașka și-a lăsat rând în baza unei cucoane rotofeie și bronzate, „Să spuneți că sunt după dumneavoastră, da?” și pe Strada ce Ducea către Mare a intrat în curtea cu copaci „păuni”.

Un bărbat stătea lângă biroul de închirieri, o cașcarabetă verde cu obloanele veșnic închise. Cu toate că era foarte cald purta un costum de blugi închis la culoare. De sub cozorocul unei șepci albastre chipul îi părea gălbui, bolnăvicios, ca de ceară. Ochelarii săi opaci nu permiteau să pătrundă nici o rază de soare și nici nu reflectau ceva dar cumva Sașka i-a prins privirea.

Și asta a făcut-o să se brusc stânjenită.

Întorcându-se și fără să se mai uite la acest bărbat ciudat, a intrat în scara ce mirosea a generații de mâțe, a urcat la etajul doi și a sunat la ușa din dermatină neagră pe care era scris, din cifre de zinc, „25”.

 

* * *

 

Ele se trezeau în fiecare dimineață la ora patru când vecinii, perechea de tineri, se întorcea de la discotecă. Vecinii se plimbau multă vreme înainte și înapoi pe coridor, beau ceai, scârțâiau patul și când în sfârșit se făcea liniște Sașka și mama adormeau la loc și se trezeau, apoi, pe la șapte jumătate.

Sașka făcea nes. Beau câte o ceașcă de fiecare (bucătăria era plină de vase murdare, vecinii, cuplul de tineri, se scuzau mereu pentru dezordine dar farfuriile tot nu le spălau) și plecau la plajă. În drum cumpărau iaurt la pahar și porumb fiert, cald, presărat cu sare grunjoasă și plăcinte cu gem. Închiriau un șezlong de plastic, întindeau prosoapele pe el și fugeau să se scalde, poticnindu-se pe pietrișul colțuros și sâsâind de durere. Se aruncau, se scufundau și vreme de jumătate de oră, uneori chiar și câte o oră nu ieșeau din apă.

A doua zi Sașka se arsese la soare, iar noaptea mama a dat-o pe umeri cu chefir. A patra zi au mers la o plimbare în larg, dar marea era agitată și amândouă au avut rău de mare. În a cincea zi s-a stârnit o furtună adevărată, iar pe plajă salvamari bronzați, goi până la jumătate, mergeau leneș de colo colo și anunțau la portavoce „scăldatul interzis, în apă sunt aligatori” sau așa le parafraza mama anunțul, citând dintr-un cântecel copilăresc. Sașa se juca cu valurile și a reușit să se lovească la un picior de o piatră; vânătaia dureroasă a durat ceva până să-i treacă.

 

* * *

 

Seara în toată localitatea răsunau discotecile. Grupuri de băieți și fete cu țigările în mână stăteau pe lângă tarabe și case de bilete sau strânși împrejurul băncilor vechi de fontă participând la angajamentele sociale  proprii mamiferelor adolescente. Sașka atrăgea uneori privirile. Ei nu-i plăceau băieții aceștia și prietenele lor împopoțonate, dar în același timp se simțea jenată: unei fete normale i-ar fi rușine să meargă la șaisprezece ani în vacanță cu mama, ca o fetiță. Sașka ar fi vrut și ea ca rezemată cu coatele pe bancă în mijlocul grupului să râdă cu ceilalți sau să stea la cafenea și să soarbă gin-cola din doză, sau să joace volei pe terenul pătrat acoperit cu asfalt gri crăpat ca pielea de elefant. Dar ea trecea mai departe prefăcându-se preocupată de alte treburi mult-mai-interesante și-și petrecea serile plimbându-se cu mama prin parc și pe chei admirând tablourile numeroșilor pictori de plajă, întrebând de prețurile scoicilor laminate și suporturilor de lumânări din argilă, făcând, în general, lucruri neplictisitoare și plăcute inimii, însă izbucnirile de râs ce veneau dinspre grupurile de tineri o făceau uneori să ofteze.

Furtuna s-a potolit. Mâlul s-a lăsat la fund, marea era acum din nou limpede. Sașka a prins un crab mic cât un păianjen. L-a prins și i-a dat repede drumul. Jumătate din timpul planificat pentru vacanță trecuse pe nesimțite, parcă ieri au ajuns în stațiune și iată peste opt zile trebuiau deja să plece…

 

* * *

 

Pe bărbatul cu șapcă albastră l-a întâlnit din nou la piață. Sașka mergea întrebând de prețul cireșelor negre și ocolind rândul cu marfă îl zărise, pe neașteptate, în mulțime. Bărbatul stătea la distanță, cu ochelarii opaci ce nu permiteau trecerea niciunei raze de soare ațintiți către Sașka. Chiar de nu-i putea vedea ochii era sigură că el o privește pe ea și numai pe ea.

Sașka s-a întors și a luat-o spre ieșirea din bazar. La urma urmei putea să cumpere cireșe și de la colț – un pic mai scump, dar nu e mare diferență. A ieșit în Strada ce Duce către Mare fluturând din sacoșa de plastic și mergea la deal spre blocul ei cu cinci etaje încercând să stea cât mai mult cu putință sub umbra salcâmilor și teilor.

Cam la jumătatea drumului, s-a uitat în urmă; era în spatele ei.

Fără vreun motiv precis Sașka fusese convinsă că rămăsese în piață. Putea fi și o coincidență, respectivul să aibă același drum, dar totuși Sașa nu era chiar atât naivă. Privind în lentilele opace ale ochelarilor bărbatului frica i se transformă în panică.

În jur era plin de vilegiaturiști, copiii, ca de obicei, erau mânjiți de înghețată topită, la chioșcuri se vindea gumă, bere și legume, pe cer ardea soarele de după-amiază, însă lui Sașka îi înghețase până și măduva oaselor. Neștiind nici ea de unde apăruse frica și de ce se temea atât de tare de acel bărbatul, Sașka a luat-o la fugă la deal, iar sandalele pocneau în așa chip pe asfalt încât trecătorii se fereau din calea ei.

Abia trăgându-și sufletul a intrat în curtea cu copaci „păun” fără să îndrăznească să se mai uite în urmă. A zbughit-o în holul clădirii, a urcat treptele și a sunat la ușă. Mama nu mai deschidea odată, jos, pe scară se trântise o ușă, se auzeau niște pași…

În sfârșit mama deschise. Sașka intră atât de repede în apartament, mai că o dărâmase din picioare. A izbit ușa și-a încuiat-o cu cheia.

— Ce-i cu tine?

Sașka era cu ochiul lipit de vizor. Distorsionată ca într-o oglindă strâmbă trecea pe palierul etajului doi urcând spre trei o vecină cu un săculteț de corcodușe.

Sașka respirase adânc.

— Ce s-a întâmplat?, o întrebase mama îngrijorată.

— Nimic, se rușinase Sașka. S-a luat unu’ după mine…

— Cine?!

Sașka începu să-i explice. Întâmplarea cu bărbatul întunecat, relatată acum pe îndelete, părea a fi nici pe departe înfricoșătoare, ci mai degrabă prostească.

— Și cireșe n-ai mai cumpărat, zise mama ca o concluzie.

Sașka ridică din umeri, se simțea vinovată. Ar fi trebuit să ia sacoșa și să se întoarcă la piață, dar numai gândul că trebuia să deschidă ușa și să iasă ies din nou în curte, o strângea în spate.

— Asta-i ceva nou, oftase mama.

A luat plasa și banii de la Sașka și-a plecat tăcută la piață.

 

* * *

 

A doua zi de dimineață în drum spre mare Sașka l-a văzut din nou pe bărbatul întunecat. Stătea lângă chioșcul agenției turistice de parcă analiza traseele și prețurile, când de fapt el o observa pe Sașka de după lentilele opace ale ochelarilor.

— Ma… Uite…

Mama îi urmări privire și ridică din sprâncene:

— Un mujic care stă. Și ce-i cu asta?

— Tu nu vezi nimic ciudat la el?

Mama mergea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, cu fiecare pas se apropia tot mai mult de bărbatul întunecat. Sașka mergea mai încet.

— Eu mă duc pe partea cealaltă de stradă.

— Bine, du-te…Cred că te-a bătut prea tare soarele-n cap.

Sașka traversase fâșia de asfalt pe care erau imprimate urme de cauciucuri. Mama trecuse pe lângă bărbatul întunecat, dar acesta nici nu s-a uitat la ea. El se uita la Sașka și doar la Sașka. O urmărea cu privirea.

La plajă au luat șezlong, l-au pus pe locul obișnuit, dar Sașka, la început nu avu chef să intre-n apă. Voia să se întoarcă acasă și să se închidă în cameră… Cu toate că ușa apartamentului e din placaj îmbrăcat în dermatină veche, o iluzie de protecție, se poate spune. Mai bine aici, la plajă, unde sunt oameni și e gălăgie, unde saltele plutesc la mal, unde un bebeluș cu colac de salvare la brâu stă în apă până la genunchi, iar într-un colac în formă de lebădă un copil îi îmbrățișează acesteia gâtul flexibil și lung.

Mama a cumpărat baclavale de la vânzătoarea ambulantă cu șorț alb. Sașka și-a lins o bucată de vreme mâinile dulci și lipicioase, apoi s-a dus să se clătească pe mâini în mare. A intrat în apă fără să-și scoată șlapii de plastic. Baliza roșie, simbol al perfecțiunii la jumătatea drumului către orizont, legănându-se încet deasupra apei reflecta cu partea mată soarele. Sașka zâmbea, scăpase de frică. De fapt, era o întâmplare amuzantă. De ce să se teamă? Într-o săptămână se întoarce acasă și gata. Ce putea să-i facă?

S-a dus mai în larg, și-a scos șlapii și i-a aruncat cu putere la mal, cât mai departe ca nu cumva să-i ia apa. S-a scufundat, a înotat câțiva metri sub apă, a înotat la suprafață, a tras apă pe nas, s-a amuzat și-a înotat repede spre baliză – lăsând în urmă țărmul, tumultul, vânzătoarea de baclavale, frica de bărbatul întunecat…

Dar se pare c-au uitat azi să cumpere ulei și n-au cu ce să prăjească peștele.

 

* * *

 

Pe copacii „păun” se legănau flori trandafirii. Departe, în tufișuri, ceva înflorise, iar mireasma atrăgea albinele. Pe bancă moțăia o bătrânică. Un copilaș de vreo patru anișori desena cu cretă pe bordura de beton a trotuarului. Pe Strada ce Duce către Mare trecea, ca de obicei, o mulțime pestriță.

Sașka ieșise pe stradă și din nou se uita în jur. Cu pași repezi ca să ajungă cât mai repede a dat buzna-n în magazin.

— Tanti sunteți ultima? Eu sunt după dumneavoastră…

Rândul nu se mișca nici repede, dar nici încet. Mai erau trei persoane până să ajungă la tejghea când, deodată, Sașka simți că e privită.

Bărbatul întunecat apăruse în ușa magazinului. Pășise înăuntru. Fără să țină cont de coadă s-a dus în față. S-a oprit ca și cum s-ar uita la produse. Ochii camuflați de ochelari o aținteau pe Sașka. Privea  prin ea.

Sașka nu se mișcase din loc. În primul rând pentru că picioarele i se înțepeniseră de podea. Apoi pentru că s-a gândit mai bine și-a conștientizat că aici, în magazin, nu i se poate întâmpla nimic. Nu i se poate întâmpla nimic…Să lase totul baltă, să iasă din rând și să fugă acasă asta ar fi o prostie. Ar ajunge-o în holul blocului.

Asta dacă nu strigă la mama din curte… Măcar dacă s-ar uita pe geam… Și apoi?!

— Domnișoară, ce-ați dorit?

A cerut ulei. Când plătea scăpase mărunțișul. Un bătrânel ce stătea în spatele ei a ajutat-o să adune monedele. Oare ar trebui să ceară ajutor?

Bărbatul întunecat stătea la tejghea și se uita la Sașka. Din cauza privirii insistente Sașka își pierduse cumpătul. Îi era rușine, dar mai mult decât asta voia să meargă la baie.

Să strige „Ajutor?”

N-o să înțeleagă nimeni nimic. Nimeni nu știa de ce Sașka era așa de îngrozită în fața unui lucru atât de banal, era un om până la urmă. Dar, chipul palid….Și ochelari opaci…Ce se petrecea cu ea, de fapt, când el o privea prin lentilele acelea?!

Strângând geanta cu pachetul de unt și sticla de ulei, Sașka mergea spre ieșirea din magazin. Bărbatul s-a întors ca și cum n-avea nimic de ascuns. Nu se prefăcea deloc. Decis și hotărât.

După ce-a trecut de prag Sașka a luat-o din loc ca la concurs. Îi ieșeau scântei din călcâie. După ce a traversat strada, Sașka fugea de-i vâjâia vântul pe lângă urechi, se grăbea acasă, la mama, în curtea cunoscută…

Curtea s-a dovedit a fi una necunoscută. Sașka privi în jur – copacii „păun” înfloriseră ca întotdeauna, bordura era colorată cu cretă, însă intrarea era cu totul alta, banca era altfel. Oare e altă curte?!

Bărbatul întunecat nu alerga – el pur și simplu mergea repede și cu fiecare pas părea că se apropie nefiresc în plus cu jumătate de metru. Sașka pierzându-și mințile de frică s-a repezit în scară…n-ar fi trebuit să facă asta în niciun caz, Sașka știa asta, dar fugea oricum. Jos se trântise o ușă. Sașka o rupse de fugă pe scări dar erau doar cinci etaje de toate. La capătul scării ușa era închisă. Sașka sunase repede la ușa cuiva, din interior se auzise soneria -ding-dong- dar nu deschise nimeni. Era pustiu.

Bărbatul era deja lângă ea. I se puse-n cale pe scări. Îi blocase trecerea.

E un vis! – primul lucru care-i venise-n minte. Vreau să fie doar un vis!

Și se trezise în patul pliant, toată în lacrimi, cu urechea înfiptă în pernă.

 

* * *

 

Cum să visezi așa ceva….

Au ieșit din casă ca de obicei în jur de ora opt. Au cumpărat iaurt din colț. Sașka a dus-o pe maică-sa, aparent fără să vrea, pe cealaltă parte a străzii, opusă celei unde se afla agenția de turism.

Și avuse dreptate. Bărbatul întunecat stătea lângă un tablou publicitar mare cu Cuibul Rândunicii. O urmărea pe Sașka prin ochelarii opaci.

— Eu nu mai rezist așa…E ca o psihoză…

— Ce tot spui acolo?

— Uite-l, iar stă și se uită…

Sașka n-a apucat s-o oprească pe maică-sa. Aceasta s-a întors decisă, a traversat strada și s-a dus țintă la bărbatul întunecat, l-a întrebat ceva; bărbatul i-a răspuns fără să-și ia ochii de la Sașka. Cu toate că avea chipul îndreptat către maică-sa și buzele i se mișcau natural, ba chiar prietenos…asta dacă există buze prietenoase…

Mama s-a întors mulțumită și nervoasă în același timp.

— Liniștește-te, omul ăsta e în vacanță, ca și tine. Nu înțeleg ce vrei cu el…Este din Nijnevartovsk. Are alergie la soare.

Sașka tăcea.

La prânz când se întorceau de la mare au trecut pe la piață, iar Sașka a fost foarte atentă să cumpere tot ce trebuia de cumpărat. Ajunse în apartamentul pustiu au făcut „duș” pe rând, turnând apă dintr-un lighean cu ibricul (în timpul zilei, ca de obicei, nu curgea apă) și s-au apucat să gătească…

Atunci au descoperit că s-a terminat sarea….

 

* * *

 

Bărbatul întunecat stătea pe o bancă la ieșirea din curte. Sașka numai ce ieșise că l-a și zărit.

S-a întors înapoi.

Un motan roșcat cu urechea ruptă mâncase toată smântâna lăsată de un suflet milos și acum plescăia, se lingea pe bot și se uită urât la Sașka cu-n ochi galben pentru ca apoi să ia din nou la lins farfurioara.

Sașka stătea nemișcată neștiind ce să facă. Să se-ntoarcă? Să-și vadă de drum ca și cum nimic n-ar fi fost? Psihoză…

În scară se întunecase. Bărbatul cu șapcă albastră stătea în ușă, împiedicând lumina să treacă.

— Alexandra…

Ea tresărise de parcă fusese electrocutată.

— Trebuie să discutăm. Sigur, putem să fugim așa la nesfârșit, dar asta n-aduce nici bucurie și n-are nici sens.

— Dumneata cine ești? De unde mă cunoști pe nume?

Pe loc își aminti că mama o strigase de multe ori pe nume, pe stradă, la plajă. Nu-i de mirare că știa cum o cheamă, era interesat și-a aflat.

— Hai să stăm pe bancă și să vorbim.

— N-am de gând să stau de vorbă cu dumneata…Dacă n-aveți de gând să mă lăsați în pace, o să sun…mă duc la miliție!

— Sașa, eu nu sunt nici criminal, nici tâlhar. Vreau să port o discuție serioasă cu dumneata. Care o să-ți schimbe viața. Ai face bine dacă m-ai asculta.

— În niciun caz. Plecați de aici!

Sașa s-a întors și a urcat grăbită scările. Direct la ușa din dermatină neagră cu numărul „douăzeci și cinci”.

Doar că la etajul doi, etajul ei, acum toate ușile erau arămii. Cu tăblițe de sticlă șterse, iar pe ele erau niște numere complet diferite. Sașka înțepenise.

Din spate se auzeau în surdină niște pași. Bărbatul întunecat urca scările.

— Vreau ca ăsta să fie un vis!.

Și s-a trezit.

 

* * *

 

— Mama, în ce dată suntem azi?

— În douăzeci și patru. De ce?

— Dar ieri a fost în douăzeci și patru!

— Ieri a fost în douăzeci și trei. Așa-i când ești în vacanță, încurci zilele și uiți în ce zi a săptămânii suntem…

Au coborât în curte, era o dimineață albă, fără vânt, parfumată ca laptele. Copacii „păun” stăteau nemișcați ca doi munți trandafirii împodobiți cu caise. Mulțimea veselă trecea pe Strada ce Duce către Mare. Sașka mergea aproape sigură că și ăsta era un vis.

La chioșcul turistic doi tineri, soț și soție studiau traseele și prețurile. Băiețelul lor cu guma-n gură, cu genunchii colorați de iodul dat pe zgaibe, proba ochelari de înot sub apă. Bărbatul întunecat nu era acolo, dar sentimentul de vis încă nu dispăruse.

Au cumpărat porumb fiert. Sașka ținea porumbul în timp ce mama scotea șezlongul închiriat din magazie și-l așeza pe pietre. Capetele porumbului se îmbibaseră cu sare, iar boabele de porumb erau așa de fragede că se topeau în gură. Cotoarele le-au pus într-un săculeț de plastic pe care Sașka la dus în tomberonul de la intrarea pe plajă.

Bărbatul întunecat era departe, în mulțime. Se uita la Sașka prin ochelarii opaci.

— Vreau ca ăsta să fie un vis!, zise Sașka cu voce tare.

Și s-a trezit în patul ei pliant.

 

* * *

 

— Mama, hai să plecăm azi.

Mama de mirare aproape că scăpase farfuria pe jos.

— Ce? Unde?

— Acasă.

— Dar atâta ai vrut la mare…Ție chiar nu-ți place aici sau ce?

— Vreau acasă.

Mama îi puse mâna lui Sașka pe frunte.

— Tu vorbești serios? De ce?

Sașka ridicase vag din umeri.

— Avem biletele de întoarcere pe 2, zise mama. Am luat pe o lună. Și așa nu am găsit locuri la a doua. Și-am plătit și pentru gazdă tot până pe doi. Sașa, nu înțeleg, la început erai așa de fericită…

Fața ei avea o expresie așa de confuză, mâhnită și neajutorată încât lui Sașka i se făcuse rușine.

— Bine, murmură ea. Nu băga în seamă, am zis doar așa.

Au coborât în curte. Copacii „păun” împrăștiau mireasmă peste nisip, peste bănci și peste un vechi „Jiguli” al nu se mai știe cui. De-a lungul Străzii ce Duce la Mare erau aliniați ca la o expoziție, turiștii cu saltele gonflabile pregătite. Dimineața de 24 iulie era una liniștită, caldă, tipic de stațiune.

La chioșcul turistic nu era nimeni. Alături, într-o cafenea sub niște palmieri piperniciți o gașcă de tineri beau bere și hotărau încotro s-o pornească.. Toți erau bronzați. Și băieții și fetele aveau picioare foarte lungi și purtau pantaloni scurți. În spate duceau rucsacuri pe jumătate goale. Sașka ar fi vrut să meargă și ea cu ei. Să-și pună rucsacul în spate, să-și înnoade șireturile bascheților și s-o ia la pas pe drumurile prăfuite ale Crimeii – când cu „ia-mă nene”, când pe jos…

A trecut cu maică-sa mai departe. Au cumpărat plăcinte. Au pus șezlongul și s-au așezat pe-o parte la un capăt și la altul. Marea era un pic cam agitată, baliza roșie sărea în sus și-n jos, în depărtare huruiau motoarele scuterelor de apă. Sașka mânca plăcintă fără să simtă vreun gust. Oare a trecut totul, bărbatul întunecat n-o să mai apară vreodată, iar mâine, în sfârșit e în douăzeci și cinci?

După prânz mama se întinsese să tragă un pui de somn. În cameră era sufocant, soarele ce se îndreptata spre vest trecea prin storurile cândva verzi, arse, acum de culoarea salatei murdare. Apăruseră și vecinii, discutau bine-dispuși în bucătărie, turnau apă din butoi și troncăneau vasele. Sașka stătea cu cartea pe genunchi, privea rândurile gri, dar nu înțelegea nimic.

Deșteptătorul metalic de pe noptiera patului măcina asurzitor secundele..

 

* * *

 

— Discutăm, totuși, Sașa?

Era seara. Mama stătea rezemată de balustradă și discuta interesată cu un bărbat de vreo patruzeci de ani, blonduț și cu pielea deschisă, se vedea că abia venise în stațiune. Mama zâmbea, iar în obraji i se vedeau gropițele, altfel decât atunci când îi zâmbea ei.

Adolescenta aștepta pe o bancă la umbra salcâmului. Între ea și pictorul de plajă ce luase loc la capătul celălalt al băncii tocmai s-a așezat bărbatul întunecat. Nici apusurile sudice nu l-au făcut să se lase ochelarii opaci. Sașka simțea privirea din spatele lentilelor negre. Din beznă.

Ar fi putut s-o strige pe maică-sa. Sau să strige: „Ajutor!” sau să-și spună „este un vis”. Și va fi un vis. Veșnic.

— Ce doriți de la mine?!

— Vreau să-ți dau o sarcină. Una ușoară. Eu nu cer niciodată imposibilul.

— Ce fel de…ce treabă are….

— Sarcina este următoarea: în fiecare zi la patru dimineața trebuie să fii pe plajă. Să intri-n apă gol-goluță, să înoți o sută de metri în larg și s-atingi baliza. La patru dimineața nu-i nimeni pe plajă, e întuneric, n-ai de ce să te sfiești.

Sașka stătea încremenită. E nebun? Sau amândoi suntem nebuni?

— Și dacă nu voi face asta? De unde și până unde…

Două găuri negre care nu duceau nicăieri erau lentilele ochelarilor bărbatului.

— O vei face, Sașa. O vei face. Pentru că lumea din jurul tău e foarte fragilă. În fiecare zi oamenii cad, își rup oasele, sfârșesc sub roțile mașinilor, se-neacă…Se îmbolnăvesc de hepatită și tuberculoză. Nici mie nu-mi place să vorbesc despre asta. Dar e în interesul tău să faci tot ceea ce-ți cer. Nu-i greu.

Mama râdea la balustradă. S-a întors, a făcut din mână, i-a zis ceva interlocutorului, se pare că vorbeau despre ea, despre Sașka.

— Dumneata ești pervers?, întrebă Sașka plină de speranță, un pervers era ceva ce ar putea înțelege.

Ochelarii negri se înclinară.

— Nu. Hai să spunem lucrurilor pe nume: tu ești sănătoasă la cap, iar eu nu sunt vreun pervers. Și ai de ales: toată viața să te zbați între vise îngrozitoare și o viață de coșmar. Sau să te aduni, să faci liniștită tot ce ți se cere și să trăiești în continuare. Poți spune „Este un vis”, și să te trezești din nou. Iar întâlnirea noastră se va repeta, cu variații… Dar ce rost are?

Lumea se plimba pe chei. Deodată mama exclamase: „Priviți! Delfini!” și făcuse cu mâna în direcția mării, interlocutorul ei răspunse cu o serie de interjecții de uimire, trecătorii se opreau și priveau în largul albastru, iar Sașka privea și ea la siluetele negre îndepărtate, asemeni unor paranteze răsturnate care făceau salturi în aer și apoi dispăreau.

— Ne-am înțeles, Sașa?

Mama discuta privind delfinii în timp ce interlocutorul ei o asculta atent, aprobând din cap. Dinții mamei străluceau, ochii îi ardeau, Sașka deodată văzu cât e de tânără. Și cât era de fericită atunci, în acel moment…

— Mâine dimineață e prima zi de muncă, bărbatul întunecat rânjea. Să nu uiți: în fiecare zi la patru dimineața. Pune deșteptătorul. Este foarte important pentru tine să nu dormi prea mult și să întârzii. Fă tot posibilul. Bine?

 

* * *

 

Sașka nu putea să adoarmă. Se răsucea pe patul pliant. Storurile și fereastra erau larg deschise, acolo, în curte cântau privighetorile, iar în depărtare duduia discoteca. Liniște s-a făcut pe la unu și jumătate.

Pe stradă se scurse un grup gălăgios. Vocile se pierdură.

Una după alta au trecut huruind trei motociclete. Porni alarma unei mașini din curte. Mama se trezise, se răsucise pe canapea, adormise din nou.

Pe la ora trei Sașka începuse să moțăie. La trei jumătate sărise din pat ca arsă. Scoase de sub pernă deșteptătorul. Acul negru și scurt al deșteptătorului ar fi trebui să se întâlnească peste zece minute cu cel galben al alarmei. Sașka apăsă butonul și a întors acul galben înapoi. Deșteptătorul se destinse.

Sașka s-a ridicat. S-a îmbrăcat cu costumul de baie, deasupra și-a luat sarafanul. A luat cheile și încet, să n-o trezească pe mama a ieșit din cameră. A intrat în bucătăria goală, s-a furișat în balcon, a luat de pe sârmă prosopul de plajă încă ud ce mirosea a mare. Și așa, cu prosopul într-o mână și cu cheile în cealaltă a ieșit pe scări.

Becul era aprins. Pe scări urcau șâșâindu-se unul pe celălalt vecinii-îndrăgostiți. Văzând-o pe Sașka, brusc îngrijorați că s-ar fi petrecut ceva, au întrebat-o:

— S-a întâmplat ceva?

— Nu, nimic, Sașka se speriase, îi tremura bărbia. Vreau să fac baie. La răsărit.

— Vai, bravo! zise băiatul vizibil impresionat.

Sașka le-a făcut loc să treacă. Cu pași repezi a ieșit din casă. Acum probabil e deja patru fără un sfert. A întârziat.

Pe strada pustie felinarele încă erau aprinse. Sașka alerga – să alergi la vale s-a dovedit a fi neobișnuit de ușor, se încălzise și nu mai tremura. Cerul întunecat se luminase. Cu pași grăbiți sărind poarta plajei cu plată, Sașka alerga către locul obișnuit, complet pustiu. Albul strident al paharelor de plastic se evidenția dintre alte resturi. Cinci sau șase ferestre erau aprinse la hotelul cel mai apropiat de plajă. Un ceas mare în fața clădirii arăta 3:57. Sașka a aruncat sarafanul cât colo. S-a dus pe pietriș, a intrat în mare. Fiind în apă până la gât, și-a desfăcut sutienul, l-a făcut mototol. Și-a dat jos și slipul. Și ținând costumul de baie în mâna dreaptă, a început să înoate spre geamandură.

Pe întuneric aceasta părea nu roșie, ci gri. Sașka a lovit cu palma latura de fier. Baliza i-a răspuns cu un ecou lung. Sașka privise spre țărm – acolo nu era nimeni. Niciun suflet.

A înotat înapoi la țărm. De la apa rece iar avea frisoane. Când a început să simtă pietrișul sub picioare s-a ridicat, balansându-se pe val, și-a dat seama că nu poate să desfacă mototolul ud de cârpă și ață ce devenise costumul de baie.

Văzând asta, scâncind, Sașka a azvârlit mototolul decolorat de cârpă la mal, pe pietriș. S-a ridicat în patru labe și așa, când în două, când în patru, s-a repezit la prosop, s-a înfășurat în el și s-a uitat iar în jur.

Nimeni. Niciun suflet. Marea plimba costumul aruncat și cu fiecare minut afară se lumina mai mult. În parc cântau privighetori.

Adunând costumul de baie, sarafanul și sandalele, Sașka s-a dus agale în cabina albastră să se schimbe. Se ștergea cu prosopul – o năpădise bucuria. Își relaxase umerii. Pielea îi ardea precum coaja unui măr copt, ceva se petrecea pe dinăuntru. Acum Sașka fără să se mai grăbească s-a îmbrăcat, s-a încălțat, verificase cheile în buzunarul sarafanului. Răsucise costumul e baie și când ieșea din cabină mai că se despicase în două din cauza unui spasm de vomă.

Căzută în patru labe a început să vomite pe pietriș. Din ea țâșnise apă și totodată niște monede care zăngăniră pe sol. Sașka tușea, își trăgea sufletul. Starea de vomă îi trecu la fel de repede cum apăruse. Trei bani de aur zăceau pe pietrișul ud.

View Comments (2)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

© 2021 Revista SFF Gazeta SF. All Rights Reserved.

Scroll To Top