22 iulie 2021 a marcat trei decenii de existență a editurii NEMIRA. Probabil cel mai frumos „tribut” – am fi zis „omagiu”, dar a trecut prea puțină vreme ca termenul să fi fost curățat de uzul politic dinainte de 1989 – pe care l-am văzut zilele acestea, îi aparține lui Marian Coman. Îl aducem pe ecranele cititorilor noștri și ne alăturăm urările de bine pentru toți cei care s-au aflat și se află în echipa NEMIRA, prima care a câștigat pentru România premiul Cea mai bună Editură Europeană, decernat de Societatea Europeană de Science Fiction, la Eurocon-ul de la Timișoara, în 1994. (C.B.-G.)
*
În 1991, pe vremea asta, mă bucuram, cred, de vacanță. Intrasem la liceu și, deși nu bag mâna în foc că s-a întâmplat chiar atunci, pe lista mea de lecturi avea să se strecoare un roman de Sven Hassel, prima carte publicată de Editura NEMIRA.
Un an mai târziu aveam să-i descopăr pe Frank Herbert și Philip K. Dick. Apoi, după un alt an, dădeam de „Picnic la marginea drumului” al fraților Strugațki. De Robert Silverberg, de „Fundația” lui Asimov și de Stephen King. În 1994, când primeam vizita lui Mihail Grămescu căruia tocmai îi apăruse „Săritorii în gol”, Nemira ocupa deja o bună parte din biblioteca mea din Brăila. Mihail a citit prima mea povestire. Era primul om, despre care nu aveam nicio îndoială că e scriitor, cu care stăteam de vorbă pe îndelete, între patru ochi, despre o poveste scrisă de mine. Iar întâlnirea aceea m-a modificat.
Din 22 iulie 1991 au trecut fix 30 de ani. De trei ani și jumătate, lucrez la Nemira și tot aici a apărut „Omulețul din perete”, poate cea mai citită dintre cărțile mele.
Nu am o fotografie din iulie 1991, dar am această imagine aproape ridicolă din aprilie 1995. Cu geaca prea lungă, cămașa de rocker nouăzecist și Hetfield rânjind pe pereți. Și cu prima mea bibliotecă și cărțile Nemira locuind în ea, mărturia unei prietenii de treizeci de ani.
La mulți ani, Nemira!